Despre ratare și smeritocrație
Nu știu cât de mult se mai vorbește despre ratare astăzi. Pe vremea mea ratarea era un… cuvânt, și ce cuvânt! Te temeai de ratare mai ceva decât de moarte. Ca și moartea, ratarea era o noțiune pe cât de vagă pe atât de înspăimântătoare, iar analiza logică și rațională părea făcută să le îndepărteze amândurora farmecele terifiante tot atât precum răsăritul soarelui umbrele rătăcite din alte lumi. Spre dezamăgirea filosofilor, în ciuda demonstrațiilor lor irefutabile, oamenii nu sunt dispuși să renunțe la vag câtă vreme nu doar spaimele, dar și speranțele lor își trag seva din același nămol. Drenați mlaștina cuvintelor vagi: veți avea o limbă neînfricată, dar în egală măsură, veți obține o omenire searbădă, intrată în moarte afectivă, cu miliarde de zombi stoici, de vikingi psihopați – distrugători înnăscuți ai imperiului cvasiaerian și cvasiterestru al ambiguității.
Spre deosebire de lingviști și de filosofii limbajului, tind să cred că logosul evoluează spre imprecis, spre difuz, spre clar-obscur și că, dimpotrivă, cuvintele limbilor primitive au o tăietură matematică, o rigoare pe care doar științele exacte din zilele noastre o realizează pe deplin. Doar conjunctura istorică i-a făcut pe avari, pe huni sau pe mongoli să nu se manifeste ca savanți cu o implacabilă putere de raționare și cu un inflexibil spirit… geometric. Și le vor fi exercitat poate tocmai în meșteșugul făuririi armelor, a căror redutabilă precizie i-a adus aproape de cucerirea întregii lumi… Ideea că „la început a fost metafora” contrazice în cel mai sfruntat mod evidențele. „La început” limbajul suportă aceeași enormă presiune exercitată de mediul înconjurător, încă insuficient dominat, asupra nevoilor vitale ale omului, ceea ce duce în mod firesc la comprimarea expresiilor și cuvintelor, după principiul economic al „minimului efort”: a obține cel mai mult cu cât mai puțin. Dimensiunea pragmatică, orientată spre imediat a limbilor orale dovedește – și astăzi – nu doar inapetența lor pentru metaforă, dar, pe cale de consecință, și originarea vaguității în limba scrisă. Abia odată cu scrisul – într-un habitat ce permite luxul reflecției și luxurianța exprimării – e de presupus că nucleul noțiunilor s-a deschis, că sensurile stricte au lăsat locul sensurilor largi, că – precum în universul pe care voia să-l exprime, limbajul s-a extins până a făcut din aproape fiecare cuvânt o lume. Și nu aceasta este o metaforă? Un cuvânt-lume, un cuvânt ce revendică să se substituie întregii lumi, la fel cum galaxiile, sistemele solare, în sfârșit, planetele înseși devin în cele din urmă, fatalmente, universuri de sine stătătoare? Abia scrisul face posibilă apariția unor cuvinte precum speranță, moarte, ratare[1]…
Oricât de ambiguu ar fi, termenul ratare prezintă totuși o anume specificitate, are un profil recognoscibil, se deosebește, va să zică, de alte spaime, de alte neîmpliniri, de alte eșecuri. În definitiv, ratatul nu este fitecine. Ca să devii ratat trebuie, nu-i așa?, să deții mai întâi anume posibilități… „reale”, să ai un bun punct de plecare, să ai certe – și certificate! – înzestrări, într-un cuvânt… să promiți![2] Ca să ratezi nu e suficient să nu atingi un scop oarecare, ci un scop pentru care se presupune – sau presupui tu însuți! – că ai o înclinație naturală, că ești făcut ca să-l atingi, că îl meriți! Ratatul își ratează vocația la fel cum un copac „ratează” uscându-se în creștere. Ratarea este un accident ce survine pe fondul normalității entelechiei – așa cum definește Aristotel procesul prin care un lucru devine ceea ce este făcut să fie: ghinda – stejar, embrionul de om – om, talentul – operă!
