ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Vlad Mureșan

Anti-Oedip: schizo-libertate și necesitate

Teatrul antic a oferit materialul pe care teoriile psihanalitice moderne și filosofice postmoderne au elaborat o adevărată antropologie. Atât Oedip cât și tatăl său Laios fug de profeții simetrice – tatăl fuge de profeția că fiul îl va omorî, iar fiul fuge de profeția că își va omorî tatăl. În ambele cazuri însă destinul orb supradetermină decizia conștientă și tragedia se definește tocmai prin faptul că nu poți fugi de destin. Nu doar că Oedip își omoară fără să știe tatăl, dar el ajunge să aibă o relație cu propria sa mamă. Paricidul și incestul involuntar dar fatal contaminează astfel întreaga Cetate prin catastrofele unei epidemii letale de vinovăție colectivă. Destinul supraconștient răstoarnă ordinea conștiinței (intelecția și voința ei) de undeva de sus, prin efectul unei ordini superioare implacabile. Autoorbirea lui Oedip înscrie, în stigmă, orbirea subiectului și totodată vina metafizică în fața destinului inaccesibil. Automutilarea înscrie în corp vinovăția destinală și finitudinea sa onto-logică. Important pentru noi aici este însă că faptul destinul supraconștient va fi resemnificat în psihanaliză ca metaforă a determinismului inconștient.

§ 1. Oedip freudian. O mare contribuție a lui Freud a fost determinarea caracterului universal al dorinței inconștiente, adică indeterminarea libido-ului inconștient. Freud a introdus complexul oedipal pentru a explica modul cum esența privativă amorfă dorinței este specificată în dezvoltarea dialectică a subiectului infantil. Complexul oedipal folosește metafora teatrală sau dramatologică pentru a expune  sentimentele inconștiente ambivalente ale subiectului infantil care specifică progresiv dorința abstractă într-o dorință concretă. Copilul dezvoltă atașament față de parintele de sex opus și rivalitate cu parintele de același sex (mama pentru băieți, tata pentru fete). Un conflict psihic inconștient prinde subiectul infantil în menghina dintre atașament și rivalitate, „iubire” și „gelozie” primitive ale libido-ului. Inconștientul infantil dezvoltă simultan dorința față de părintele de sex opus și dorința de îndepărtare a părintelui de același sex. Triunghiul familial structurează un inconștient amorf prin refularea atracției și repulsiei ce pot merge până la tendințe incestuoase și paricide inavuabile. Familia reprimă constelația relațională de iubire și ură ilegitimă rezolvând corect aceste sentimente inexprimabile. Rivalitatea inconștientă primitivă a copilului cu tatăl pentru tandrețea mamei (și a fetei cu mama pentru tandrețea tatălui – complexul Electra introdus ulterior de Jung) trebuie corect rezolvată prin reorientarea legitimă a dorinței copilului. Pentru Freud oedipalizarea subiectului infantil este deci un stadiu normal și necesar al dezvoltării personalității. Rezoluția corectă a complexului oedipal implică dezamorsarea rivalității primitive cu părintele de același sex, identificarea pozitivă cu el și intrarea în rolul și identitatea de gen corespunzătoare – structuri necesare dezvoltării sănătoase a subiectului infantil. Rezoluția deficitară a complexului oedipal declanșează simptome nevrotice (frigiditate, impotență, confuzia identitații de gen etc.). Datorită caracterului originar impersonal al libido-ului, edificarea ulterioară a personalității necesită concretizarea corectă (progresivă, nu regresivă) a dorinței. Această recanalizare pozitivă a sentimentelor ambivalente debutează printr-o negație originară: prin renunțarea la regresia maternă (virtualiter) incestuoasă sub amenințarea „castrării” copilului de către tată. Identificările ulterioare și alegerea de obiect se sunt efectul rezoluției oedipiene primare, interdicția incestului fiind pentru Freud temelia supraeului și a civilizației. Este deja pusă problema că libido–ul abstract (nedeterminat) tinde să se orienteze spre prima imagine determinată a sexului opus – să confunde individul matern cu genul feminin (totaliter). Din amorfismul libido-ului pre-oedipian, Freud deduce „perversitatea” lui polimorfă (dorințe primitive amorale care apar ca „perverse” după consumarea corectă a oedipalizării). Inconștientul refulează cu oroare atracția și repulsia față de părinți, dar problema nu este rezolvată decât prin interdicția paternă, Tatăl fiind legiuitorul, limitatorul și ordonatorul inconștientului infantil amorf. Sau, în limbaj lacanian: legea Tatălui este responsabilă pentru concretizarea sănătoasă a dorinței (în lipsa căreia există doar juisare sălbatică). Interiorizarea interdicției incestului și identificarea emulativă nu vindicativă cu masculinitatea Tatălui provoacă formarea Supraeului și echilibrarul Supraeului cu dorința.  

