Vi s-a întâmplat vreodată să vedeți un film și să nu puteți pronunța deloc numele personajului principal? Să vă gândiți de ce regizorul sau scenaristul au ales un nume atât de imposibil de pronunțat? Ei bine, dacă ați dat peste asemenea filme cu nume de personaje imposibil de pronunțat, sunt sigur că nu ați auzit prea des despre două asemenea filme foarte diferite unul față de celălalt și apărute în locuri și vremuri la fel de diferite.
Primul film este The Man with Two Brains, o comedie din 1983 regizată de Carl Reiner, cu Steve Martin în rolul unui neurochirurg care își împarte timpul între cercetările sale în neurochirurgie și mariajul cu o femme fatale interpretată de Kathleen Turner. Cum îl cheamă pe acest neurochirurg? Michael Hfufruhurr. Dacă deja vi s-a blocat limba, nu sunteți singurii, dar un indiciu privind pronunția este în răspunsurile lui Steve Martin atunci când este întrebat cum îl cheamă, cuvântul pronunțat de el putând fi dezasamblat spre ceva de genul ,,hafăr’’ (acel -ă se pronunță mai lung). Ce fel de cercetări face doctorul Michael Hfufruhurr? A inventat o nouă tehnică de-a face operații pe creier fără a rade scalpul, prin deșurubarea țestei (să ne gândim la secvențele cu Hannibal Lecter îndepărtând calota lui Krendler și hrănindu-l cu părți din propriul creier astfel expus, să zicem), însă nu prea are succes în viața sa personală, la capitolul dragoste, cum ar veni. Soția i-a murit și ține un imens tablou cu ceea ce se vrea un portret al ei, dar norocul pare să îi surâdă când o accidentează pe Dolores Benedict (Kathleen Turner, care în anii ’80 se specializase în roluri de femeie atrăgătoare ce îi duce pe bărbați la pierzanie) și, fiind un neurochirurg dedicat creierelor, o operează și se căsătorește cu ea. Dar Dolores vrea doar banii bărbaților cu care se mărită și aici va urma o serie de evenimente amuzante implicând confuzii de identitate, un cercetător care ține în viață creiere umane fără corp în borcane de formaldehidă (ca în Futurama, cu capetele acelor președinți americani ținute artificial în viață), un criminal în serie care ucide în lifturi cu soluție de curățat ferestrele și doctorul Hfufruhurr îndrăgostit de un creier cu o identitate feminină, pe nume Anne Uumellmahaye. Și un James Cromwell tânăr, înaintea rolului din Babe care l-a făcut celebru, dar și un Steve Martin cu părul argintiu și nu alb, așa cum îl știe toată lumea. Sigur, puțini cinefili știu cum arăta James Cromwell tânăr sau Steve Martin cu părul argintiu și nu complet alb, așa cum puțini știu că Steve Martin apărea în anii ’80 și într-un fel de semi-parodii, aici fiind vorba de parodierea temei omului de știință nebun (mad scientist) popularizat de romanul gotic. Un asemenea mad scientist este doctorul Necessiter și cercetarea sa parodiată este acel mitic transplant al unui creier într-un alt corp, de unde și o replică a lui Steve Martin care cu siguranță îi va inspira pe toți cercetătorii? ’You are playing God – Somebody has to’. Ne amintim afirmațiile neurochirurgului Sergio Canavero despre posibilitatea de-a transpanta un creier, deci poate că cineva ar trebui să abordeze ceea ce actualmente pare imposibil. Michael Hfufruhurr (o glumă care se tot repetă în acest film este că restul personajelor pronunță acest nume ,,hafărăr’’ și nu ,,hafăr’’, așa cum îl pronunță protagonistul), Anne Uumellmahaye, doctor Necessiter, această comedie screwball adoră să se joace cu numele și cu replicile inteligente, ca atunci când creierul fără corp spune telepatic ’I don’t think there’s a girl floating in any jar anywhere whose as happy as I am’. Dacă nu mă înșel, cred că prin liceu am văzut filmul transmis pe un program de la noi și tradus ceva genul ,,Îndrăgostit cerebral’’, ceea ce ne spune că nu trebuie să ne îndrăgostim neapărat de corpul cuiva, ci de mintea sa. Sau să ne îndrăgostim de minte în măsura în care ne îndrăgostim de corp.
