Există narațiune după moarte?
De la începutul istoriei și încă mai în urmă, oamenii s-au întrebat clipă de clipă – ce este după moarte? Dacă ne-am trăit viața conform acelor principii morale acceptate de toată lumea ca reprezentând binele, adevărul și frumosul, oare vom ajunge într-un loc de pace eternă, fericire și bucurie, mai cunoscut și sub denumiri ca raiul, paradisul, sânul lui Avraam? Vom fi împăcați cu noi înșine și vom aduce slavă divinității monoteiste a creștinismului, mai numită și Dumnezeu? Îi vom întâlni pe cei dragi? Dar dacă nu am respectat acele principii morale și i-am rănit pe ceilalți, am distrus vieți și în general am lăsat numai dezastru în urmă, cum se mai spune, vom oare fi pedepsiți și aruncați într-un loc cu pucioasă, foc etern și chinuiți pentru eternitate, ca în acel episod Tom&Jerry? Dificil este un cuvânt complet insuficient pentru a răspunde la aceste întrebări, dar este bine de știut că cinema-ul îți vine-n ajutor și are acest aspect acoperit. Ceea ce vrea să spună că filmul a considerat că, dacă vrei să spui ceva despre moartea unui personaj, ai nevoie de voice over. Adică acea narațiune a unui protagonist cinic, obosit de viață și care vede ce se află în spatele cortinei convențiilor sociale pe care noi, ceilalți, le considerăm indispensabile. Asociată, în principal, cu filmul noir (acel film din anii ’40-’50 cu detectivi particulari aruncați fără să vrea într-o lume interlopă obscură, unde trădarea este un mod de viață), narațiunea protagonistului presupune, oarecum, teme existențialiste precum ce este adevărat, ce este fals, de ce avem atâtea iluzii. Cu alte cuvinte – cine pe cine trage pe sfoară. Printre acele (dez)iluzii se află și moartea, văzută în filmul noir clasic și în prelungirile sale din prezent ca un inconvenient printre alte inconveniente de care te poți lovi atunci când cauți adevărul. Sau pur și simplu vrei să ieși dintr-o situație fără ieșire, fără să știi de ce tocmai tu ai ajuns într-o situație fără ieșire.
Într-o asemenea situație fără ieșire ajunge fără să vrea și Joe Gillis în momentul în nimerește cu mașina pe o aleea care dă spre un conac impunător, ridicat în perioada interbelică. Este întâmpinat de Max, un majordom serios și fără nicio expresie care să îi trădeze vreo emoție. Deși un majordom destul de taciturni (așa cum, probabil, trebuiau să fie toți majordomii perioadei), Max este loial până la uitarea de propria persoană unei foste actrițe a filmului mut din anii ’20, Norma Desmond. O fostă vedetă a cinema-ului mut care nu a reușit să facă tranziția la acele talkies, Norma Desmond este putred de bogată și ține în garaj o limuzină la fel de veche precum filmul mut, o relicvă a primei decade interbelice, când actorii nu aveau nevoie de dialog deoarece se foloseau de propriul chip (‘we didn’t need dialogue, we had faces’, ne anunță cu patos Norma). Se înțelege că această stea apusă de la începuturile cinema-ului nu are nevoie de cineva ca Joe Gillis, dar când află că Joe este scenarist, își dă seama că acest străin care a intrat din greșeală pe proprietatea ei ar putea fi util. Joe Gillis este un scenarist fără succes, venit la Holllywood din Ohio pentru a scrie acel scenariu care să-l facă bogat și celebru. Dar înainte de asta, trebuie ca măcar un scenariu scris de Joe să fie acceptat de marile studiouri, ceea ce nu se întâmplă, iar Joe este într-un pericol mult mai grav decât șomajul. Pericolul de-a se întoarce în Ohio, la munca sa prost plătită de jurnalist la o publicație anonimă. Întâlnirea întâmplătoare pare să fie șansa lui de-a lucra la un scenariu – doar că, pentru Norma ,,scenariu’’ înseamnă vrafuri întregi de pagini despre un biopic cu accente biblice. Practic, tentativa ei grafomană de scenariu imită acele filme istorice ale lui Cecil B. DeMille (să zicem The Ten Commandments din 1923), un regizor pe care Norma îl idealizează și căruia i-a fost actriță principală în vremurile de demult ale filmului mut.
