Horia Vicențiu Pătrașcu

În Elizabeth Finch, Julian Barnes face o foarte interesantă reconstituire a profilului împăratului Iulian Apostatul (331-363) pornind de la un figura unei profesoare de „cultură și civilizație” – cea al cărei nume dă titlul romanului – și pe care personajul-narator, Neil, o admiră-iubește.

Cartea este o critică a creștinismului – la modă în Occident, mai puțin la noi, unde încercările de a supune religia creștină unei investigații critice sunt întâmpinate fie cu tăcere ostilă, fie cu huiduieli explicite. (O spun din propria mea experiență: două, ba nu, trei uși trântite în nas de editori de reviste fiindcă am îndrăznit să critic practicarea botezării pruncilor, culmea tocmai dintr-o perspectivă creștină, iar de curând un „prieten”, intelectual credincios, care a citit un text scris de mine în aceeași cheie a reflecției critice asupra creștinismului, îmi trântește de la obraz: „e un articol foarte prost; până nu vei crede, nu vei înțelege”. Ăsta e nivelul de dezbatere la noi, iar cei mai periculoși în acest sens nu sunt oamenii sărmani care cred, ci tocmai intelectualii credincioși, din rândul lor se recrutează talibanii și fundamentaliștii creștini).

Revin la Barnes. Elizabeth Finch – croită după tiparul „nobilei doamne” din Renaștere, ba chiar din epoca trubadurilor – cucerește mințile și inimile studenților și studentelor ei, făcându-i să gândească – cuvintele autorului! – „cu mintea lor”. Partitura ei preferată este istoria contrafactuală a Europei: ce-ar fi fost dacă creștinismul n-ar fi izbândit, iar Iulian Apostatul ar fi reușit să restaureze „păgânismul”. Cuvintele atribuite împăratului: „o, Galileene, ai biruit!” – sunt un leitmotiv al cărții, „fals” în ambele sensuri, al autenticității și al „acusticii”, al „sonorității”. Dar „falsetul” este cheia de lectură a întregului roman, căci fiecare din imaginile ce ne defilează prin fața ochilor este „falsificată” de alte imagini, iar naratorul își forțează vocea ca să atingă cele mai înalte acute, încercând astfel să se racordeze – fals, bineînțeles – la noua concepție „corectă” asupra lumii: feminismul radical, anti-europenismul și anti-creștinismul, propunând drept alternativă imaginară continuarea lumii păgâne. Continuitate al cărei simbol – Iulian Apostatul – se dizolvă ca o ceață la o analiză mai atentă. Într-adevăr, Iulian nu este doar acel împărat „luminat” și sobru, un adevărat filosof, rațional(ist) și moral, termenul opus creștinului „primitiv”, needucat și morbid, ci este, împăratul însuși, superstițios până la imbecilitate, stârnind prin practicile lui ritualice ilaritatea întregii lumi (se spune că sacrifica atâția tauri încât i s-a dus faima că dacă nu ar fi căzut pe câmpul de luptă din Persia, ar fi exterminat această specie).

Foarte interesant este – și această nouă dez-văluire infirmă percepția înrădăcinată în mințile noastre – că creștinii din Antiohia care-l urau pe împărat erau cu mult mai rafinați…. în sens păgân decât împăratul însuși care cultivă, prin ținută, prin neîngrijirea trupului, prin ura față de divertismentele epocii (teatrul) o atitudine pe care noi o asociem de obicei tocmai creștinismului primitiv. De fapt (dar ce mai înseamnă „faptele”), Iulian pare, pus în contrast cu creștinii din Antiohia – rași, tunși, frezați, dedați distracțiilor la modă – un fel de Savonarola sau un islamist radicalizat. Răsturnare neașteptată: tocmai creștinii par să fie continuatorii lumii clasice și nu „filosofii” păgâni neoplatonici, bărboși, neîngrijiți, nihiliști, negatori extremiști ai trupului și ai lumii, dar în același timp superstițioși până la manie obsesiv-comportamentală (consultau sute de oracole și ghicitori ca să iasă din casă), „filosofi” care – dacă ar fi avut câștig de cauză – ar fi impus un „creștinism” cu mult mai rău decât cel de care Europa a avut parte.

Răsturnare după răsturnare, falsificare după falsificare, chiar și imaginea postumă a lui Iulian Apostatul are parte de un teribil destin ambiguu – nu doar prin faptul că este condamnat și lăudat, aplaudat și fluierat, dar chiar prin diversitatea celor din aceeași galerie, căci Iulian este admirat deopotrivă de un Montaigne și Voltaire, dar și de… Hitler! (Pe care însăși profesoara, Elizabeth Finch îl recomandă studenților ei ca lectură suplimentară, stârnind revolta unuia dintre aceștia).

Apropo de Hitler – una din ironiile delicioase, dar și sinistre ale cărții – este că Fuhrerul se dovedește a fi un aliat al „criticilor creștinismului” ca religie extremă, ca sursă a ideologiilor extremiste. Hitler, se știe, era un dușman neîmpăcat al „iudeo-creștinismului” pe care-l considera vinovat de decadența și slăbiciunea Europei (probabil pe filieră nietzscheeană), dar să-l vezi în pielea celui care critică creștinismul ca fiind o religie intolerantă, religia care „ucide în numele iubirii” – îți produce hohote interminabile de râs și aruncă în ridicol, în derizoriu, în relativ „critica creștinismului” profesată de gânditorii de stânga, precum… Elizabeth Finch.

…. A cărei imagine este în cele din urmă… falsificată, deconstruită, descompusă, spartă în mai multe perspective (a fratelui ei, a unei studente belgiene, a presei tabloid, în sfârșit a unui alt student care o vede nu ca pe o profesoară originală, ci ca pe o diletantă, bună să servească, unui adevărat profesor universitar, drept contraexemplu).

Pe scurt: un roman de citit, interesant, provocator, intelectual, cu slăbiciunile inerente unui roman intelectual, anume… „intelectualismele”, lipsa de verdicitate a limbajului oral, chiar atunci – mai ales atunci – când încearcă să imite asperitățile lui naturale.

Memorabil, 100 % realizat este portretul lui Iulian Apostatul – atât cel biografic (cât se poate reconstitui), cât și cel „bibliografic” (așa cum apare în memoria umanității – literatură, istorie, filosofie, dramaturgie, ba chiar în partiturile muzicale).

Așadar, nota pe care o propun este 9 – 10. Hai, să fie – 10!