A apărut numărul 10/2026 al revistei Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare, având ca temă centrală Destinul creatorului.
Ce înseamnă să fii creator? Există un destin propriu al celui care creează, dincolo de împrejurările biografice, de recunoașterea publică și de succesul sau eșecul operei sale? Este creația o formă de împlinire sau presupune, dimpotrivă, o confruntare permanentă cu propriile limite, o înstrăinare de sine, o experiență a suferinței și a neîmplinirii? Și, mai ales, cât din destinul creatorului se transmite operei și cât din destinul operei îi scapă, definitiv, creatorului său?
Numărul de față explorează aceste întrebări din perspective filosofice, literare, estetice, istorice și existențiale, punând în dialog reflecții asupra geniului și creativității, portrete ale unor personalități culturale, meditații asupra raportului dintre creator și operă, dar și analize ale condiției artistului în societatea contemporană.
Revista se deschide cu eseul lui Ștefan Afloroaei, „Sensibilitate și reflecție”, care urmărește raportul dintre experiența sensibilă și exercițiul înțelegerii, cu o atenție specială acordată posibilității de a recunoaște ceea ce ne rămâne străin, nedeterminat sau inepuizabil.
Luigi Bambulea propune, în „Ultimul scoliast și destinul ideii creștine. Cadrul teoretic și axiologic al operei lui Dorin Ștefănescu”, o interpretare amplă a proiectului filosofic și spiritual al lui Dorin Ștefănescu, explorând raporturile dintre imagine și sens, vizibil și invizibil, revelație și întrupare.
În „Amintirea morții. Pentru o antropologie filosofică a speranței”, Horia Vicențiu Pătrașcu reinterpretează paradoxul formulei memento mori, propunând ideea că anticiparea propriei morți poate fi înțeleasă și prin raportare la neființa anterioară nașterii. Speranța apare, în această perspectivă, ca o funcție integratoare a conștiinței și ca o afirmare a ființei în fața neantului.
Dosar: Destinul creatorului
Dosarul tematic se deschide cu eseul lui Mat Messerschmidt, „«Haosul interior» și creativitatea: Ce înțeleg corect adolescenții din Nietzsche”. Autorul reabilitează lectura adolescentină a filosofului german și arată că tensiunea interioară, conflictul și depășirea de sine sunt condiții ale creativității. Într-o lume în care algoritmii favorizează exprimarea în forme tot mai previzibile, dispariția haosului interior ar putea însemna chiar dispariția puterii creatoare.
Victor Celac urmărește, în „Cioran. Un destin”, legătura dintre biografia filosofului, suferința sa, revolta metafizică și opera pe care a lăsat-o în urmă. Textul este disponibil și în limba franceză.
În „Primatul descompunerii”, Christoph Solstreif-Pirker supune unei critici radicale idealul creației neîncetate. Pornind de la Max Picard, Thomas Bernhard și Emil Cioran, autorul explorează posibilitatea unei arte care, în loc să adauge permanent noi forme lumii, să accepte destrămarea, finitudinea și descompunerea ca experiențe fundamentale ale existenței. Eseul poate fi citit și în originalul german, „Das Primat der Verwesung”.
Liviu Cocei întreabă, provocator, „Destinul creatorului este suferința sa?”, reflectând asupra imprevizibilității destinului unei opere și asupra raportului dintre creație, recunoaștere și comunitatea în care aceasta își găsește ecoul.
În „Scrisoarea rockerului stoic despre destinul creatorului. Omul ca operă de artă”, Ion Cordoneanu propune o meditație personală asupra autenticității și a creației de sine, într-o lume dominată de promisiunea succesului facil și de fascinația aparențelor.
Pentru Hanna Bota, în „Ars prozaica”, scrisul este inseparabil de devenirea celui care scrie: opera nu conservă pur și simplu o identitate deja constituită, ci participă la continua ei transformare.
Diana Roman analizează, în „Piața de artă în România – un «pustiu funcțional»”, condiția artistului român după 1989, prins între libertatea de creație dobândită odată cu dispariția cenzurii și constrângerile economice ale unei piețe incapabile, adesea, să susțină activitatea artistică.
O perspectivă istorică amplă oferă Iulian Cătălui, în „Destinul creatorului în literatura universală și română”, urmărind transformările succesive ale figurii creatorului, de la instrumentul inspirației divine la artistul damnat, geniul neînțeles și autorul modern confruntat cu propria identitate.
Diana Baraboi evocă destinul dramatic al teologului și poetului medieval Gottschalk von Orbais, iar Alexandru Popp, în „Urechile sufletului”, revine asupra uneia dintre cele mai vechi și mai dificile probleme ale esteticii: în ce măsură opera poartă amprenta personalității creatorului și ce anume din ființa autorului ajunge, prin intermediul ei, la cititor?