Interpretat de William Holden (Stalag 17), Joe Gillis este o voce critică a cinema-ului hollywoodian, un scenarist aproape plictisit să mai scoată scenarii care nu se vând, intrat fără să vrea pe teritoriul locuit de amintiri de glorie ale unei foste actrițe plictisite de filmele de azi (adică filmele sonor de la începutul televiziunii). Deoarece Joe devine iubitul acestei foste actrițe mai în vârstă și, mai ales, este întreținut de ea, își dă seama că nu are de ales decât să devină și el un fel de actor în fantezia ei. Din nefericire, nici fanteziile nu țin mult, iar Joe află că toate acele scrisori de la admiratori primite de Norma erau scrise, de fapt, de majordomul ei Max care i-a fost și primul soț. Dar și mai grav, DeMille în persoană nu este interesat de abilitățile actoricești ale Normei Desmond, ci de limuzina ei de epocă. Știind că DeMille nu este interesat, Joe nu mai are de ales decât să o părăsească pe Norma. Disperată, Norma îl împușcă pe Joe cu revolverul luat pentru a se sinucide. Fotografiată de toți reporterii veniți la locul crimei, Norma Desmond își recapătă celebritatea într-un mod destul de ciudat și la care clar nu se aștepta.
Regizat de Billy Wilder, Sunset Boulevard este printre primele filme cu o privire meta asupra Hollywood-ului: protagonista este interpretată de Gloria Swanson, o celebritate a filmului mut care nu a reușit să facă tranziția la filmul sonor și a fost uitată, deși a continuat să aibă o carieră până în perioada postbelică. Majordomul Max este interpretat de Erich von Stroheim, cunoscut pentru uniforma lui de ofițer chezaro-crăiesc și pentru dorința lui de-a fi regizorul celui mai lung film din istoria – Greed. La fel cum expresia exagerată a Gloriei Swanson, cu chipul ei aproape rigid și ochii mari imită mimica personajelor din filmul mut. Cu mult timp înainte de Tony Soprano (sau de mimica exagerata a lui Nicolas Cage), Norma Desmond se anunță a fi primul anti-erou sau anti-eroină din istoria filmului, un amestec de personaj tragic și malign prin posesivitatea ei patologică. Toți știm că viața imită arta și rolul unei actrițe uitate care vrea să revină în lumina reflectoarelor i-a adus Gloriei Swanson (care chiar se afla într-un con de umbră după apariția filmului sonor) o nominalizare la Oscar și un loc în memoria colectivă a întregii planete. Chiar dacă nu știm de acest film, cei mai mulți dintre noi suntem familiriarizați cu replicile Normei Desmond precum ‘I AM big, it’s the movies that got small’. Mai ales ultima ei replică: ‘Right, Mr. DeMille, I’m ready for my close-up.’
Ce putem spune despre moartea lui Joe Gillis? Încă de la începutul filmului, Joe ne spune cât de mult își dorea o piscină, deși scena îl arată căzut cu fața-n jos într-o asemenea piscină. Începutul fiecărei scene este punctat de narațiunea unui protagonist despre care ne este greu să spunem ce anume cunoaște cel mai bine, faptul că e mort încă de la începutul filmului și narează printr-un lung flashback de undeva dincolo de viața sa cinematografică, sau că dedesubturile vechiului Hollywood nu au niciun secret pentru el? De ce a ales Billy Wilder să atribuie narațiunea unui personaj despre care știm încă din început că este mort? O satiră întunecată a filmului noir unde protagonistul scapă mereu din cele mai dificile capcane? O influență literară? Un truc pentru atragerea publicului? În orice caz, Joe Gillis a avut parte de piscina sa mult dorită și a plătit prețul suprem pentru ea: a aflat că starurile nu au vârstă, iar dacă intri într-o relație cu un star din trecut, e bine să-i rămâi mereu alături, deoarece, se știe, nimeni nu părăsește o actriță celebră.
De la un scenarist fără succes și fără iluzii în privința fabricii de vise care este Hollywood trecem la un director din advertising plictisit de viața sa middle-class din suburbie. Ați ghicit, este vorba de Lester Burnham din celebrul American Beauty (1999). Multe se pot spune despre filmul-debut al lui Sam Mendes, o analiză a superficialității unei clase de mijloc departe de marele oraș american, dar obsedată de statutul material, un personaj în căutarea autenticității, adică Lester Burnham interpretat de Kevin Spacey, criza familiei monogame sub asediul materialismului capitalismului târziu, o reinterpretare a romanului Lolita al lui Nabokov sau efectele homofobiei extreme. S-ar mai putea menționa și cât de tulburătoare sunt temele din acest film și personajele care-l populează. American Beauty iese acum în evidență prin obiectificarea fetelor adolescente și comportamente care îngrozesc pe toată lumea. Pentru aceia care și-au petrecut cea mai mare partea a anilor 2000 privind MTV, cu siguranță știți că scenele în slo-mo din Teenage Dirtbag a grupului Wheatus sunt o aluzie la imaginile din fantezia nepotrivită a lui Lester cu Mena Suvari ca Angela Hayes acoperită de trandafiri.
