Pleasure, sau o privire empatică asupra industriei porno
Regizoarea debutantă Ninja Thyberg aruncă privire oarecum rece asupra unei industrii tabu și în același timp omniprezente prin intermediul internetului de mare viteză – industria pornografică. Subiectul filmului Pleasure (2021) este unul destul de dificil, dacă ținem cont de faptul că pornografia ca industrie este adesea acuzată de exploatare și promovarea unor imagini degradante a femeilor și o sexualitate nerealistă, bazată pe privirea masculină și întărind inegalitățile de gen. Cu toate acestea, regizoarea debutantă acoperă multe aspecte importante ale acestei industrii.
În centrul acestei drame care explorează industria pornografică se află Linnea, o suedeză de douăzeci de ani care sosește în metropola Los Angeles cu un singur scop – să-și facă un nume în industria porno din L.A. Drumul ei nu va fi deloc ușor, dar pentru început este de remarcat natura birocratică a unei industrii de obicei asociată cu sexualitatea brută și decontextualizată de orice relații sociale. În acest fel, pentru prima ei scenă porno, Linnea, care folosește numele de scenă Bella Cherry, trebuie să răspundă unui interviu filmat de agentul ei, care vrea să afle detalii precum vârsta ei (îi este filmat actul de identitate și un ziar cu data curentă), dacă știe pentru ce se află pe un platou de filmare porno, dacă știe cu cât va fi plătită, dacă a consumat alcool sau droguri și dacă știe că poate cere ca filmarea să fie oprită oricând dorește. Dar și dacă are limite (în argoul pornografic, ,,no’s’’, sau ,,do’s or don’ts’’), iar la finalul interviului trebuie să semneze un formular privind consimțământul. Chiar înaintea primei scene pe care protagonista o va filma, se poate observa cât de mult această industrie se modelează conform cinematografiei mainstream, imitație vizibilă în momentul în care regizorul îi vorbește despre tracul de scenă, se discută în prealabil și toate pozițiile sunt coregrafiate. Cu toate acestea, la prima ei filmare porno, ea este singura femeie prezentă pe platou. Însă în discuțiile post-filmare, aflăm că protagonista este hotărâtă să devină ,,the next big pornstar’’, să adică următoarea celebritate în această industrie, răspunsul regizorului fiind acela că trebuie să îți placă această ocupație, dar și să fie cu băgare de seamă la invidiile din partea celorlalte fete care lucrează în această industrie, toate luptându-se pentru a avea un loc la o filmare sau un agent mai experimentat. Această competiție ia forma unor invidii care ar putea fi observate și într-o serie reality show (,,it’s all drama and like talking shit behind your back’’).
Până în acest moment, s-ar putea spune că acest tip de industrie, industria porno, pare să reproducă atomizarea relațiilor interumane din restul societății (agentul ei o avertizează că celelalte femei din industrie o vor minți sau vor fura lucruri de la ea, doar pentru a putea avansa în carieră), însă regizoarea Ninja Thyberg preferă să observe toate aspectele acestui tip de muncă adesea demonizat și urmat de tot felul de prejudecăți. De exemplu, agentul protagonistei nu-și poate explica de ce o tânără suedeză inteligentă care nu pare să se afle în vreo dificultate materială, sau să aibă o anume dependență dorește, totuși, să pătrundă în industria porno din US? Ce anume o atrage în centrul industriei porno din U.S., unde este atât de departe de casă? Răspunsul dezarmant de simplu este că a străbătut atâta drum deoarece vrea să facă sex (,,I’m just out here because I want to fuck’’), însă drumul ei în acest tip de divertisment nu va fi prea unul lin, având de înfruntat un microcosm falocratic organizat pe ierarhii din ce în ce mai ciudate: de la practici sexuale care cresc în complexitate și dificultate, la agenți din ce în ce mai influenți și la care se poate ajunge doar dacă un performer bifează cât mai multe practici sexuale și are o prezență cât mai mare pe rețelele sociale. Întrebată, într-un interviu, cum a ajuns ea ca suedeză să facă un film despre industria porno din Statele Unite, regizoarea debutantă Ninja Thyberg recunoștea că, la șaisprezece ani, era o activistă feministă anti-pornografie, pe măsură ce observa fenomenul, realiza că natura tabu a pornografiei filmate însemna că mare parte din această industrie se reducea la controlul masculin – deci fantezii masculine, chiar dacă simplificate și împachetate ca o marfă – și descuraja prezentarea unei perspective feministe asupra pornografiei. Mai mult, a devenit din ce în ce mai interesată în privința oamenilor implicați în această industrie, dorind să afle ce au de spus performerii despre munca lor, cum se comportă în afara camerei? Ce înseamnă acea male gaze în cultura contemporană? Sofia Kappel, actrița debutantă care o interpretează pe Bella Cherry, spunea (în același interviu) că avea prejudecăți înainte de-a face acest film, dar, în ultimă instanța, privitorii trebuie să decidă în privința scenelor pe care le urmăresc pe internet și trebuie conștientizat că această industrie, fiind atât de diversificată (de la amatori la fetișuri), are, inevitabil, și părți mai puțin plăcute. În film, putem observa asta în secvențele scenei rough (un slang pornografic pentru acte dure), moment în care protagonista are primele ezitări în privința tipului de carieră pe care l-a ales.
