Parenting-ul și provocările lui
Se tot vorbește despre cât de dificil este să fii părinte, au apărut și cărți care să-i ajute pe cei cu copii să se descurce cu noul lor statut de părinți, o întreagă lume, sigur. Eu nu am copii, deci nu am de unde ști ce presupune să crești un copil sau mai mulți. Însă personajele din cele două filme ce vor fi discutate aici au copii, iar metodele lor de parenting sunt mai…altfel. Probabil că majoritatea părinților își doresc ca ai lor copii să învețe bine la școală (părinții români, mai ales), să-și împlinească visurile și-n general să fie fericiți. Apoi mai sunt acei părinți care-și supun copiii unor antrenamente dure, îi învață lupta corp la corp și trasul cu arma, astfel încât acei copii vor putea face față tuturor tentativelor de asasinat din partea unor servicii secrete cu motivații maligne. Și să nu-i uităm pe acei părinți care nu pot scăpa de pasiunea lor pentru benzile desenate și își supun copiii unor antrenamente la fel de dure. Pasiunea pentru comics este mare, mereu este așa și acei părinți nu se pot abține să le creeze propriilor copii o identitate de super-erou aflat într-o misiune de răzbunare împotriva crimei organizate. Viața e grea, părinții trebuie să se descurce cumva.
Să crești un copil nu a fost niciodată mai solicitant, așa cum ne arată un thriller de acțiune numit Hanna (2011). Adânc în pădurile din nordul Finlandei, Hanna, protagonista filmului eponim, beneficiază de o educație dintre cele mai neconvenționale. Tot ce știe Hanna (interpretată de Saoirse Ronan) despre lumea exterioară provine din enciclopediile din care îi citește cel pe care-l consideră tatăl ei, dar și din poveștile fraților Grimm. Pe lângă teorie, Hanna exersează lupte corp la corp și are o anduranță supraumană. Alături de tatăl surogat, devine fluentă în câteva limbi, dar anii de izolare într-o cabană aproape de cercul polar își spun cuvântul. Ar putea sta locui în continuare cu tatăl surogat (interpretat de Eric Bana) în cabana lor din mijlocul pădurii și-a zăpezilor, dar vrea să cunoască lumea și să scape de o asasină care-o va urmări mereu de îndată ce va intra pe radarul social. Copiii mai și cresc, presupun. Deși se poate adapta pentru a supraviețui în cele mai dure condiții, este uimită de lucruri atât de banale precum aprinderea unui bec, nu știe ce-i acela un ceainic electric, nu a văzut niciodată un televizor și e pe punctul de-a distruge ventilatorul din camera ei de hotel. Punctele slabe ale unei educații enciclopedice, cu siguranță. Dar nici măcar educația informală nu poate înlocui abilitățile sociale pe care le dobândim cu toții prin interacționarea cu ceilalți, așa că Hanna se va împrieteni cu fiica cea mare a unei familii aflate-n vacanță și va afla că prietenia înseamnă sinceritate, un pas destul de important în umanizarea ei.
Saoirse Ronan e cunoscută pentru rolul din Brooklyn (2015) pentru care a primit o nominalizare la Oscar și s-ar putea spune că-n ambele filme este acea eroină care descoperă o lume mai mare. Sigur, Hanna nu are vreo identitate recognoscibilă social, doar că este produsul unor experimente care vizau să producă soldatul perfect ca forță fizică și fără emoții. Aspectul fizic reflectă călătoria spre umanziare a protagonistei. Părul și sprâncenele palide o arată pe Hanna fără însușiri, în timp ce agenta care o vânează și-a părăsit de mult orice fel de însușiri umane. Cate Blanchett este personajul negativ din acest film, o agentă din serviciile de informații pentru care detalii ca răspunderea profesională sunt doar pentru începători, cu porniri de stalker și o expresie rece care par să prefigureze rolul ei din Tár. Hanna este, cum am mai menționat, un thriller de acțiune, dar ar putea fi la fel de bine un scenariu bazat pe un roman grafic sau o serie de benzi desenate. Îmi amintește de Atomic Blonde (2018), dar este lipsit de iluzii în ceea ce privește serviciile secrete, deci oamenii nevinovați sunt uciși în modurile cele mai îngrozitoare de agenți psihopați, o imagine destul de întunecată. Dar știți ce nu este îngrozitor în acest film? Coloana sonoră aparține duo-ului The Chemical Brothers (cu toții ascultam Galvanize pe la mijlocul anilor 2000), o bună introducere în atmosfera minimalistă a filmului, la fel cum întrebarea Hannei ne duce în lumea basmelor fraților Grimm: ’Why do I need a piece of paper to tell me my name?’(De ce am nevoie de o bucată de hârtie pe care să-mi scrie numele?). Răspunsul celuilalt personaj ne arată de ce basmele nu pot funcționa în lumea reală: ,,Avem nevoie de hârtie și computer ca să nu ne întâlnim față-n față cu ceilalți.’’
Hanna, din păcate, nu este un film bazat pe vreo serie de comics. În schimb, Kick-Ass este.
