S-a spus despre singurătate că este maladia secolului nostru. Într-adevăr, odată cu revoluția industrială, apoi cu cea informațională, s-a produs o tot mai mare atomizare a societății. Există un crescendo al însingurării ușor reperabil: de la familiile extinse formate din două sau chiar trei generații se trece la familiile nucleare, apoi la familiile monoparentale, la familii fără copii și, în cele din urmă, la gospodării formate dintr-un singur individ. Tehnologia își aduce și ea din plin contribuția la acest fenomen: ne ascundem în spatele a tot mai multor ecrane crezând că ne exprimăm, în felul acesta, individualitatea și, simultan, socialitatea. Odată cu creșterea speranței de viață a apărut și fenomenul însingurării seniorilor care sunt fie internați în cămine de bătrâni, fie își suportă singurătatea în interiorul propriilor case. Un alt concept – solitudinea –  complică această problematică întrucât, deși pare un sinonim al singurătății, a putut fi privită cu o semnificație pozitivă, ba chiar ținând de o nevoie fundamentală a ființei umane. Suntem în egală măsură ființe sociale și ființe solitare. Mai mult, suntem ființe sociale în măsura în care suntem ființe solitare. Un univers concentraționar în care am trăi într-o comunitate impusă din care nu ne putem retrage este tot atât de dezumanizant pe cât este izolatorul. Apropo de izolator, cu izolarea ne-am confruntat în ultimii ani la nivel global din cauza pandemiei de Covid. Izolarea s-a dovedit atunci a avea o enormă valoare… socială întrucât constituia o barieră în calea răspândirii virusului, dar nu au întârziat să apară și efectele benefice asupra mediului înconjurător – habitatele umane fiind traversate de animale care de obicei trăiesc departe de acestea, dezvăluindu-ne astfel aspectul ecologic, ecumenic inerent oricărei ființe vii și deci și nouă, oamenilor. Așteptăm cu interes textele dumneavoastră privitoare la tema în discuție, ca și propuneri pentru teme viitoare pe adresa redacției.

Sursă imagine: Caspar David Friedrich