Victor Celac
Into the Wild (2007)
Biopic ficţionalizat, creat şi regizat de Sean Penn, după o carte de Jon Krakauer, despre viaţa lui Chris McCandless (12 februarie 1968 – august 1992). În rolul principal: Emile Hirsch. În alte roluri: Vince Vaughn, Catherine Keener, Marcia Gay Harden, William Hurt, Hal Holbrook.
***
După absolvirea facultăţii cu rezultate foarte bune, în mai 1990, Chris McCandless avea viitorul în faţă. La o privire superficială, viaţa a fost generoasă cu el. Avea tot confortul material asigurat, perspectiva unei cariere de succes. Dar, fără să prevină pe nimeni, inexplicabil pentru toată lumea şi în primul rând pentru familie, într-o zi McCandless evadează, dispare – definitiv, pentru părinţii şi sora lui, care nu îl vor mai revedea niciodată. Privit din exterior, e un gest de nebunie adevărată. Renunţă la tot, îşi „ia lumea în cap” şi începe să ducă o viaţă de peregrin, ceva între condiţia de „homeless”, „nomad” şi „picaro”. De bună voie, fără să fi fost alungat, forţat, fără ca viaţa să-i fi „aplicat vreo lovitură”. A fost totuşi o fibră din sufletul lui care i-a spus că aşa trebuie, că nu vrea şi nu poate urma „algoritmul” pe care viaţa i l-a pregătit.
Printr-o serie de flash-back-uri risipite de-a lungul filmului, aflăm că McCandless a crescut într-o familie disfuncţională. Părinţii săi, deşi cu cariere de succes şi cu un nivel de viaţă mult peste medie, trăiau într-o atmosferă conflictuală, cu episoade de violenţă şi comportamente abuzive. Tatăl, dependent de alcool, avusese o altă soţie, cu care făcuse şase copii. Fără să divorţeze de prima soţie, s-a căsătorit cu cea de-a doua. Deci fusese, juridic vorbind, bigam. Cea de-a doua căsătorie putea fi considerată lovită de nulitate, iar copii de aici – Chris McCandless şi sora lui – puteau să se considere copii nelegitimi. Descoperirea acestor fapte, la un moment dat, în jurul vârstei de 18 ani, l-a traumatizat profund pe McCandless – a fost o fisură teribilă în identitatea pe care şi-o caută oricine la această vârstă.
Câteva replici memorabile ale personajului:
– I’m going to paraphrase Thoreau[1] here... rather than love, than money, than faith, than fame, than fairness... give me truth.
– I think careers are a 20th century invention and I don’t want one.
– The core of man’s spirit comes from new experiences.
– If we admit that human life can be ruled by reason, then all possibility of life is destroyed.
– Some people feel like they don’t deserve love. They walk away quietly into empty spaces, trying to close the gaps of the past.
– Happiness only real when shared.
În momentul când maşina cu care plecase iniţial (o vechitură) este scoasă din funcţiune, el se decide să abandoneze totul şi să continue călătoria doar „cu cămaşa de pe el”, pe jos. Dă foc actelor şi banilor – şi e un moment simbolic atât de puternic! Gros-planul, actele de identitate şi banii care ard încet şi se transformă în scrum, mi se pare o secvenţă demnă de top 10 din cinematografia universală! Lepădarea de identitatea anterioară şi începutul unui nou destin. A avut încredere că va găsi „pe drum” cele necesare şi a apreciat că fără bani la el se va expune mai puţin unor riscuri şi pericole. Întâlnirile pe care le are cu diverşi oameni, adesea peregrini ca şi el, sunt memorabile. Mai ales ultima sa întâlnire, cu bătrânul Ron, care încearcă să-l înfieze şi să-l oprească lângă el. Discuţia dintre cei doi, despre înfiere, chiar în momentul despărţirii, este atât de densă şi dramatică, deşi poate că s-au spus doar vreo trei-patru replici şi vreo 20 de cuvinte în total. McCandless pleacă mai departe, urmându-şi visul, de a ajunge în nord, în Alaska. Îşi împlineşte acest vis, ca ultimă etapă a peregrinărilor sale de doi ani, de-a lungul şi de-a latul Statelor Unite. Dar – dintr-un accident, din nebunie sau din nesăbuinţă – îşi pierde viaţa. Se trezeşte izolat din cauza unui rău care şi-a umflat cursul şi moare fie de foame, fie pentru că a mâncat vreo plantă toxică, sau, mai degrabă, din ambele cauze. Unii au opinat că dacă ar fi avut la el o hartă a zonei, ar fi putut să se orienteze şi să revină în lume. Alţii s-au întrebat dacă nu cumva a fost un act de sinucidere.
