Nu există frustrare mai mare decât cea epistemică, din fața dovezilor indubitabile că te-ai înșelat. Aceasta ne arată că omul este în primul rând și în mod definitoriu o ființă cunoscătoare, o ființă a cărei valoare supremă este adevărul. Recunoașteți! De câte ori nu ați fi vrut să-l nimiciți pe acela care vă demonstra, fără putință de tăgadă, că vă înșelați?! Oare nu-i puteți înțelege pe aceia care-l luau la bătaie pe Socrate atunci când acesta îi făcea să se contrazică și să se încurce în propriile lor afirmații? Nicio umilire nu e mai mare decât umilirea epistemică unde ți se arată, matematic, că adevărul nu e(ra) la tine, când, din nefericire, nici măcar rațiunea ta nu-ți ține partea, nu are delicatețea să închidă ochii, să doarmă, să nu fie de față, să ignore, să nu înțeleagă sau geniul să descopere ad hoc o teorie mai cuprinzătoare care să te repună în drepturi ori, măcar, un sofism, un paradox, o vorbă de duh care să-ți permită o retragere elegantă. Dimpotrivă, rațiunea este cât se poate de trează, cu ochii larg deschiși, de bufniță sinistră, asistând cu o răceală imperturbabilă la desființarea punctului tău de vedere. Îți trebuie cea mai mare stăpânire de sine să nu ți se vadă suferința și să nu răstorni tabla de șah a adevărului pe care ai primit mat, cu atât mai greu cu cât nu e vorba, ca într-un joc obișnuit, de noroc și hazard, ci de știință și necesitate.[1]
Și invers, cât de fericiți suntem când ni se dă dreptate! Instanțele de judecată ilustrează, în modul lor relativ, scenariul ideal în care Adevărul însuși (sau Atotștiutorul) ne dă dreptate. Paradoxal, dacă oamenii nu ar ține atât de pătimaș la opiniile lor, progresul în cunoaștere ar fi mult mai rapid, dar, pe de altă parte, fără acest patos, fără setea de a avea dreptate e de presupus că imboldul spre cunoaștere și dragostea de adevăr ar diminua până la dispariție. Noica spunea că oamenii vor atât de tare să aibă dreptate încât sfârșitul lumii i-ar bucura dacă s-ar număra printre profeții apocalipsei. Orice rău ni s-ar întâmpla ne și mângâie dacă ne adeverește proastele presimțiri. Este motivul pentru care ne transformăm, de la o vârstă, în propriile noastre cucuvele. Dacă tot se va alege praful, măcar să murim cu demnitate de propovăduitori ai dezastrului.
Până și dramele amoroase au la origine o motivație epistemică: „înșeală” spunem despre cel / cea ce săvârșește un adulter. La fel trădarea, manipularea, escrocheria ne fac să resimțim această enormă frustrare cognitivă unde ceea ce am crezut a fi adevărat se năruiește ca un castel de nisip.
Înțelepciunea detașării și a renunțării, înțelepciunea în general vizează în primul rând tocmai desprinderea de atașamentul față de propriile păreri, punerea la îndoială, deschiderea critică față de năzăririle și născocirile noastre și ale omenirii în general. Din acest punct de vedere, scepticismul atinge absolutul, căci un sceptic anulează posibilitatea oricărei îndreptățiri, a oricărei întemeieri, blamând tot ce vrea să se sustragă eliberării de cunoștință și certitudine, ca un adevărat budism al ne-adevărurilor nobile!
Antropologic vorbind, atașamentul față de propriile opinii de primă instanță pare să aibă un foarte important rol adaptativ. Suntem dotați cu o încredere absolută în ceea ce ni se arată așa cum ni se arată, căci altfel distrugerea noastră ar fi iminentă. Nu stăm pe gânduri dacă e bine sau nu să inspirăm ori să expirăm, dacă să ne retragem degetul atunci când vine în contact cu o suprafață fierbinte, nu suntem făcuți să ne îndoim că s-a făcut dimineață, că ne-am trezit, că ne e foame sau sete ș.a.m.d. Luăm totul așa cum se prezintă sensibilității și minții noastre, nu doar în ce privește reflexele noastre necondiționate, dar și în privința aspectului lumii înseși. Dacă am fi asimilat ideea că pământul se învârte în jurul soarelui până acolo încât să o percepem ca pe un dat senzorial, realitatea s-ar zdruncina din temelii, căci e greu să mergi pe un teren alunecos, darmite să-ți menții echilibrul pe unul care zboară în spațiul cosmic, nesprijinit pe nimic, cu o viteză amețitoare? Chiar atunci când informațiile noastre contrazic senzorialitatea noastră, mintea se supune încă senzorialității, datelor de primă instanță, aparențelor. Între opinie și cunoaștere, între doxa și episteme, sorții par să cadă mereu, în ciuda certitudinilor rațiunii, în dreptul primeia, în dreptul părerii și părelniciei favorabile vieții.