De la un cercetător neconvențional și simpatic, trecem la un director de crematoriu cu totul tulburat și deloc simpatic din filmul ceh numit The Cremator (Spalovač Mrtvol, 1969). Când eram în primul an de facultate, nu suportam deloc să citesc acea literatură veche, știți voi, letopisețe și nume precum Grigore Ureche, Miron Costin sau Radu Popescu, însă iubeam să mă uit la filme din așa-numitul Noul Val Cehoslovac din cea de-a două jumătate a anilor ’60. Printre filmele văzute atunci este și această ciudățenie cu un titlu la fel de bizar (în română s-ar traduce prin ,,cremaționistul’’) despre un personaj cu un nume dintre cele mai greu de pronunțat, mai ales dacă nu ești deloc familiarizat cu limba germană: domnul Kopfrkingl. Un individ ciudat, mereu cu gândul la moarte și cremație, înregistrează bolile sau adicțiile celorlalți ca un fel de hobby burghez și crede că tot ce vede poate fi descifrat prin referințe la buddhismul tibetan, îi spune soției sale Lakmé și își prezintă crematoriul citind dintr-un text despre palatul Potala, iar în preajma crematoriului vede mereu o femeie în negru și cu părul lung. La începutul filmului, deja putem vedea că domnul Kopfrkingl este un control freak care crede că fiul lui nu este de carnaval, ci trebuie să vadă figurine de ceară ce reprezintă victimele unor criminali în serie din secolele trecute, știe mai multe despre cei prezenți la un bal decât știu ei înșiși, le arată la ce mese trebuie să se așeze fiecare și îi dirijează ca și cum ar fi cu toții actori într-un fel de piesă clasică și el regizorul, crede că este datoria lui să discute despre tot ce se întâmplă și le spune tuturor cum moartea este o eliberare de suferință. Nimic rău până aici, ai spune, nu asta ne spune și creștinismul? că în moarte nu mai există suferință? Nu? Ei bine, nu, domnul Kopfrkingl este obsedat de moarte și, la finalul acestui film de o oră și jumătate ajunge să creadă că asasinarea în masă este o modalitate prin care sufletele sunt eliberate, ajung în eter (cum se exprimă uneori) sau se reîncarnează. Cum devine un tip pasionat de Tibet un criminal în masă? Domnul Kopfrkingl este de la început un burghez ipocrit care se bucură de privilegiile clasei sale, frecventează saloane de masaj erotic în prima zi de joi a lunii și îi spune femeii preferate ce se întâmplă la crematoriu (foarte romantic, presupun), pentru ca apoi să-și facă analizele pentru boli venerice, hărțuiește o angajată de la crematoriul lui și în general stârnește un sentiment de neliniștite tuturor celor cu care interacționează, inclusiv soției și celor doi copii ai săi, ambele fiind victimele unui personaj abuziv și obsedat de control. Ocupația nazistă a Cehiei îl face pe domnul Kopfrkingl să reacționeze în cele mai urâte moduri posibil, adică să-și toarne prietenii și colegii la Gestapo, asociindu-se numai cu amici naziști. Regizat de Juraj Herz și cu actorul Rudolf Hrušinský în rol principal (în gimnaziu, îl văzusem pe acest actor într-o ecranizare din anii ’50 a Bravului soldat Švejk), The Cremator este considerat printre ultimele filme expresioniste din perioade postbelică, cadrele distorsionate și îngustarea perspectivei sau filmarea de sus, ca și cum ceva ar levita deasupra personajelor indicând degradarea raportării la realitate a protagonistului – acel amestec de realitate și un subconștient tulburat. De remarcat ipocriziile de sub pojghița respectabilității burgheze, cu tipi care colecționează fotografii pornografice, sărbătoresc în bordeluri și cred în putere fizică și violență, deși niciunul din tipii naziști din acest film nu mai este în formă. Pasionații de filme îl pot remarca pe actorul-regizor Jiří Menzel (cel din Trenuri bine supravegheate) care nu suportă să vadă procesul cremațiunii, la fel cum personajul lui Heath Ledger din Monster’s Ball nu suporta să vadă procesul execuției unui deținut aflat la death row, scene de box care par a fi o prefigurare est-europeană a cunoscutului Raging Bull, la fel cum o simulare a înjunghierii unui manechin într-un muzeu de ceară pare a fi răspunsul est-european la Psycho. În același timp, The Cremator conține probabil cel mai dubios și respingător orientalism cinematografic din câte am putut vedea, desenând o paralelă între budismul tibetan și Holocaust, oricât de mult ar încerca filmul să tindă spre ambiguitate. Cine este femeia în negru pe care domnul Kopfrkingl o vede peste tot, o reprezentare a morții? În orice caz, domnul Kopfrkingl este printre cei mai siniștri villains cinematografici, morbid și lipsit de empatie, narcisist care fantazează că este un călugăr tibetan, hărțuitor și un tip creepy în toate privințele.
INDICAȚII DE CITARE
Alexandru Ionașcu „Ce este într-un nume?” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 5/2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 