Copacul vieții și al prieteniei
În oricare cultură de pe planetă și în toate comunitățile umane, moartea este cel mai mare mister, principalul eveniment în jurul căruia s-au creat credințe, religii și ritualuri. Moartea este marea ruptură și rupe brutal și probabil pentru totdeauna legăturile cu ceilalți, de proiecte culturale, intelectuale sau în general profesional nu mai zic. Prietenii, relații, iubire, totul este întrerupt definitiv, nimic nu supraviețuiește. Sau nu? Ar putea prietenia face diferența, orice diferență? Unele zile din an ar putea fi diferite de celelalte?
Scriitorul american Ray Bradbury este cunoscut pentru romanul distopic Fahrenheit 451, dar în anii ’70 a scris și literatură fantasy și un astfel de text este romanul The Halloween Tree. Ecranizat de Hanna-Barbera în 1993 într-o animație cu accente dramatice, un desen pe care l-am ratat când eram mic, ceea ce înseamnă că merită să descopăr această animație. Într-un orășel american este acea zi în care spiritele celor morți ies la suprafață și copiii își pun cele mai înspăimântătoare costume pe care imaginația lor le poate produce și se duc la colindat. Un asemenea copil este Pipkin, numit Pip de prietenii lui. Pip suferă o apendicită și este dus la spital, așa că cei patru prieteni ai lui trebuie să se ducă la colindat fără el. Doar că, la un moment dat, Tom Skelton, unul din cei patru prieteni, vede o umbră și crede că este Pip, îi anunță pe ceilalți trei și împreună aleargă după spectru. Ajunși într-o casă lugubră și aparent părăsită, cei patru în costumele lor de Halloween fac cunoștință cu un bătrân țâfnos cu un nume imposibil, ca de secolul al XIX-lea. Spectrul lui Pip ajunge în vârful unui copac plin de felinare scobite din dovleci (faimoasele jack-o’-lantern). Ciudatul stăpân al casei le face cunoscut ceea ce tuspatru încep să realizeze, că prietenul lor este undeva aflat între viață și moarte. Ca să-l salveze, trebuie să treacă patru probe conforme costumelor purtate de copii. Vor ajunge în Egiptul antic, în Evul Mediu în vremea persecuțiilor femeilor considerate a fi vrăjitoare, în Franța catedralelor gotice și în Mexicul din vremea zilei celor morți.
În fiecare din cele patru călătorii în trecutul acestei sărbători a morților, Pipkin ajunge la granița dintre viață și moarte, spectrul lui este pe punctul de-a se stinge și fiecare din cei patru prieteni îl țin de mână, îi amintesc evenimente amuzante sau mai puțin amuzante, amintiri cu alt sens acum că viața pare să atârne de ultimul fir de lumină. La sfârșitul animației personajul supraviețuiește, dar întâlnirea cu limitele dintre viață și moarte vorbesc despre ce înseamnă prietenia și cum să suportăm o pierdere. Poate că ghidul copiilor prin istoria sărbătorii morților este o reprezentare a morții, în orice caz, ce s-ar putea crede despre un nume precum Carapace Clavicle Moundshroud? Cu vocea lui Leonard Nimoy (Spock din serialul original Star Trek), acest Moundshroud îi duce pe copii în ultima ‘ undiscovered country’, singura țară încă nedescoperită, ultimul loc misterios de unde trebuie să-și salveze prietenul. Se spune că nu îi apreciem cum trebuie pe cei de lângă noi cât încă sunt aici, însă aventurile celor patru copii sunt și o metaforă asupra pierderii, o înduioșătoare poveste despre prietenie și despre cum trebuie să fim mai empatici. Poate că nu ar trebui să ne gândim prea mult la ce rămâne după moarte, ce lăsăm în urmă, ci la ce avem acum când încă suntem în viață, la acei prieteni fără de care nu ne putem imagina nu doar copilăria, dar și tot ce înseamnă umanitatea noastră.
INDICAȚII DE CITARE
Alexandru Ionașcu ,,Copacul vieții și al prieteniei’’ în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 10 / 2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 