§ 2. Anti-Oedip deleuzian. Pornind de la această sumară expunere a Oedip-ului freudian, putem încerca să înțele Anti–Oedip-ul lui Deleuze & Guattari (1972). Din scriitura excentric-anarhică se pot desprinde anumite constante.

1. În context istoric, Anti-Oedip este consecința deflației post-revoluționare și are rolul de a înțelege cauzele profunde ale eșecului mișcării din 68. Ea este totodată un răspuns adresat psihanaliștilor care, într-o lucrare anonimă (L’Univers Contestationnaire, 1968), au psihanalizat infantilismul mișcărilor protestatare soixant-huitarde ca reflex simultan al rebeliunii oedipale și revendicării isterice a Tatălui și Ordinea oedipală este din start asimilată represiunii triunghiulare a familiei burgheze. Un discurs psihanalitic este asimilat unui discurs politic. Psihanaliza este contestată ca ideologie politică printre altele, trecându-se brutal de la filosofie la politică și viceversa. Descrierea funcțiilor și limitelor autorității paterne este asimilată negației despotice a libertății subiectului, astfel că Deleuze  & Guattari îi denunță pe Freud și Lacan drept conservatori, iar psihanaliza ca știință burgheză.

2. Toate societățile anterioare (chiar și cele așa-zis „barbare”) s-au dezvoltat organic prin codarea, teritorializarea și normativizarea dorinței. Deleuze & Guattari inventariază („demască”) toate ordinile sociale care nu au făcut decât să „închidă” obstructiv „producția liberă a dorințelor” (societatea „sălbatică”, polis-ul grec, creștinismul, statul feudal, umanismul burghez, societatea industrială, capitalismul, socialismul). Manifestul Anti-Oedipal pare deci să parafrazeze Manifestul Comunist citind întreaga istorie ca succesiune a formelor de negare a dorinței. Am putea parafraza: „Istoria tuturor societăților de până în prezent este istoria luptei cu dorința”. Istoria este concepută ca „azil de alienați” post-lapsarian în opoziție cu dorința pur afirmativă pre-inhibitivă ca paradis libidinal pre-lapsarian – ce persistă însă în dorință fluidă de sub sistemul interdicțiilor). Manfred Frank echivalează această respingere generală a tuturor formelor istorice cu gestul suprarealist (isteric) al lui André Breton care atinge exasperarea în care „nu mai rămâne decât să ieși în stradă și să tragi la întâmplare în mulțime”. Ruptura afirmativă cu istoria negativă poate fi deci numită revoluție libidinală angajată în construcția utopiei libidinale descrisă metaforic ca emancipare a „dorinței schizofrenice”.