Destinul creatorului este explorat și prin intermediul muzicii. Irina Boga reconstituie, în „Bastonul destinului: intrigile și umorul macabru din viața lui J. B. Lully”, existența spectaculoasă a compozitorului francez, în vreme ce Mircea Băduț, în „Împărțirea octavei în 12 intervale”, pornește de la o întrebare asupra organizării sistemului muzical pentru a descrie aventura unei descoperiri personale.
Dorian Furtună propune, în „Cu adevărat bun e numai creatorul mort”, o reflecție incomodă asupra felului în care moartea modifică percepția publicului asupra unui autor și asupra valorii operei sale.
Dosarul cuprinde și eseul Eugeniei Zaițev, „Eseu cu privire la identitatea mea creatoare”, în care creația este abordată ca proces de autocunoaștere și constituire de sine.
Literatură, teatru, film și reflecție critică
Dincolo de dosarul tematic, numărul reunește contribuții care extind dialogul către problemele societății contemporane, istoriei, literaturii și artelor spectacolului.
Cristiana Popp, în „Spiritul Gulagului și ipocrizia salvatorilor”, meditează asupra memoriei totalitarismului și a posibilității revenirii unor forme istorice ale răului.
Secțiunea dedicată teatrului include cronica Roxanei Pavnotescu, „Metamorfoze”, consacrată spectacolului inspirat de nuvela lui Franz Kafka, în regia lui Yuri Kordonsky, precum și prezentarea spectacolului „Longing to love”.
În Criticoscop, Dan Alexandru Chiță discută, pornind de la cartea istoricului Priya Satia, raporturile dintre violență, capitalism și Revoluția Industrială, iar Maria Cernat examinează dificultățile și contradicțiile unor interpretări contemporane ale emancipării feminine.
Dan Laurențiu Pătrașcu, în „Radu Petrescu. Jurnalul ca bună întrebuințare a timpului”, revizitează jurnalul scriitorului din perioada 1971–1976, descoperind în el mult mai mult decât documentul unei existențe: un adevărat laborator al creației, în care jurnalul se transformă treptat în literatură, iar experiența cotidiană dobândește substanță romanescă. Între angoasa neputinței de a scrie și dorința consacrării, între presiunile istoriei și fidelitatea față de propria vocație, se conturează portretul unui creator pentru care scrisul este deopotrivă refugiu, formă de rezistență și încercare de a salva timpul de la dispariție.
Savu Popa, în „Privind înapoi cu uimire, dar și cu seninătate”, propune o lectură a universului literar al lui Ștefan Mitroi, în care memoria, imaginația și experiența cotidiană se întâlnesc în actul creației.
În „A inventa ființă. O autolectură a volumului Cum să devii nemuritor. Studii de thanatologie filosofică”, Horia Vicențiu Pătrașcu revine asupra propriei cărți, încercând să-i refacă traseul argumentativ și să expliciteze principalele sale mize filosofice.
Secțiunea cinematografică include textul lui Alexandru Ionașcu, „Al Pacino nu poate dormi”, o analiză a filmului Insomnia, în care culpa, memoria și imposibilitatea împăcării cu trecutul configurează drama personajului principal.
Poezie
Numărul se încheie cu trei contribuții poetice, distincte ca sensibilitate și expresie.
Angela Martin, în „Obligată să găsesc o logică fericirii”, explorează memoria afectivă, desprinderea de trecut și persistența experiențelor care continuă să ne aparțină chiar și după ce le-am părăsit.
Gabriela Botici propune, în „Pânza din Tahiti”, un dialog poetic cu Paul Gauguin, în care pictura devine prilejul unei interogații asupra timpului, originii și destinului existenței.
Bogdan Baghiu, în „Destinul damnatului cetățean Ex Nihilo”, cultivă un imaginar poetic ironic și metafizic, aducând abstracțiunile filosofice în spațiul familiar, uneori absurd, al existenței cotidiene.
În ansamblu, numărul 10/2026 al revistei Anthropos propune o reflecție asupra creației ca experiență deopotrivă individuală și culturală, în care libertatea și constrângerea, împlinirea și suferința, afirmarea de sine și dispariția se întâlnesc într-o tensiune niciodată definitiv rezolvată. Dacă există un destin al creatorului, acesta nu poate fi despărțit de destinul operei sale, care începe, într-un anumit sens, tocmai acolo unde autorul pierde controlul asupra ei.
Numărul integral poate fi citit aici:
ANTHROPOS – NUMĂRUL 10/2026. DESTINUL CREATORULUI
Mulțumim autorilor și colaboratorilor care au făcut posibilă apariția acestui număr, precum și cititorilor care ne însoțesc în aventura ideilor.
Lectură plăcută!