Exact, mă refer la Ricky și obsesia lui de-a filme totul, dar în special filmarea vecinilor săi și a fiicei lui Lester, un personaj care acum ar fi cu siguranță considerat un hărțuitor. Ricky mai obișnuiește să filmeze în scop de exploatare oameni fără adăpost, tatăl lui este un militar foarte homofob, abuziv cu fiul său și, pe deasupra, colecționează memorabilia nazistă, în timp ce mama lui Ricky este pasivă la tot ce se întâmplă în familie și, cel mai probabil, o victimă a soțului ei autoritar. Ce să mai, familia ideală. Dar nici familia Burnham nu stă mai bine. Lester este un director din advertising care-și urăște jobul plictisitor, șeful lui Lester caută motive să-l concedieze, Carolyn, soția lui Lester, lucrează în imobiliare și crede că persoana ei se reduce la cât de multe case vinde, iar Jane este fiica lor confuză și-n plin angst adolescentin. Curios, Lester își obține toate drepturile salariale după concediere deoarece își șantajează fostul șef cu acuze de hărțuire sexuală, ceea ce, trebuie să recunoaștem, este o ciudată premoniție, având în vedere acuzațiile de hărțuire sexuală cu care s-a confruntat Kevin Spacey.
Pentru un hărțuitor potențial periculos, așa cum suntem tentați, și pe bună dreptate, să-l vedem acum pe Ricky (cel mai cunoscut rol al lui Wes Bentley), nu ne putem abține săn nu observăm cât de dostoievskian poate fi Ricky când observă câtă frumusețe există pe lume. Cine ar fi crezut că și un hărțuitor poate da dovadă de o curioasă sensibilitate interioară? Există frumusețe peste tot în jurul nostru, ne spune și narațiunea lui Lester Burnham după ce a fost ucis, o întreagă viață din spatele lucrurilor și momentele fericite trec dincolo de încercările noastre de-a ne conforma la așteptările sociale. Am putea vedea această frumusețe dacă am avea doar răbdare să privim cu atenție la ceva atât de banal precum o pungă purtată de vânt.
Lester Burnham știe că nu contează ce ar putea fi după ce mori, ci frumusețea acelor evenimente trecătoare și din spatele celor mai banale lucruri. S-ar putea spune că Lester nu e prea îngrozit de moarte, moare împăcat știind câtî frumusețe există pe lume. Dar dacă nu știi unde să privești, nu te interesează să cauți peste tot frumusețea sau dacă acea frumusețe te-a evitat toată viața? Ed Crane este unul din cei mai anonimi oameni pe care ți i-ai putea imagina, cu una din cele mai banale slujbe: este frizer. Ed Crane nici nu a vrut să fie frizer, ci s-a pricopsit cu această slujbă după ce s-a căsătorit. Soția sa Doris este mai extrovertită social decât Ed (ceea ce nici nu ar fi prea greu), cei doi se duc la biserică o dată pe săptămână – de obicei marți seara – și nici unul dintre ei nu este prea credincios. Aceeași Doris își înșeală soțul cu șeful ei, iar de aici totul o va lua la vale pentru Ed. Crezând că va mai ieși puțin din monotonia vieții sale dacă va începe o afacere cu un comerciant ambulant. Dar se înșeală, oportunitatea de afaceri nu este ceva real (’the real McCoy’), Ed pierde bani și încearcă să-l șantajeze pe șeful soției, este atacat de acesta și-l ucide în legitimă apărare pe Tony Soprano…adică pe șeful soției sale. De aici lucrurile vor merge din rău în și mai rău pentru Ed. Doris va fi cea acuzată pentru crimă, condamnată la moarte și executată, iar Ed caută modalități de-a ieși din singurătatea extremă în care se află. Dar singura idee care-i poate veni e să devină managerul unei fete cu talent la muzică. Așa crede el, cel puțin. Din nefericire, fata nu are talent și Ed rămâne fără opțiuni – la propriu. Ajunge și el la închisoare, este condamnat la moarte pentru crimă.