3.Presupoziția ontologică a lui Deleuze & Guattari este un neo–vitalism nietzscheean și o critică foucauldiană a oricărei ordini discursive ca „violență” împotriva producției proliferative a dorințelor. Dorința, concepută în psihanaliză ca lipsă este aici determinată ca pură afirmație sau producție: viață expansivă și forță creatoare bergsoniană. Avem astfel un anarhism deziderativ ce trece în anarhism performativ. Vitalismul (formulat paradoxal în metafore mecaniciste precum mașină-dezirantă, teritorializare, decodare) este obsedat de eliberarea investiției libidinale de orice limită posibilă, într-un manifest de afirmare a vieții ca producție nelimitată de dorințe. Înainte să fie familială, investiția libidinală ar fi socială și naturală. Subiectul nu este decât „organism parțial” în „fluxul total al vieții originare” (Manfred Frank). Corpul în sine ar fi impersonal, iar asocierea fluxului dezirant cu o persoană (auto-identică) ar fi ceva derivat. Subiectul psihanalizei nu este subiectul originar al dorinței ci subiectul traumatic ruperii coincidenței materne prin disjuncția paternă, adică subiectul oedipalizat. Deci problema este: cum se personalizează dorința? Cum ajunge fluxul productiv să „cadă” sub legea „triangulației (ștrangulației) familiale” (Deleuze). Acest lucru este evaluat nietzscheean: dorința este deplasată (reprobabil) din planul mașinal în cel lacanian al „intruziunii semnificantului”, cădere din identitatea nemijlocită a omului cu natura (mit primitivist al bunei animalități a bunului sălbatic). Subiectivarea dorinței este cădere din prezență (materie) în reprezentare (imagini-umbre) din identitatea „binecuvantată” cu materia în scindarea naturii prin conștiința ce interpune agentivitatea reflexivă în mașinalitatea reflexologică: S-X-R uman versus S-R animal). Confortul pasiv al determinismului natural e înlocuit cu povara activă a libertății, unde X este hiatusul transcendental sau indeterminatul libertății ce scurtcircuitează determinismul natural (fenomenal). Dorința nu se mai actualizează astfel direct (pur și animalic) ci indirect (simbolizată în lanțul semnificant). Simbolizarea și sublimarea dorinței sunt asimilate nietzscheean unei incizii maladive în voința vitală compactă. Cultura se înscrie violent în corp convertind corpurile în piese din mașinăria socială, alienând omul de armonia animalieră cu natura (Nietzsche + Marx). Codarea dorinței ar fi astfel direct totalitară. Obsesia libidinoasă a libido-ului este dorința ce dorește decodarea – începând cu sacrificarea interdictului fundamental al civilizației (în sens freudian): interdictul oedipal (interdicția incestului pe care se edifică restul restricțiilor civilizaționale).