Fiind un film bazat pe o serie de comics din post-postmodernitate, este evident că va pune mai importantă întrebarea din vremurile noastre, singura întrebare ce ar putea să conteze și al cărei răspuns ar fi de o importanță inimaginabilă pentru zoomerii și cei din generația alfa de peste tot. De ce nu există niciun supererou în realitate? Deși benzile desenate sunt atăt de prezente peste tot, de ce nu s-a îmbrăcat nimeni într-un costum să lupte împotriva infractorilor? Spider-Man, Batman, Fantastic Four, Enigma, toată această panoplie de supereroi și nimeni nu vrea să-și asume o identitate antropomorfă pentru a fi supererou? Cât de interesantă ar putea fi viața de zi cu zi încât să nu fi apărut până acum niciun supererou cu o identitate secretă, aflat într-o misiune pentru dreptate? Știu ce se va obiecta, nu există superputeri, nici lumi paralele unde Madame Web vede toată permutările existențiale sau Dormammu vrea să pătrundă în lumea aceasta pentru a-i face pe oameni sclavi voinței sale malefice, dar de ce ar trebui să oprească asta pe cineva să îmbrace un costum și să facă dreptate? Întrebări pe care Dave Lizewski (Aaron Johnson) le pune specatorului încă de la începutul filmului. Un adolescent din New York (ca Peter Parker, alias Spider-man) pasionat de benzile desenate și plictisit de viața de licean fără vreun talent anume, Dave Lizewski știe că trebuie neapărat ceva în privința asta. Și va face: adaptează un costum de scafandru și-și ia identitatea de Kick-Ass, un justițiar fără puteri care luptă împotriva răufăcătorilor și căruia șți tu îi poți cere ajutorul. Tot ce trebuie să faci e să-i trimiți un e-mail. Esce clar că Dave Lizewski nu este supererou. Dar Big Daddy și fiica lui de doar 12 ani Hit-Girl chiar sunt supereroi. Hit-Girl, pe numele ei civil Mindy, este antrenată de tatăl ei în lupta corp la corp și folosirea armelor, fiind expertă în artele marțiale. Scopul celor doi este destructureze imperiul unui șef mafiot (kingpin) care a ucis-o pe mama lui Mindy. Și prin ,,să destructureze’’ mă refer la să-i ucidă pe toți cei care lucrează pentru acel șef mafiot în cele mai groaznice moduri posibile și să-i dea foc la toate proprietățile. Cu siguranță, personajul lui Nicolas Cage nu va fi tatăl anului.
Kick-Ass a fost controversat încă de la apariție și nici nu avea cum să fie altfel. Deși vorbim de un film care ecranizează o serie de benzi desenate cu un supererou nici măcar adolescent, deci nu ne putem aștepta la vreun realism, filmul șochează prin cât de relaxat poate fi în ceea ce privește violența comisă de un copil. Hit-Girl/Mindy interpretată de Chloë Grace-Moretz ucide oameni în cele mai grotești moduri fără să regrete ceva, este sarcastică și folosește tot felul de obscenități precum un adult, complet desensibilizată în privința violenței. Și probabil spălată pe creier de tatăl ei, care îi construiește un univers de supereroi și benzi desenate DIY, alimentându-i identitatea alternativă. Pentru Hit-Girl/Mindy, intrarea în adolescență înseamnă arme de asalt, cuțite, explozivi, deci chestii cu care să ucizi cel mai eficient pe cineva. Dar violența din acest film este caricaturală, ceva între comics și jocurile video, la un moment dat sunt câteva scene cu trimiteri la FPS-urile foarte populare în cea de-a doua parte a anilor 2000. Cumva Kick-Ass ar putea fi unul din acele filme representative pentru anii 2010 post-criză, când internetul de mare viteză schimba rapid și radical modul cum se socializa. Supereroii nu mai sunt chemați prin semnul pe cer cu simbolul de pe costumul supereroului (precum Batman), ci prin e-mail, au conturi de MySpace și followers, chiar un argou similar cu acei users de pe forumuri.
Dacă Hanna își umanizează protagonista cu abilități supra-umane, Kick-Ass rămâne în zona comics, deci referințele de rigoare nu vor lipsi, iar mie mi-a plăcut cum personajul Red Mist (Christopher Mintz-Plasse) jură că se va răzbuna în fața pozei tatălui antagonist și mort. A se vedea Harry Osborn la sfârșitul Spider-Man 2 (2004). Red Mist este al doilea cel mai amuzant personaj din acest film, după personajul lui Nicolas Cage, desigur.Și mai interesant este că, dacă ești un cinefil pasionat, vei ști că scena cu Kick-Ass vorbind singur în fața oglinzii pentru a intra în dispoziția de supererou pare o trimitere la Travis Bickle. Ambele filme sunt controversate în ceea ce privește prezentarea unor fete adolescente sau la începutul adolescenței ca asasini cu sânge rece, dar ne spun ceva despre dificultățile cu care se confruntă părinții în ziua de azi.Aflăm că niciun fim cu Nicolas Cage nu este obscur și oricâte lipsuri ar avea un tată supererou, tactica lui de supererou este imbatabilă dacă știe când să-i strige fiicei lui cuvinte-cod ca ‘Now switch to kryptonite!’ ‘Go to Robin’s Revenge!’. Probabil singurele momente din Kick-Ass cu Nicolas Cage în starea lui obișnuită de over-acting (poate dacă trecem cu vederea modul sacadat în care alterego-ul Big Daddy își spune replicile). Oricât de mult am căuta în trecut, nu vom găsi cuvinte mai înălțătoare.
INDICAȚII DE CITARE
Alexandru Ionașcu ,,Parenting-ul și provocările lui’’ în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 1 / 2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 