ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Alexandru Ionașcu

Fricile familiei obișnuite

Ultimul film din seria Insidious încheie peripețiile supranaturale prin care trece familia Lambert, obligată să se confrunte cu o serie de entități malefice provenite dintr-un fel de limb bizar de pe lumea cealaltă, numit The Further. Pentru fanii primelor două filme din această serie, sunt mari șanse ca Insidious: The Red Door să le trădeze așteptările: de data această (ultima?), Josh și fiul său Dalton nu vor face față unui număr prea mare de entități malefice sau figuri fantomatice, iar aceste spirite nu sunt prea individualizate, cu atât mai puțin memorabile, așa cum erau Femeia în alb sau Mireasa în negru din primele două filme Insidious. Sigur, cei doi vor fi din nou față în față cu Demonul cu față roșie aflate dincolo de ușa roșie, a cărui origine rămâne în continuare misterioasă și se revelează alte secrete de familie, precum faptul că și tatăl lui Josh avea capacitatea de proiecție astrală (practic, experiențe în afară corpului) și vedem evoluția familiei, mai exact, ruptura ei prin divorțul soților Renai și Josh Lambert.

Cu toate acestea, serie celor cinci filme (din care mai fac parte Insidious: Chapter 3 și Insidious 4: The Last Key, care nu mai urmează saga familiei Lambert, ci prezintă formarea și activitățile mediumului Elise Rainier, liantul acestor filme) au în centru două subiecte istorice centrale în formarea imaginarului figurilor fantomatice, de la case bântuite la obiecte care se deplasează, sunete ciudate sau ființe ce par obișnuite, dar la o privire mai atentă vei observa că nu-s chiar obișnuite – și nici chiar în viață. În primul rând, formarea familiei nucleare burgheze a constituit sursa proliferării narațiunilor și spaimelor privind locurile bântuite și ceea ce se numesc fantome sau stafii. De la simple povești spuse la focul de la gura sobei sau copiilor pentru a-i speria să se culce devreme (știu, este stupid), obsesia bântuirii ajunge, la finele secolului al XIX-lea, să însemne ședințe de spiritism cu tăblițe ouija, senzația că morții pot fi contactați și poți discuta cu ei ca și cum ar fi vecinul de peste stradă, entități care îl posedă pe medium și comunică prin el (cu o voce groasă sau, și mai curios, prin acea substanță albă cu aspectul tifonului și care pare că iese din gura mediumului, numită ectoplasmă), ideea că, încercând să comunice cu noi, sau pur și simplu pentru că sunt malefici, morții ne pot întoarce viața cu susul în jos expune concentrat, cel mai probabil, apariția familiei nucleare, sudată printr-o legislație și cultură care stabileau roluri stricte pentru cele trei componente – anume, tatăl, mama și copiii lor. Izolarea femeilor în mediul domestic, promovarea unei masculinități expansive de cealaltă parte, totul pe fondul identităților binare cu rolurile lor de gen specifice. Michel Foucault (în prelegerile sale din intervalul 1974-1975, a se vedea Anormalii tradusă de Bogdan Ghiu) va numi acest proces normalizare, adică impunerea unor comportamente care să fie considerate ,,normale”, să zicem vestimentația, prin rafinarea unor aparate juridice și psihiatrice care să ascundă puterea politică în spatele nevoii de cunoaștere pe care cu toții o dorim sau apreciem. Deși în prezent, puținele filme horror cu subiectul fantome/case bântuite care se mai fac s-au extins spre social, nu doar dinamici și distorsiuni în familia nucleară, dar și pedepsele corporale aplicate copiilor, panicile privind comunismul din acel prim deceniu postbelic(din Insidious 4) sau ceva personal precum pierderea cuiva drag.