4. Deleuze & Guattari recunosc meritul lui Freud de a fi descoperit natura abstract-impersonală a libido-ului, dar greșeala lui ar fi fost să încerce să îl canalizeze imediat în „teatrul oedipian”, să-l închidă în ordinea familiei burgheze. Ei citează modelul lui Marx care descoperă dialectica dintre eliberare și re-aservire la Luther: deși el emancipează subiectul de religia exterioară îl aservește imediat religiei interioare. Același lucru cu Adam Smith: eliberează munca de relațiile feudale, pentru a o aservi relațiilor capitaliste. Freud eliberează dorința ca energie universală, reaservind-o imediat structurării oedipale din familia nucleare. Critica familiei denunță „codarea” dorinței pure. Dar critica „autoritarismului oedipal” are ca scop deconstrucția capitalismului. Căci „procesul schizofrenic” al capitalismului este caracterizat de „semioză nelimitată” (ce provoacă disoluția oricarui sens fix prin reducția la echivalențe cantitative de piață). Deleuze reformulează descrierea lui Marx a capitalismului ca proces de revoluționare permanentă a modurilor de producție sub forma unui proces de deteritorializare și reteritorializare, adică de eliberare și aservire. De-codarea ar fi procesul pozitiv al distrugerii tuturor codurilor anterioare (a tuturor societăților tradiționale). Psihanaliza ar fi construct capitalist destinat reprimarii dorinței în numele prezervării ordinii sociale în haosul revoluției permanente a capitalismului. Oedipalizarea ar corespunde astfel părții reacționare, nu progresiste a capitalismului. Tatăl ar fi despotul, mama ar fi teritorialitatea iar subiectul infantil „castrat” dezvoltă divizarea primei refulări. Psihanaliza ar merge astfel mână în mână cu poliția – ea internalizează „dorința schizofrenă” ce nu se lasă oedipalizată în vinovăție și azil. Tatăl ar fi un despot malign ce interzice copilului teritorializarea sau aproprierea erogenă a mamei. Deleuze folosește metafora paranoiei pentru caracterizarea unui sens rigid și metafora schizofreniei pentru dizolvarea oricărui sens (gândire dezarticulată sau delir ce scapă logicii „fasciste” a identității). Ca să poată critica (totuși) capitalismul Deleuze & Guattari susțin că în capitalism persoana nu mai e un absolut investit de Dumnezeu ci este doar ceea ce posedă (făcând brusc apel inconsecvent la o subiectivitate lezată de deteritorializarea capitalistă).  În timp ce capitalismul de-codează, adică lichefiază cantitativ vechile sensuri, familia se opune calitativ lumii reci a capitalului. Paradoxal este că Deleuze&Guattari celebrează procesul  distrugerii capitaliste a sensurilor în timp ce critică tocmai familia ca ultimă relicvă de sens în „domnia cantității” capitaliste. Ei pariază pe capitalism și pe spargerea ordinii familiale  (reacționare) pentru eliberarea juisării atât din punct de vedere material (redistributiv) cât și din punct de vedere moral (reproductiv). Altfel spus, sensul revoluției este hedonismul dorinței afirmative și deci capitalismul este superior familiei, cu condiția ca el să fie dus până la capăt. Revoluția trece din sfera publică (unde procesul schizofreniei destabilizează toate sensurile) în „sfera privată” (unde de-codarea arhitecturii oedipale va deschide dorința). Rezolvarea complexului oedipal a teritorializat corect dorința (termen folosit de Lacan pentru alegerea corectă de obiect ce specifică dorința legitimă în opoziție cu dorința amorfă). Deteritorializarea dorinței inversează procesul lacanian provoacând desublimarea marcusiană a libido-ului prin regresia „emancipativă” la perversitatea polimorfă pre-oedipală. Oedip-ul (interdicția incestului și a paricidului) ar fi o strategie a capitalismului reacționar de a prescrie abstinență setei infinite de profit pentru a evita autodistrugerea, „schizofrenul” fiind singurul care, prin desocializare totală, distruge  cu adevărat orice limită. Familia trebuie astfel „spartă” și „deschisă” dorinței nelimitate, după modelul schizofrenului ce demolează raționalitatea în delir. Se reface, spune Manfred Frank, „mitul bunului nebun” (foucauldian), schizofrenul devenind subiectul istoric al suferinței mesianice, revoluționarul prin excelență (ce reprezintă toate dorințele interzise și sparge toate codurile, tabu-urile și limitele raționale – eroul azilar ce încarnează adevărul în delir și libertatea în catatonie. Istoria se mișcă deci de la reacția paranoid „fascistă” (înrădăcinată în „sfânta familie” nucleară) la revoluția schizoid „comunistă”. Oricine apără limita (sensul și legea) este astfel fascizant. Oricine spulberă limita este însă revoluționar schizo-nomad emancipat. Dar cu o astfel de extensiune a termenului de fascist, acesta își pierde orice intensiune, totul fiind acum o conjurație fascistă (de la principiul logic al identității pînă la interdicția incestului) – o concluzie problematică pentru cineva care îi acuză pe ceilalți de paranoia.