Ființele raționale au de a face cu ceea ce se numește azi disonanță cognitivă. A accepta că realitatea e altfel decât o crezi este o încercare esențială pentru ființa umană, de a cărei realizare depinde evoluția noastră de ființa cunoscătoare. O evoluție distinctă, dacă nu chiar diferită de linia ei biologică, căci dacă rațiunea îmi arată, inexorabil, că cerul de deasupra mea este de fapt negru, perceperea lui ca albastru este un fapt senzorial – căci nu aș putea supraviețui dacă nu aș lăsa simțurile să-și urmeze calea, dacă le-aș impune adevărul minții mele. Omul de știință, omul cunoașterii în genere, este un om dublu, un om care trăiește de fapt în două universuri, unul senzorial și unul mental, de cele mai multe ori contradictoriu unul celuilalt. Imaginea savantului distrat trebuie luată într-un înțeles literal al termenului dis-tras: a fi tras în două părți diferite.
Biologic, suntem condiționați să convertim informațiile în direcția simțurilor noastre și de aceea vom încerca să acomodăm incomodele adevăruri ale minții cu ceea ce (pare că) servește vieții noastre biologice. Uneori ne iese, alteori nu ne iese. Când nu ne iese – și nu ne iese de cele mai multe ori – va trebui să adoptăm un comportament schizoid, să adoptăm o personalitate disociată: adevărul de o parte, viața de alta. Aceasta e fundamentul antropologic al ticăloșiei (a cărei definiție ar putea fi aceasta: a te comporta în contra propriilor principii la care pretinzi că aderi, în care crezi sau, cel puțin, în care crezi că crezi) pe care o condamnăm moral fără să știm că, dacă am fi consecvenți (un alt imperativ moral), ar trebui să ne blamăm întreaga existență unde a fi este egal cu a fi ticălos. Când simțul comun spune că viața în genere, socială, amoroasă, profesională, se întemeiază pe compromis, pe disponibilitatea de a face compromisuri (cu atât mai perfide cu cât nu sunt compromițătoare) – nu se referă la altceva.
Rămânem însă permanent cu această frustrare cognitivă. Nu ne place când nu avem dreptate, nu ne place să nu avem dreptate! Și nu ne place când viața pe care o ducem ne contrazice ideile în care credem. Unul dintre idealurile cele mai mari ale umanității, este atingerea înțelepciunii, adică punerea în acord a gândirii cu viața trăită. Filosofia, dar și religia, revendică, fiecare în felul ei, capacitatea de a ne învăța cum să ajungem la un asemenea acord, ne promit știința de a nu face compromisuri. Sfântul, martirul, filosoful executat sau exilat sunt imaginile exemplare ale unui model de om deplin care trăiește numai în conformitate cu adevărurile sale, iar dacă conflictul dintre gândire și viață e ireconciliabil, este dispus să rămână pe calea adevărului și al gândirii, și să părăsească viața. Căci numai Fiul Omului (Paradoxul însuși, conform lui Kierkegaard) poate îmbina cele două contradicții, poate fi Calea care unește Adevărul și Viața („Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” – Ioan, 14:6)
A o face pe niznaiul. Prostia ca strategie de coping
Mai rămâne totuși o cale, și aceasta este tot mai urmată de omul zilelor noastre. Adoptarea, programatică, principială, a ignoranței, a neștiinței, mergând până la mimarea prostiei. Nu e vorba, în niciun caz, de înțelepciunea socratică (știu că nu știu) care urmărea totuși dobândirea adevărului sau cel puțin a clarificării unor idei, ci despre o viclenie prin care omul evită „crampele mentale” produse de diferite situații complicate de viață prin, nici mai mult nici mai puțin, „a o face pe prostul”, a le ignora, a se face că nu știe de ele, că nu ia cunoștință sau că nu realizează importanța lor. Pentru a evita frustrarea epistemică oamenii își reduc sau chiar anulează căutarea adevărului, imboldul spre cunoaștere. În definitiv, poți să greșești doar atunci când ai un punct de vedere, când nu ai niciunul – ești în afara greșelii și al frustrării epistemice. Tot mai des se face simțită această strategie a ignoranței – a cărei manifestare ontică este ignorarea, indiferența față de problemele fundamentale – pentru a te ține departe de anxietatea dată de frustrarea epistemică. A fost o vreme în care să nu știi era o rușine existențială pe care încercai să o acoperi fie printr-o cunoaștere reală, fie printr-una aparentă, important era să nu se vadă că nu știi. În off-side argumentativ, câte unul schimba pe nesimțite subiectul dezbaterii sau obiectul întrebării, altul inventa un răspuns sau emitea fraze atât de alambicate încât nimeni nu mai înțelegea nimic (aceste situații sunt surprinse atât de spectaculos în dialogurile lui Platon). Pe vremuri, când opreai un trecător întrebându-l de o adresă, acesta era în stare să te inducă în eroare, confabulând asupra topografiei orașului decât să recunoască că nu știe (iar dacă, totuși, își mărturisea ignoranța, formula era „îmi pare rău, dar nu știu”. Neștiutorul se scuza pentru neștiința lui, neștiința era în sine un lucru regretabil, neplăcut, dacă nu chiar o vină!) Desigur, recunoașterea neștiinței – în anumite cazuri, cum este acesta din urmă – e meritorie, dar în ultimul timp se exagerează în celălalt sens. Oamenii nici nu mai au răbdare să asculte întrebarea că deja dau din umeri a nepăsare sau neștiință. „Nu știu, nu mă întreba!” „Nu știu, nu-mi cere!” Ni s-a întâmplat tuturor să ne aflăm într-o situație limită, cum ar fi cea a unei boli – fie a noastră, fie a unor apropiați – și, întrebând în toate părțile, cunoscuți, rude, apropiați de un medic bun sau de o posibilitate de tratament, să ne trezim cu acest „nu știu!” pe care îl primim în plin ca pe o formă de refuz absolut, unul care îți închide gura definitiv și prin care cel căruia i-am solicitat ajutorul se sustrage total, exonerându-l – fără drept de apel! – de neintervenționism. Ce poți să mai spui unui om care nu știe și recunoaște deschis că nu știe? Neștiința nu doar că nu mai este cuplabilă, ci recunoașterea, asumarea ei pare să fie, cum spuneam, potrivit noilor standarde morale, meritorie.