Al doilea element vor fi miturile dualiste nu așa de ușor vizibile cu care s-a ales spațiul occidental, ca urmare a deosebirilor creștine privind sufletul și trupul, o lume de apoi (să zicem postmortem), la rândul ei separată în rai, iad și purgatoriu din teologia catolică. Astfel, The Further (evident că s-a tradus lumea de dincolo, deși textual ar veni un ,,mai departe/îndepărtare”) este un fel de purgatoriu pentru spirite care vor să ajungă în lumea celor vii și se agață de acei călători cu abilități de proiecție astrală, așa cum sunt Dalton și tatăl său Josh, sau deosebirea între spirite bune și cele malefice. Seria pornește de la personajele create de Leigh Whannell, regizor și scenarist aflat și în spatele francizei Saw, dar aici nu mai apar personajele Specs și Tucker, cei doi investigatori ai paranormalului din primele filme Insidious, lipsă în linie cu focalizarea scenariului pe dinamica tată-fiu și evidențierea lui Patrick Wilson în rolul unui tată tulburat de situația în care se găsește: fiu cel mare necomunicativ care se duce la facultate și apariția unor frânturi de amintiri și percepții ciudate, ca și cum părți din ceea ce știa a fi un întreg rațional și banal nu se mai potrivesc. Cum acest film este regizat de Patrick Wilson (cu un rol principal și în seria The Conjuring, în rolul lui Ed Warren, a doua jumătate a unui cuplu de investigatori ai paranormalului), și avem ocazia să vedem un personaj vulnerabil și confuz în privința îndepărtării fiului său, în acest sens această încheiere a seriei câștigă prin verosilimitudinea relațiilor interpersonale, spre deosebire de asaltul temelor obișnuite genului: atmosferă apăsătoare, muzică ce-ți face pielea de gâină și acele tehnici jump scares, adică ruperea tensiunii printr-o imagine abruptă și terifiantă, sau sunet strident. Primele filme Insidious abuzează de această tehnică și se pot observa ușor referințele la producții clasice precum The Shining al lui Stanley Kubrick (probabil că Patrick Wilson a fost încântat să fie un fel de Jack Nicholson care-și urmăreste familia cu un topor) aici referințele sunt spre cultura înaltă, lucrarea Saturn devorându-și fiul a lui Francisco Goya, aici trimiterea revelând cum evenimentele neasumate din trecut pot afecta viața fiilor – continuitatea traumei, adică bântuirea și posesia malefică prin incapacitatea suprimării ei la nivel individual. Asta însemnând hipnoza celor doi, tată și fiu, din primele filme pentru a li se suprima capacitatea de proiecție astrală, precum și amintirile legate de lucrurile și ființele înfiorătoare întâlnite în The Further.

Interesant, Rose Byrne are un rol mai restrâns în acest film, spre deosebire de primele două, unde suporta toate anxietățile vieții de mamă asaltată de diverse entități din afara acestei lume. Istoric vorbind, imaginile traduc constrângerea femeilor în mediul familial, primele două filme având un suport ginocentric în această privință. Fanii seriei cu siguranță rețin personajul Femeii în alb, Michelle Crane, din Insidious: Chapter 2, o femeie de la începutul secolului trecut care-și abuzează fiul crescându-l ca pe o fată, traumă care îl va transforma pe Parker Crane într-un criminal în serie travestit și numit Mireasa în negru care caută să-l controleze pe tatăl din familia Lambert. Criminali travestiți arată cum genul horror, ca și literatura gotică din care provine, încă preia senzaționalismul noțiunii de criminali în serie, dar și prejudecățile heteronormative privind devianța celor care nu respectă binaritatea bărbat-femeie. Rețin interpretările actorilor, Danielle Bissuti este înspăimântătoare și impunătoare ca matriarha Crane, iar dacă ești fan horror, vei deveni și fan Tom Fitzpatrick (machiajul lui este o operă de artă în sine), oarecum devenit faimos în urma acestei francize și cu abilitatea de-a te face să te temi de cea mai banală dintre camere, ziua în amiaza mare, sau să renunți la a mai urca în acel pod plin de vechituri – iar asta fără să aibă vreo replică în cel de-al doilea film. În acest Insidious o reîntâlnim pe Elise Rainier, mediumul cu experiență care se apropie prea mult de entitățile din The Further, intepretată de Lin Shaye, o veterană a filmelor horror – pentru orientare, a se vedea Dead End din 2003. Din această serie poate ar trebui reținut rolul lui Ty Simkins (apare în sfâșietorul The Whale), interpretându-l pe tânărul Dalton Lambert care se duce la facultate și este încurajat să își exploreze subconștientul, ceea ce îi va retrezi capacitatea de-a ieși din propriul corp să reviziteze limbul aparent guvernat de Lipstick-Face Demon, principalul antagonist al seriei cu o pasiune pentru marionete.

Evident, sunt prezente și aici toate defectele unui film horror comercial, precum  trama cu multe găuri sau personaje a căror prezentă ar putea fi explicată doar dacă ne gândim la matricea genului, tensiunile din familia nucleară (a se vedea spectrul fetei care își ucide familia din primul Insidious), dar dacă ne gândim la acea suspension of disbelief, ne dăm seama că, și dacă suntem posedați de o stafie răzbunătoare, este util să ne confruntăm experiențele traumatice din trecut. Oricât de lipsuri ar avea filmul, este de apreciat coloana sonoră de la sfârșit, Stay de la Shakespeares Sister, însă dacă vrei să fii speriat, recomand melodia Tiptoe Through The Tulips care îl însoțește pe băiatul fantomatic din primul Insidious. La fel cum cantitatea de jump scares, muzica tulburătoare și aluziile la filmele iconice ale genului din această serie te vor ține lipit de fotoliu în acea după-amiază de vineri, când vrei să vezi un film horror accesibil și fără multe pretenții.

INDICAȚII DE CITARE:

Alexandru Ionașcu „Fricile familiei obișnuite” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 8-9/2023

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.