Alexandru Ionașcu

Dacă se întâmplă să fii un socialist, sau în general să ai simpatii în zona stângii și se mai întâmplă să apreciezi filosofia sau literatura antică, atunci cu siguranță ai dat peste tomul numit Despre viețile și doctrinele filosofilor, compilat de un filolog de pe la prima jumătate a secolului al III-lea î.e.n. pe nume Diogele Laertios (mai latinizat și ca Laerțiu). Iar dacă ai descoperit această carte groasă și dificil de parcurs (jumătate din volum este ocupat de notele explicative, iar introducerea lui Aram  Frenkian este, de asemenea, un mic volum în sine), atunci sunt mari șanse să fi observat că majoritatea acelor nume din cele zece cărți constitutive sunt bărbați, exact cum ne așteptat de la o eră și un loc atât de falocentric/cratic precum Grecia antică. Însă, dacă vei urmări cu atenție numele de filosofi sau filologi care se tot perindă de-a lungul imensului ceaslov, la un moment dat vei observa, la cartea a VI-lea un nume precum Hipparchia.

Cartea a VI-a din lucrarea lui Diogene Laertios îi discută pe filosofii cinici, urmașii acelui Diogene din Sinope. În mare, acest grup de filosofi credeau că oamenii nu ar trebui să trăiască sub normele sociale, adică legi, tradiții, practici sociale și reglementări economice, ci să asculte de natură. Inspirați de legendarul Diogene care trăia într-un butoi și se masturba în public (probabil pentru a demonstra cum antropicul e un artificial care atrage alt nenatural, să zicem locuința personală și contactul sexual în secretul celor patru pereți), și urmași precum Crates (aprox. secolul al IV-lea î.e.n.). Acesta și-a împărțit toții banii concetățenilor săi, dar putea face și pe cinicul aspru, așa cum ne arată Diogene Laertios: ,,[…] intra în orice casă și dojenea pe cei dinăuntrul ei.’’[1] Dar nu despre acest continuator al lui Diogene din Sinope doresc să vorbesc aici, ci despre o filosoafă puțin spre deloc cunoscută, pe nume Hipparchia. Același compilator Laerțian ne spune că aceasta și-a sfidat atât familia, cât și ,,bogăția, noblețea sau frumusețea’’ diferiților pețitori pentru a se căsători cu Crates cel de mai sus. Această Penelopă mult mai avangardistă nu doar l-a luat ca șot pe Crates, dar l-a urmat peste tot, știind că alege, astfel, o viață de sărăcie, trăită la marginea societății. Că Hipparchia era un filosof adevărat și nu este deloc cunoscută datorită însoțirii ei cu Crates ne spune același compilator. Înfruntându-se cu un filosof dubios din școala hedoniștilor lui Aristip, pe nume Theodor ateul, Hipparchia îl blochează pe acesta cu o dilemă în cea mai bună tradiție sofistă: ,,Orice acțiune, dacă-i făcută de Theodor, nu-i nedreaptă, și nu va fi nedreaptă nici dacă-i făcută de Hipparchia; Theodor nu face nimic nedrept când se lovește singur; de aceea nici Hipparchia nu face nimic nedrept când îl lovește pe Theodor.’’ Cum hedonistul dubios nu găsește vreun răspuns la această ghicitoare, singura sa reacție este să o agreseze sexual pe filosoafa noastră, ridicându-i rochia.

Același Diogene Laertios scrie că, departe de-a fi șocată de această agresiune, Hipparchia îi răspunde astfel agresorului care mai și credea că locul ei sau al unei femei în general este la ,,războiul de tors’’(dovadă că și ateii pot fi reacționari și misogini): ,,Ei sînt aceea, Theodor, dar îți închipui oare că m-am gîndit rău când am întrebuințat pentru studiu timpul, pe care l-aș fi pierdut la războiul de țesut?’’[2] Cu toate acestea, această timpurie susținătoare a accesului femeilor la studiu și la filosofie (o precedă cu mai mult de șase secole pe Hypatia din Alexandria, redată fictional în Agora lui Amenabar), a fost nedreptățită și în posteritate. Diogene Laertios, din confuzie sau voit, îi confundă sfârșitul vieții cu acela al soțului Crates, finalul subcapitolului destinat ei menționează doar scrierile și locul unde a murit acesta, nimic despre ce a scris sau cum a murit Hipparchia. Deși Laerțianul o numește ,,femeia-filosof’’, nedreptatea din compilația lui este evidentă. Mai aproape de noi, în 2010 Martha Nussbaum o celebra drept una dintre primele susținătoare a educației femeilor (chiar cu orice preț și în ciuda oricăror restricții sociale). Și se pare că filosoafa noastră este o antecesoare și în privința respingerii standardelor de frumusețe ale epocii ei atunci când se căsătorește cu Crates, care suferea de o problemă cu spatele (ceea ce înseamnă că imaginea acestuia era complet neconformă cu idealurile de frumusețe masculină din Grecia antică). Martha Nussbaum o descrie și ca o prezență în dezbaterile publice, ceea ce înseamnă că avem de-a face cu o filosoafă pe același plan cu oricare din filosofii lumii grecești din vremea ei.

[1] Diogenes Laertios, Despre viețile și doctrinele filosofilor, Iași: Polirom, 1997, p. 213.

[2] Idem, p. 216.