A spune nu știu – este, poate, noua formă de autoprotecție, de izolare, de baricadare față de posibilele solicitări ale semenului, este lipsa de solicitudine la superlativ și implacabilă. Un om competent, știutor, înțelept este, dimpotrivă, susceptibil de a fi solicitat în toate felurile posibile. Dacă, de pildă, ești proaspăt primit într-o universitate, și știi germană – ți se poate cere să te angajezi la o traducere grea și neinteresantă, iar refuzul nu va cădea deloc bine. Cât de comodă este, spre deosebire, situația celui care nu știe germană. Există, desigur, varianta să știi și să nu se știe că știi – dar e destul de greu de pus în practică, mult mai simplă fiind ignoranța reală, ingenuitatea, simplitatea minții. Nu doar de noianul de informații se apără mintea noului om prin acest program existențial al ignorării și ignoranței, ci de solicitările care, nu-i așa?, te pot acapara, îți pot răpi timpul, te pot copleși. Analfabetismul funcțional despre care se tot vorbește în ultima vreme este, într-adevăr, funcțional, este o formă de adaptare la viața pândită de peste tot de prădători ai disponibilității noastre, așadar este o formă negativă de exprimare a voinței și a libertății. Ignoranța actuală este o retragere, o ascundere, o carapace cu care se învelește cel ce simte că poate fi prins și sufocat de zecile și sutele de tentacule ale societății actuale. În afara competențelor minime necesare pentru specializarea – din ce în ce mai robotizată cerută de meseriile actuale –, tot mai puțini simt nevoia să-și sporească orizontul de cunoaștere, să exploreze misterul universului, să-și pună întrebări ultime. E mult mai comod să nu știi nimic, să nu te intereseze nimic, să nu afli nimic – și de aici, pe cale de consecință, să nu-ți imaginezi nimic. Consecința acestei decăderi a frustrării epistemice – este o deplorabilă criză a imaginației, a capacității de a asocia idei și de a găsi soluții noi. Rămâi de multe ori surprins să vezi cât de lipsită de efervescență asociativă este mintea noului om. Cu prețul unei vieți plictisitoare, omul refuză să-și mai „pună creierul la contribuție” – cu o vorbă de pe vremea mea – pentru a găsi rezolvări la probleme vechi sau noi probleme și întrebări. Comoditatea mentală este un câștig care merită toate investițiile sau mai precis toate dez-investirile. Nu contează că rezultatele lipsei de imaginație pot fi fatale pentru că de ea se leagă lipsa de previziune, de anticipare a efectelor negative ale unui tratament sau unui comportament, important este să nu-ți bați prea mult capul, mai ales că – nu-i așa? – ignoranța sau ignorarea pot fi foarte bine folosite ca circumstanțe atenuante în cazul săvârșirii unei erori fatale. Poți fi acuzat în continuare de neglijență în serviciu sau de incompetență, dar în orice caz ignoranța va pleda – ca cel mai strălucit avocat – în sensul nepremeditării faptei, al inexistenței „intenției criminale”.
Din câte se vede, un nou Elogiu al prostiei așteaptă să fie scris!
[1] Rețin ideea, extrem de interesantă, formulată într-o conversație pe marginea acestui subiect de colegul și prietenul meu, Mircea Toboșaru, că există o modalitate încă și mai devastatoare decât cea matematică, demonstrativă, infailibilă de a ți se arăta că nu ai dreptate. E vorba de o o modalitate analogică, aluzivă, metaforică în care o apoftegmă sau un gest reușesc, printr-o sugestie ireductibilă la schemele de raționament, să-ți disloce perspectivele (chiar pe cele mai riguros întemeiate) și să te așeze pe un alt drum.
Acest text a fost publicat în numărul din octombrie / 2024 al revistei Argeș sub titlul „Frustrarea epistemică și decăderea ei”.
