Adrian Oroșanu
Inteligența corpului
După ce am dat pe silențios aparatele și am închis ecranele și difuzoarele care ne-ar putea distrage atenția, ne așezăm liniștiți pe un scaun, stăm cu spatele drept și relaxat, închidem ochii și încercăm să ne destindem, pornind de la degetele picioarelor și până în creștetul capului, după care ne păstrăm atenția orientată doar asupra propriei respirații. Inspirăm și expirăm. Când apar gânduri, le lăsăm să treacă precum norii ce traversează un cer senin și ne readucem atenția, cu răbdare și calm, la propria respirație. După câteva minute, vom înceta să fim doar o minte și vom reîncepe să fim și un corp.
Asemenea exerciții de psihologie practică sunt drumul cel mai direct către abolirea dualismului cartezian care, vrem ori nu vrem, e aproape inseparabil de gândirea modernă. În viața de toate zilele, credem că suntem o minte care are un corp și pe care îl manevrează așa cum dorește: îl mișcă, îi cere informații din mediul înconjurător, îi prelucrează reacțiile la stimuli și îi coordonează evoluția. Chiar fără s-o știm, credem că avem sub control butoanele care acționează un corp cu care nu ne identificăm. Această neidentificare e prilejuită de faptul că, în stare sănătoasă, corpul e discret; abia în boală corpul pare să exprime păreri, pe când mintea e gălăgioasă și lăudăroasă în permanență.
Această situație e intolerabilă, ne zice Simon Roberts, antropolog britanic și consultant în afaceri, în lucrarea sa The Power of Not Thinking (Heligo Books, London, 2022). Scrisă în primele săptămâni de pandemie, când întreaga planetă, cu persoanele ei fizice și juridice, părea să se retragă pe termen lung online, pe platforme sociale sau în videoconferințe, cartea se țese pe golul lăsat de absența trupurilor din corpul social. Pe ecrane, oamenii ne apar altfel decât sunt în realitate, iar înstrăinarea impusă de pandemie e accentuată de utopia inteligenței artificiale generalizate.
Corpul, zice Roberts, „joacă un rol puternic și de neînlocuit în felul în care experimentăm lumea” (p. xx; traducerea citatelor îmi aparține). După câteva decenii în care puterea de calcul a lui 0 și 1 ne-a rezolvat nenumărate probleme de ordin practic, am ajuns pradă iluziei că însăși cunoașterea lumii ar putea fi încredințată algoritmilor. Pornind de la exemplul eforturilor depuse de echipele de programatori care vor să învețe calculatorul cum să conducă autovehiculul, Roberts trage concluzia că, în absența unui corp (se înțelege: uman) care să experimenteze lumea în modul complex în care o face, cunoașterea este fundamental deficitară întrucât „inteligența depinde de un corp care să înțeleagă lumea” (p. 20). Firul roșu al cărții este, deci, ceea ce autorul numește „cunoaștere întrupată” (embodied knowledge), o cunoaștere care să refacă unitatea epistemologică desfăcută, în circumstanțele și din motivele știute, de dualismul cartezian corp-minte:
„Marginalizarea deprinderilor cu caracter mai practic a apărut în primul rând ca urmare a acestui bias în sensul unei perspective asupra inteligenței care acordă prioritate minții. Grăitor în această perspectivă asupra inteligenței și educației e felul în care se distanțează de formele mai practice de cunoaștere. Însă a venit vremea să reevaluăm această situație, iar teoria cunoașterii întrupate e o bună modalitate de a face acest lucru” (p. 62).
Partea centrală a cărții analizează cinci modalități esențiale ale cunoașterii din care corpul nu poate lipsi: observația, practica, improvizația, empatia și retenția, cu trimitere constantă către filozofia fenomenologică. Analiza acestor five features of embodied knowledge îl poartă pe cititor de la Marea Recesiune din 2007, mersul pe bicicletă, luarea deciziilor în situații limită, oglindirea interlocutorului pentru o mai bună comunicare, până la memoria corporală la Proust și teorii cognitive de ultimă oră. Corpul, ne transmite autorul prin toate exemplele și referințele folosite, este pretutindeni indispensabil; ignorarea lui e păguboasă în teoriile economice, în afaceri, în politică sau în activitățile creative.
În capitolul final despre roboți și inteligența artificială, Roberts arată că limitările cu care se confruntă cercetătorii și inventatorii din acest domeniu sunt insurmontabile câtă vreme calculatorul, ființarea creată de om, nu are un corp, ci doar o carcasă, iar cogniția e privită reducționist ca simplă putere de calcul. Orice progres în replicarea inteligenței ființărilor biologice e condiționat de situarea robotului în lume și de înzestrarea lui cu simțuri asemănătoare celor ale ființărilor biologice: „În ciuda faptului că uneori sunt dotați cu corpuri foarte sofisticate, roboții nu sunt decât niște reproduceri grosolane ale animalelor pe care încearcă să le replice” (p. 285). Folosirea limbajului uman este și ea extrem de dificil de replicat în lumea inteligenței artificiale, întrucât limba e inseparabilă de o întreagă țesătură de metafore incomprehensibile în absența unui corp.
Suntem departe de înțelegerea inteligenței, încă și mai departe de replicarea ei. În fond, însăși expresia „specia cea mai inteligentă” cu care ne gratulăm umanitatea e zburdalnică, mai ales că nicio altă specie nu ne poate contrazice într-un limbaj pe care să-l înțelegem. Dar dacă am ajuns unde am ajuns și am înfăptuit ce-am înfăptuit, acest lucru se datorează unei inteligențe care este și – dacă nu precumpănitor – corporală.
INDICAȚII DE CITARE:
Adrian Oroșanu, „Inteligența corpului” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 4/2023
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 