Nia Damian / Noeme
Nimic Nimic nu e mai greu de hrănit Decât ceea ce creşte în afara ta: Viaţa. Cu 99,99 de guri Nimic nu e mai greu de otrăvit Decât ceea ce creşte înăuntrul tău: Marea iluzie. Cu gura cusută Oraşul La miezul nopţii cineva oprea timpul toate orologiile scoteau un ţipăt ca de pescăruş apoi nimic Nici măcar un cehov nu rămânea pe cer pendulând între cele patru puncte cardinale nina, arkadina, treplev şi trigorin Lucrurile stăteau pe loc dar locul devenea un alt cuvânt oamenii cădeau într-un somn adânc de nouă metri Viaţa se relua după ce ultimul om reuşea să urce înapoi din somn şi uneori dura până ce venea din nou miezul nopţii Întârziasem deja încercând să ţes o pânză pentru păianjenul meu pe care avea să o picteze în răgazul dintre miezuri Voiam să prind maşina timpului fără să gândesc că e cel mai greu de prins deşi ai spune că cel mai uşor călătorim în trecut sau în viitor În ultimele zile o voce îmi crescuse în urechea dreaptă precum o plantă Stăteam de vorbă cu ea aşa cum fac cu orice plantă ce vrea să stea de vorbă cu mine Îmi spunea că la miezul nopţii dacă ajungi se află lumina şi se mai află ceva despre care nu poate povesti nimănui Teatru E noapte Mă uit la craniul zilei Fără nici o-ntrebare Cuvintele se sinucid în colţul gurii Fatalitatea îmi înghite limba Pe scenă urcă o batistă De înălțimea unei tragedii Toţi spectatorii din schelete Stau la coada ochiului Să plângă Reluare Azi o să reiau de unde am rămas ieri Ieri... nu ştiu ce am făcut... Am zăcut M-am gândit din plin Am privit în gol Am înţeles un lucru M-am cutremurat Cu 5,8 grade pe scara Richter – Au anunţat Am deschis televizorul (nimic despre Charles Richter) Am închis televizorul (nimic despre scara mea) Am ascultat nu ştiu câte muzici Am trecut prin nu ştiu câte stări Am văzut nu ştiu câte filme Am trăit nu ştiu câte vieţi Am citit o carte de nu ştiu câte pagini Cu nu ştiu câţi ochi Am tăcut oclusiv Am strigat imploziv Am aruncat toate hainele de pe mine Şi m-am culcat între secunde circumcise Am împuşcat o mie de cai verzi pe pereţi Toţi cu fractură de vise Fiecare azi e o reluare a zilei de ieri Mâine nu e ceea ce speri Obsesie de câte ori mă uit pe geam trece un om care seamănă cu mine până și la trecut noaptea trece o mașină care seamănă lumină camera se aprinde în două cercuri întrepătrunse farurile mă reflectă în imagini descompuse privesc fix pe geam din afara geamului meu privesc neîncetat în camera prin care trec eu și un om în urma mea
INDICAȚII DE CITARE
Nia Damian, „Nia Damian / Noeme” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 1/2023
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 