Adrian Oroșanu
Sinele împuținat
Doresc să știu al cui e-acest trecut Al meu. Al cui din câți am fost. [...] Sunt cei ce nu mai sunt. E în zadar, După-asfințit, când treci peste hotar. (J. L. Borges, All Our Yesterdays, trad. Andrei Ionescu)
Neobosita desfășurare de forțe pe care o pune în joc edificarea unui sine complex de-a lungul întregii noastre vieți slăbește în intensitate odată cu înaintarea în vârstă. Identitatea noastră corporală, sufletească, mintală, familială, socială și profesională se macină într-un ritm aproape insesizabil. Acest proces e atât de propriu ființei vii, încât ignorarea lui e percepută ca ridicolă, uneori chiar patologică. Dar întrucât memoria celui ce-am fost se împotrivește cu putere percepției celui ce suntem, această eroziune e interpretată uneori optimist ca o luptă pe care până la urmă – ori cel puțin pentru o vreme – am putea-o câștiga sau măcar amâna.
De fapt, împuținarea începe într-un moment precis în timp și este ireversibilă. Dar întrucât e un proces extrem de lent, în practică ne permitem să nu-l luăm în seamă pentru perioade mai scurte sau mai lungi. Ne vedem de viață, ne „descurcăm”, avansăm cum putem, folosim ce avem, lăsăm în plan secund reflecția asupra propriilor capacități; această „punere sub acoperire” a propriei împuținări ne este necesară pentru a continua să funcționăm, deoarece conștientizarea ei e supărătoare. Ne acoperim conștiința sinelui cu o pojghiță de „optimism” și mergem mai departe ca și cum am locui în permanență la apogeul vieții noastre sau, cel puțin, în proximitatea unui asemenea apogeu.
Dar care este acel „moment precis” de culme după care, în orice direcție ne-am îndrepta, viața noastră nu mai poate decât coborî? Cu toții ne amintim clipe sau perioade de vârf, reușite de excepție, împliniri de cotitură, față de care singura atitudine practicabilă e nostalgia. Aceste amintiri se referă, de regulă, doar la o componentă a sinelui nostru, rareori la două sau mai multe. Ne amintim de cel mai reușit proiect intelectual, de cea mai fericită relație de iubire ori de cel mai profund extaz de natură religioasă ori spirituală, dar aceste – și celelalte – culmi nu sunt identice temporal. De fapt, o asemenea identitate temporală e cvasi-imposibilă, dacă nu și indezirabilă. Apogeul vieții noastre e la fel de multiplu ca și sinele complex care o locuiește.
Însă percepția momentului de culme al propriei vieți este irezistibil identificată cu percepția acelei culmi care ne marchează cu preponderență. Dacă reușita profesională este cel mai aproape de inima noastră, culmea vieții noastre profesionale va fi percepută drept culmea vieții noastre în genere etc. Componentele ignorate, ergo cvasi-inexistente, ale sinelui nostru complex nu vor avea niciun răspuns de dat la întrebarea: „Care a fost apogeul vieții mele?” Necruțător cu acele laturi ale sinelui nostru complex pe care le poate împuțina, timpul e neputincios cu cele pe care noi înșine le-am atrofiat prin ignorare.
Împuținarea e de fapt esențializare. Dacă ne-am imagina laturile sinelui nostru complex ca pe niște membre ale unui trup care ne reprezintă în totalitate, nu doar ca făpturi de carne, îmbătrânirea e „deshidratarea” lor lentă și ineluctabilă. Complexul nostru sine corporal, familial, social, profesional etc. edificat în tinerețe își retrage aceste „tentacule”; viața pe care le-a insuflat-o în tinerețe se întoarce la el îmbogățită în virtutea acestui proces de împuținare.
Împuținarea adusă în fapt de îmbătrânire e o simplificare nereductivă întrucât poartă în ea întregul proces de creștere și descreștere. Stafida nu redevine strugure verde: uscându-se, fructul sinelui nostru complex păstrează savoarea și dulceața întregii sale deveniri. Într-o exprimare paradoxală, sinele simplu al senectuții se îmbogățește prin împuținarea sinelui complex al vârstei tinere. Deposedat de orice accent voluntarist, adagiul less is more nu e niciunde mai relevant.
Inefabil ori inapt, sinele simplu în care se retrage omul împuținat e însă inaccesibil tânărului, poate cu excepția firilor constitutiv meditative. De obicei, neputințele bătrâneții generează în terțul tânăr percepția acelei „înțelepciuni” pe care o atribuie, de regulă iluzoriu, persoanelor în etate, pe măsură ce acțiunea trece în contemplație, încrâncenarea în detașare, agitația în seninătate, acuitatea în cecitate, limbuția în tăcere. Această „înțelepciune” are însă doar accidental o reală valoare epistemică ori practică pentru omul activ, pentru care inacțiunea e rareori o opțiune viabilă.
Sinele simplu al omului împuținat de bătrânețe e poate cel mai propriu miez al său, ultim bastion transcendental dinaintea transcendenței ori nimicului, nucleu de ființă, glandă a spiritului. Nu știm.
INDICAȚII DE CITARE:
Adrian Oroșanu, „Sinele împuținat” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 3/2023
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 