The Man Who Wasn’t There este un film mai puțin cunoscut al fraților Coen, dar care urmează aceeași literatură filmică de aluzii tipică celor doi. Filmul este alb-negru și imită cinematografia noir din anii ’40, protagonistul este narator predecesorii lui naratori noir, acțiunea este parțial pe modelul filmului detectivist, parțial omagiu imaginarului perioadei. Astfel, Ed crede că vede un OZN deasupra închisorii, incidentul de la Roswell este menționat în presă, deci suntem la începutul erei în care oamenii încep să creadă în OZN-uri, răpiri extraterestre și întâlniri de gradul trei. Fiind un film marca frații Coen, întâlnim actori cu care Ethan și Joel lucrau în mod obișnuit în acea perioadă: Frances McDormand este soția cu un destin tragic, invers față de Fargo, același Jon Polito interpretează un personaj dubios precum în Miller’s Crossing, iar Tony Shalhoub interpretează un avocat cu debit verbal mare. Oricât de incredibilă ar părea existența unei civilizații extraterestre mai avansată decât a noastră, Ed rămâne, totuși, un tip dureros de banal și tragic de anonim. Fumează tot timpul și abia dacă spune o propoziție întreagă, toate gândurile lui rămân la nivel de voce interioară. Cum deja se poate observa, toate instinctele lui Ed au fost greșite, fiica unui prieten nu este așa de talentată pe cât credea el, avocatul care trebuia să-i apere soția eșuează dublu (o doză dublă de eșec, cum ar spune Upgrayedd) și nu-l poate apăra nici pe el. Ed este atât de banal, încât soția lui nu s-a mai obosit nici să-l cunoască mai bine, ci s-a măritat cu el pentru cel mai banal motiv de mărițiș din istoria motivelor pentru care oamenii fac nunți: ‘Why? Does it get better?’ E incredibil câtă armonie ar putea exista într-un mariaj atunci când nu te interesează cât de bine-ți cunoști partenerul.
Sigur, viața este destul de absurdă și nu există un sens anume, iar frații Coen nu ne dezamăgesc nici acum să ne arate că așa stau lucrurile, dar pe scaunul de electrocutare, Ed știe că nu mai are de făcut decât să se gândească la regrete. Fiind mereu taciturn, nu regretă nimic, nu regretă nici că a fost frizer, ceea ce nu înseamnă că nu-i pare rău de durerea cauzată altor oameni. În închisoare-și scrie povestea, deci ce a narat în tot filmul era textul lui din închisoare. Pe scaunul electric, Ed Crane nu știe ce va fi după moarte (‘beyond the earth and sky’), știe doar că, să te apropii de moarte e ca și cum ai ieși din labirint, te distanțezi de multele meandre care formează viața ta. Vezi întregul labirint al vieții tale – și asta te liniștește. După ce gardianul va trage de manetă, poate că Ed își va reîntâlni soția și poate că îi va spune toate acele lucruri pentru care, aici, nu există cuvinte. Doris este cea care crede, într-un moment de inebriere, că viața e atât de frumoasă (’life is so goddamn wonderful you won’t believe it’). La urma urmei, de ce nu? Dacă vrei să vezi un film optimist, The Man Who Wasn’t There nu e un asemenea film.
Prezentul este iluzoriu, frumusețea este aici și poate că totul devine mai limpede după ce mori, dar unde este locul morții în toate astea? Ar putea așa ceva precum moartea să ocupe un spațiu fizic? Ce se întâmplă cu acele case în care a murit cineva, mai ales în care a murit cineva care nu se aștepta deloc să moară în acel moment? Acea casă aparține în totalitate celor vii, sau și morții pot revendica un loc prin prezența lor? Regizat de Osgood Perkins (exact, cel care a regizat Longlegs), I am the Pretty Thing That Lives in the House răspunde la aceste întrebări atât de neobișnuite. Lily Saylor este o asistentă angajată să aibă grijă de o scriitoare bătrână și bolnavă de Alzheimer. Pare o muncă banală și, bineînțeles, destul de ușoară. Să ai grijă de o scriitoare de horror gotic care te confundă cu un personaj dintr-un roman scris de ea, ce poate fi mai greu de atât? Doar că, încă din primele secvenșe, vocea naratorială a protagonistei ne spune că aceasta nu va mai atinge vârsta de 29 de ani. Când se lasă noaptea, prin camerele întunecate trece fantoma unei femei tinere, ucisă de soț în urmă cu un secol, dar a cărei imagine încă este prezentă în cuvintele fără sens ale bătrânei scriitoare. Lily va muri efectiv de frică în momentul în care întâlnește fantoma din întuneric și acum ea va fi cea care își caută ultimele momente din viață într-o casă a celor vii. Morții privesc la ,,nesfârșit clipă ultimele momente din viața lor’’, putrezesc mereu, devin mucegai și nu vor reuși niciodată să deslușească acel ultim chip dinaintea morții. Iar eu am văzut acest film cândva după miezul nopții, un horror gotic care te face să simpatizezi mai mult cu cei morți decât cu cei vii – exact ce trebuie să privim înainte de culcare. Orice-am crede despre ce-ar putea fi după moarte, un singur lucru este sigur. Și după moarte, narațiunea va fi la fel de captivantă ca întotdeauna.
INDICAȚII DE CITARE
Alexandru Ionașcu ,,Există narațiune după moarte?’’ în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 10 / 2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 