Indiferent de scene, aceeași birocrație însoțește peste tot consimțământul – adică aceleași mini-interviuri în care performer-ul este întrebat/ă ce limite are și, în mod surprinzător, singura scenă BDSM pe care o filmează Bella Cherry este regizată de o femeie și presupune safe words ca red (roșu), oprirea filmării, yellow (galben), adică încetinirea ritmului – o demontare a relațiilor de putere ce pare să infirme viziunea tradițională a feminismului radical privind violența masculină – presupus a fi codată în practicile BDSM. De fapt, Ninja Thyberg și Sofia Kappel se îndoiesc că sexul filmat ar putea fi citit atât de literal, ca și cum cineva care vede o scenă porno va aplica și în viața reală acele practici, prima opinând că performerii ar trebui să aibă control asupra conținutului produs, deci să se lipsească de patronii sau de intermediarii falocrați. În film, acest sentiment de independență apare și în dorințele celorlalte actrițe care vor să-și facă un nume în industria pornografică: Joy (Revika Anne Reustle), prietena cea mai apropiată a protagonistei, crede că ele ar trebui să-și facă propria lor companie porno. De observat că regizoarea își axează filmul pe tensiunea dintre viața personală și sfera profesională. Când este întrebată dacă și-a făcut prieteni, o actriță ,,A-list’’, adică din cea mai influentă agenție de modele din L.A., răspunde astfel: ,,I’m not here to make friends, I’m here to work’’.
Așa cum a observat un critic de la The Guardian, competiția devine toxică atunci când întâlnește ierarhiile falocrate, ceea ce Ninja Thyberg ne arată la nivel simbolic – pe măsură ce Bella Cherry urcă treptele industriei porno americane, are acces la petreceri din ce în ce mai extravagante și filmează în conace somptuoase. Dacă un comentariu social ar putea fi făcut aici, ar fi acela că pornografia ca industrie în versiune americană pare să imite sistemul hollywoodian, preluând aceeași obsesie a idealizării împinsă până la caricatură (să ne gândim la nenumăratele filme Marvel cu supereroi), practici sexuale stratificate pe care performerx trebuie să le bifeze, companii și agenți cu influență diferită, actrițe care pot intra în mainstream (ceea ce se numește crossover, și un exemplu ar putea fi Marilyn Chambers, care în 1977 apărea în Rabid, un body horror low-budget regizat de David Cronenberg), chiar premii care par să imite premiile oferite în cadrul cinematografiei mainstream și aceeași cultură a celebrității alimentată, acum, și de social media. Iar în acest film, Ninja Thyberg mai amestecă cele două lumi, lung-metrajul mainstream și pornografia filmată, și prin distribuirea unor actrițe porno fără a le ficționaliza prea mult experiențele, alături de ficționalul actoriei legitime, reprezentată de Revika Anne Reustle, cea al cărei rol ponderat arată cum candoarea este incompatibilă cu probabil orice fel de competiție, nu doar cea din industria porno (vezi unul din cuplurile din Battle Royale),
Performanța debutantei Sofia Kappel (câștigătoare la categoria cea mai bună actriță în rol principal la premiile Institutului de Film Suedez, sau premiile Guldbagge, adică Oscarurile suedeze) este impresionantă, aceasta achitându-se cu brio de un rol dificil, necesitând, așa cum s-a mai observat, un echilibru fin între ambiție și naivitate, iar oamenii din industria pornografică apar într-o lumină empatică, drept persoane care nu cred că ocupația lor ar trebui să fie mai controversată decât industria alimentară, să zicem. O mutație notabilă, dacă ne gândim că industria porno a beneficiat de-a lungul vremii de un tratament cinematografic ofensator și plin de stereotipii, prezentată ca un fel de lume interlopă bizară sau, în cheie reacționară – ca un avertisment la adresa pericolelor promiscuității (o diferență ironică este Orgazmo, satira regizată de Matt Stone și Trey Parker, creatorii South Park, în care industria porno este un fel de oglindă a fricilor americanilor conservatori și o expunere a ridicolului standardelor de frumusețe care construiesc masculinitatea toxică). Alături de interpretarea actoricească, filmul se remarcă și printr-o coloană sonoră foarte bine aleasă, alăturând secvențe rap cu bucăți de muzică clasică, o metaforă potrivită pentru subiectul unei industrii ce pare să funcționeze prin contradicția celebrității ierarhice și anarhicul filmărilor în diverse contexte. Prin urmare, cine dorește să vadă o prezentare credibilă, documentată și empatică a industriei porno, Pleasure este filmul care te va da pe spate. Nu mai zic de aspectul de baroc dat de coloana sonoră a unor bucăți precum Una Gioia Siempre Viva sau rap, așa cum se poate asculta în piesa Hard to the Core.
INDICAȚII DE CITARE:
Alexandru Ionașcu „Pleasure, sau o privire empatică asupra industriei porno” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 11/2023
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 