§ 3. Oedip ca eliberare și Anti-Oedip ca înlănțuire. Manifestul schizofrenic din Anti-Oedip nu este convingător din punct de vedere psihanalitic. Destrucția familiei oedipale ca „reproducere privatizată” nu ne explică ce fel de „reproducere publică” ar putea să-i ia locul (comună primitivă orgiastică, surogație industrială și orfelinat de stat?) și nici cum poți crește un copil nelimitat – total desublimat. Dorința trebuie limitată în primul rând pentru a exista. O dorință fluidă nu este dorință ci suferință. Ea are nevoie de un obiect determinat, deci de excluderea altor obiecte determinate. Trebuie spus că, lacanian, tocmai dorința incestuoasă primară provoacă identificarea mamei-particulare cu femeia-universală fiind cu adevărat non-libertate – eroare topică a inconștientului infantil ce înlănțuie dorința în regresia maternă. Astfel, abia ruperea identificării incestuoase – prin efectul scizionar al legii paterne – abstractizează adică eliberează durabil sexualitatea copilului făcând-o disponibilă pentru tot restul genului feminin. Altfel, absența oedipalizării și nerezolvarea indistincției incestuoase provoacă daune durabile pentru inconștientul infantil și identificări sexuale problematice în pubertate). Lacan insistă că prohibiția atracției pentru părinți nu este pur și simplu o limitare geloasă a libertății copilului, ci este, ca să spunem așa, tocmai constituirea libertății: doar prin interdicția regresiei la Real îi este deschis subiectului accesul la realul determinat. Tocmai prohibirea femeii-mamă deschide cu adevărat subiectului accesul la celelalte-femei. Legea Tatălui este astfel interdicția pozitivă ce consumă desprinderea reușită a copilului din contopirea proto-maternă dar și, pe viitor, din triunghiul familial. O serie întreagă de inhibiții adulte provine tocmai din nerezolvarea satisfăcătoare a complexului oedipal. Paradoxal am putea spune: tocmai rezolvarea complexului oedipal eliberează subiectul de magnetul matern și deci de celula familiei – în timp ce eșecul oedipalizării provoacă retracția maternă a copilului și repetarea compulsivă a vechiului triunghi familial. Când subiectul nu se mai desprinde de mamă și de familie este resorbită tocmai independența lui în formarea propriei familii. Interdicția incestului este deci interdicția regresiei la origini, adică tocmai interdicția eliberatoare care deschide subiectului progresia spre viitor. Tocmai eșecul oedipalizării garantează eșecul vieții proprii, inseparabilitatea și retrăirea repetitivă neîncetată a dramatologiei triunghiului familia. Psihanaliza are un rol conservator căci explică și justifică necesitatea legii pentru întemeierea libertății. Schizanaliza este ludism intelectual, demagogie hedonistă perfect adaptată societății de consum, iar schizo-libertatea convulsivă cade în necesitate compulsivă.

Să concluzionăm comentând câteva obiecții propuse de Manfred Frank. i) Autorii lui Anti-Oedip distrug teoretic subiectul după care propun o teorie a emancipării. Dar cine se mai eliberează? Dorințele fără subiect? Mașina deziderativă desubiectivată? Carnea nimănui? Corpul fără organe și fără subiect, această mumie teoretică a neustructuralismului deleuzian? ii) Anarhismul adirecțional funcționează: „fluxul” sau „producția” dorințelor nu ar mai fi „flux” ci magmă staționară. În lipsa unei direcții ea s-ar revărsa omnidirecțional, ar fi ca o mlaștina nu ca un râu, adică stagnare, proliferare fermentativa, entropie generalizată. Cine dorește totul nu dorește de fapt nimic. Dorința trebuie orientată altfel dispare deflaționar și distensional sub raport energetic, căci direcția este mecanismul de conversie a energiei disponibile în lucru util. iii). Eliminarea caracterului contrafactual (ideal) al dorinței (adică sublimarea ei imaginară) produce „demisia subiectului și aprobarea delirantă a oricărei puteri existente”. Doar prin ruptura dorinței de fluxul realului poate dorința juca un rol emancipator. iv). „Distrugerea oricărui cod”, a oricărei sintaxe în numele „non-sensului ca flux”, sau „polivocității schizo-nomade” ce abolește toate raporturile, precum și elogiul schizofreniei ca „loc al adevărului” ce se dă în delir (prin dezarticularea oricărui sens) revine la aceeași aporie: răul, nu binele profită de suspendarea oricărui cod. Fără o minimă ordine însă nu există decât haos entropic, în nici un caz emancipare pozitivă a dorinței.

Bibliografie

Gilles Deleuze et Félix Guattari, L`Anti–Oedipe, Paris, Minuit, 1977

Manfred Frank, Was ist Neostrukturalismus?, Suhrkamp, 1984

Sigmund Freud, Interpretarea viselor,  Ed. Trei, București, 2010

Eugene W. Holland, Deleuze and Guattari’s Anti-Oedipus, Routledge, 2001

Jacques Lacan, Écrits, Seuil, Paris, 2014

INDICAȚII DE CITARE:

Vlad Mureșan, „Anti-Oedip: schizo-libertate și necesitate” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 11/2025

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.