Nobleței „obișnuite” a ratării i se adaugă încă aristocrația ratatului de bună-voie, a acelui artist al autosabotajului care se delectează în fața nenumăratelor posibilități cărora le dă cu piciorul, a „averii” moștenite pe care o spulberă, dostoievskian, în zile și nopți de petrecere și de pierzanie. El își face o operă din chiar distrugerea, în avans, a operei nerealizate, este scriitorul care-și aruncă în foc manuscrisul cu mult înainte de a se apuca să-l scrie. Să recunoaștem că un asemenea personaj ne fascinează, ne stârnește admirația și chiar… invidia. Ce mărinimie în a-ți nimici grandoarea, în a-ți refuza „nemurirea”, în a-ți înăbuși, în fașă, gloria – refuzând să faci cel mai mic gest prin care ai putea-o atrage sau prin care ai putea da de înțeles că îți pasă de ea. „Ce capacitate era, ce geniu ar fi fost!” – rostim admirativ despre câte un asemenea fiu risipitor, deplângându-ne cumințenia și atașamentul față de măruntele noastre înzestrări, față de talantul nostru îngropat în precauție și grijă…
Nu aș fi crezut că e posibilă o ratare de ordinul doi, nu aș fi crezut că e posibil să-ți ratezi ratarea, până de curând când l-am auzit pe un prieten argumentând, convingător, că dacă X ar fi murit de tânăr (după ce scrisese câteva cărți în care „promitea”), ar fi rămas în istoria culturii noastre ca un mare nume din moment ce toată lumea ar fi spus despre el: „ce lucruri mari ar fi făcut dacă ar mai fi trăit…” Din păcate, X a trăit suficient ca să dea tot ce era în stare, ba chiar mai mult decât atât și astfel și-a ratat șansa de a fi apoteozat pe fondul unei anverguri latente, finalmente neconfirmate sau de la care a deviat, prin cine știe ce sinuozități ale destinului…
Spre deosebire de ratat, aflat în posesia unor capacități reale, bovaricul doar își imaginează că le are și că, drept urmare, i s-ar cuveni o viață cu mult superioară celei hărăzite de neșansă, de o soartă ostilă ori de ostilitiatea și invidia semenilor. El încearcă să fie cea ce – oricine o poate vedea! – nu este făcut să fie, dobândind cel mult ridicolul tragic al unei aspirații fără conținut. Într-adevăr, de cele mai multe ori bovaricul este atras de poză, de formă, de decorul și ornamentația statutului la care râvnește, de aerul sau mai precis de aerele pe care le asociază acestuia. Doamna Bovary își dorește să trăiască un roman de dragoste, așadar vizează mai curând declamația și suspinul decât pasiunea propriu zisă a iubirii. De aceea, la drept vorbind, bovaricului îi este imposibil să vadă diferența dintre el și personajele autentice pe care vrea să le imite și al căror model vrea să-l întrupeze.
Să mai notăm, în treacăt, ca figură distinctă – impostorul. Dintre toți, el știe cine este și ce-i poate pielea. Știe că înșeală, știe că nu e cel care se dă. Pe măsură ce civilizația umană a avansat, odată cu creșterea speranței de viață, impostura devine aproape o regulă de viață, o normalitate. Explicația o dă creșterea numărului de sarcini diferite pe cap de locuitor impus de complexitatea modului de existență actual. Tehnologia multitasking este noul model al omului, dar spre deosebire de calculatoarele din ce în ce mai performante care răspund, simultan, cu o performanță egală unei diversități indefinite de comenzi, atenția omului a rămas fidelă constituției ei monofocale. Compensația adusă de inteligența artificială – aptă să ne accelereze responsivitatea crește exponențial gradul de impostură. Nu întâmplător, așa numitul „sindrom al impostorului” este astăzi atât de răspândit încât pare să devină o adevărată „boală a secolului”. Ne simțim – pe bună dreptate – închiși într-un impenetrabil cerc al imposturii.
Ajung, acum, în sfârșit, la un alt caracter – pentru a cărui descriere, oricât de scurtă ar fi ea, a fost nevoie să batem, eu și cititorul, atâta drum… Este vorba despre o figură aproape dispărută din lumea noastră, este vorba despre cineva ce nu este nici ratat, nici bovaric, nici impostor, despre cineva care nu este însă nici opusul lor, anume individul împlinit, realizat, competent, cel care doar prin efort, merit personal și în conformitate cu înzestrările sale a obținut ceea ce a obținut. Nu e vorba deci despre cazul fericit în care excelența personală este cauză și temei al performanței profesionale și al unui nivel de trai adecvat.
Dimpotrivă, pentru acest personaj ar fi mai potrivit să spui – și el este cel mai bucuros să o afirme – că împlinirile sale îi exced capacitățile și înzestrările, că potențialitățile lui – multe, puține – l-au proiectat într-o zonă transcendentă lor, că efortul depus și meritele sale sunt infinit inferioare rezultatelor obținute, că i s-a plătit „înzecit și însutit” străduința depusă. Un asemenea om simte că unde el a așezat degetul, Altcineva a pus umărul, că el a venit cu partea, și Atcineva cu întregul. Un asemenea om e conștient și de înzestrările sale, dar și de limitările lor și simte un nemăsurat sentiment de recunoștință și de umilitate pentru că ceea ce a primit – pornind de la chiar aceste înzestrări – supra-umple orice intenție, ultra-satisface orice dorință, depășește orice așteptare, hiper-îndestulează orice pretenție. E în acest caracter o măreție de care astăzi nu ne mai putem decât aduce – foarte vag! – aminte, în această lume – primitiv, barbar! – de exactă, riguros împărțită între ratați și oameni de succes, între oameni merituoși și impostori, între bovarism și realism, oricând gata să măsoare adecvarea dintre efort și rezultat, dintre capacitate și răspuns, dintre intrare și ieșire, dintre cantitate și calitate. Pentru o asemenea societate obsedant meritocrată – cuvinte precum epifenomen sau grație nu sunt altceva decât niște termeni vagi aparținând unor epoci revolute.
Și totuși, cât de reconfortant e să te gândești că a existat o lume guvernată de principiul smeritocrației, în care oamenii își începeau ziua, mulțumind ca pentru un dar complet gratuit, independent de orice merit.
[1] Nu întâmplător, ratarea rezonează cel mai tare în mediul literaților, striviți de spaima de a nu fi reușit să înlocuiască lucrurile cu numele acestora, realul cu nominalul și pe Dumnezeu cu propriul lor… eu…
[2] Despre diferența dintre ratat și bovaric vezi și Gabriel Liiceanu, Despre limită, Humanitas, 1994, pp. 77-87. De asemenea, lucrarea de referință a lui Jules de Gaultier, Bovarismul, Institutul European, 1993
(textul a fost publicat și în Revista Timpul, nr. ianuarie-februarie 2026)
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 