Baby Jane nu va fi uitată
Se făcea că eram lângă fereastra camerei mele și blocul comunist din față părea mult mai aproape de al meu, detaliile erau mult mai vizibile. Atât de vivid, încât o văd pe Bette Davis din Whatever Happened to Baby Jane (1962) cu o pușcă în mână (precum Shelley Winters din The Night of the Hunter) privindu-mă fix și cu ură, îndreptând arma spre mine din spatele unei ferestre din acel bloc vizavi de al meu, aproape aliniată cu mine de parcă eu aș fi devenit rivala ei Joan Crawford. În ultima secvență onirică, mă urc într-un tren de noapte să plec undeva pentru a putea afla de ce Baby Jane mă amenință cu o pușcă de parcă eu aș fi sora ei Blanche și falsul predicator Harry Powell într-o singură persoană. Unul din acele vise la care nu te gândești că ar fi fost coșmar, dar dacă mai reflectezi la el, te bate gândul că ar putea fi un coșmar, și dacă mă gândesc că un prieten căruia i-am povestit acest vis mi-a spus că visele nu pot fi atât de thorough, îmi dau seama că a fost un coșmar. Orice coșmar își are are propriul context, sigur, cu toate acestea, de ce-ar apărea Bette Davis într-un vis de-al meu matinal?
Suntem la începutul secolului trecut, cinematografia era la început și nu se îndepărtase prea mult de teatru, arta ei origine. Spectatorii doreau și teatru, și noua invenție numit film, nu se mai puteau sătura de minunata invenție numită film, oameni care se mișcau pe un ecran imens. Însă Baby Jane Hudson nu este vedetă de film, ci cântă în spectacole de vodevil de-a lungul și de-a latul Americii din vremea Belle Epoque. Devine atât de celebră și numerele ei muzicale sunt atât de căutate, încât se comercializează păpuși ce seamănă cu ea, iar manager îi este chiar tatăl ei. Celebritatea i se urcă la cap, Baby Jane este arogantă și rea cu sora ei mai mică, Blanche Hudson, fiind în același timp răsfățată de mama ei care asistă pasiv la dorințele soțului de-a face vedete din cele două fiice ale lor. Anii trec (așa cum se întâmplă de obicei) și filmul sonor aruncă vodevilul în irelevanță (sau lasă această formă de spectacol în seama acelor țări agrare și fără cinema, să zicem România interbelică), ceea ce înseamnă că Baby Jane, incapabilă să se mai adapteze la rigorile filmului sonor, ajunge-n irelevanță și e uitată de toată lumea. Dar sora ei Blanche se poate adapta la cerințele filmului sonor și devine vedetă la Hollywood, în timp ce Baby Jane nu doar invidioasă, ci se refugiază într-o fantezie în care este în continuare o vedetă și publicul nu a uitat-o.
Similar cu Norma Desmond. Spre deosebire de Norma Desmond, Baby Jane este mai activă, iese din conacul împărțit cu sora ei și întreprinde diverse scheme financiare pentru a putea controla doar ea toată proprietatea, inclusiv banii surorii ei. Impresionează vulnerabilitatea arătată de Joan Crawford, imobilizată și redusă la nevoile bazale de câte sora ei aparent blocată în trecutul propriilor fantezii. Scena cu Joan Crawford forțându-și să coboare scările cu sprijijul balustradei impresionează și ne convinge că ea este personajul principal din film fără de pată. Dar nu este chiar așa. Blanche este supusă de sora sa torturii psihologice lente, care îi ucide canarul din colivie, o ucide pe servitoare şi, prinsă definitiv în fanteziile ei, o duce pe Blanche pe plajă pentru o ultimă încercare de reconectare dubioasă. Ochii actriţei Joan Crawford par separați de chip, o entitate în sine, ca în yeux dar cu visage. Poate că dacă Blanche nu păstra secretul, ea şi sora ei ar fi putut fi prietene bune.
În final, Blanche îi dezvăluie lui surorii ei că ea a produs singură accidentul care a lăsat-o paralizată, săturată fiind de abuzurile la care era supusă de sora ei. Baby Jane nu are nicio vină, deși opinia generală este că ea a fost în spatele accidentului suferit de sora ei. Vina constantă şi trauma neadresată o împing spre alcoolism, astfel încât personajul interpretat de Betty Davis este o victimă a întregii situaţii. Dar şi un copil exploatat de tatăl ei în scopuri artistice, un fost copil-vedetă rămasă cu traumele unei copilării supuse unor standarde nerealiste. Însă acum, în prezentul deprimant, Baby Jane recade irevocabil în copilăria ei mutilată de rigorile impuse tatăl obsedat să o facă vedetă şi o lasă pe Blanche să moară pe plajă. Ca şi Norma Desmond înaintea ei, Baby Jane are o ultimă şansă de a-şi recăpăta faima mult-dorită: în faţa curioşilor, dansează pierdută în fanteziile dintr-un trecut uitat şi deloc luminos. La urma urmei, cum spune şi Baby Jane, ’you can lose everything else but you can never lose your talent’. Parţial horror (aşa se explică şi visul meu?), cu cel mai ciudat jack in the box din filmul american, Whatever Happened to Baby Jane este un exemplu instructiv despre ce înseamnă acea sibling rivalry. Dacă eşti singur la părinţi şi te-ai gândit vreodată cum ar fi fost dacă aveai o soră sau un frate, ei bine, pățania lui Blanche Hudson te va convinge că a fi singur la părinți este cel mai bun lucru care ți s-a întâmplat. Dacă acesta a fost un coşmar, prefer oricând coşmaruri cu aluzii cinematografice.
INDICAȚII DE CITARE
Alexandru Ionașcu ,,Baby Jane nu va fi uitată’’ în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 6 / 2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 