Mă surprindeam adesea, de-a lungul timpului, cuprins de o fascinaţie faţă de această categorie specială de oameni: oamenii de pe stradă, „homleşii”, peregrinii. Fascinaţia o fi fost întreţinută şi pe „cale livrescă”, în cazul meu – există acel loc comun străvechi, filosofico-romantic – puţini sunt cei născuţi „homleşi”. Dimpotrivă, mulţi au avut în trecut o situaţie normală, onorabilă şi demnă (ca Iov). Nimeni nu ar trebui să fie complet sigur că „roata vieţii” nu se va întoarce şi că nu va ajunge şi el la fel. Condiţia peregrinului, a celui care are numai cămaşa de pe el, simbolizează fragilitatea constitutivă a condiţiei umane, de care oricine devine conştient, măcar câteodată (Ta twam asi! – Tu eşti acela!). Înţeleg bine de ce în creştinism şi în alte religii există comandamentul de a-i ajuta pe aflaţi la nevoie. „Cine îi ajută pe sărmani, pe mine mă ajută”, a spus Isus Hristos. Hristos a fost şi el un peregrin.
(Dar, în viaţa reală, când se întâmplă să fiu în apropierea cuiva marcat de această pecete, mă cuprinde brusc o îngrijorare şi o senzaţie de disconfort. Spontaneitatea şi sociabilitatea nu mă caracterizează în general, şi cu atât mai puţin, într-o situaţie atipică cum e proximitatea cu cineva din „altă lume”, cum par a fi „homleşii”).
***
Unul dintre citatele de mai sus m-a tulburat cu adevărat. If we admit that human life can be ruled by reason, then all possibility of life is destroyed. Ideea mă preocupa de mult timp (cam de când mă ştiu), dar auzind-o aşa cum o spune de McCandless, am rămas fără grai.
Care este locul raţiunii în viaţa omului? Care este raportul dintre raţiune şi celelalte „principii”: intuiţie, sentimente, instincte. Omul este o fiinţă biologică, înzestrată cu raţiune. Există un loc comun care spune că omul, prin raţiune, trebuie să domine, să stăpânească, să controleze celelalte „principii” (că de aia suntem oameni, nu animale). Deciziile raţionale şi atitudinile raţionale sunt cele care ne ajută să progresăm, să avem succes, să ne atingem scopurile. Totuşi, vai, viaţa reală mai dă câte un bobârnac chiar şi celor mai raţionale persoane… De fapt, viaţa reală are de toate şi este clar că fiecare, în fond, caută un echilibru între aceste principii, un echilibru care i se potriveşte şi care îl ajută. Unii poate privilegiază raţiunea, alţii sentimentele şi instinctele etc. Soluţii extreme, de genul eliminării complete fie a raţiunii, fie a instinctelor şi a sentimentelor, pot fi enunţate, dar sunt doar „teze teoretice”, pe care nimeni nu şi le poate asuma sincer, în forul său interior, cu atât mai puţin, pune în practică (cu excepţia unor cazuri patologice[2]).
Dintre cele două extreme, mai repede ar înnebuni cel care ar alege să se conducă numai şi numai de raţiune, nu cel care ar alege să se conducă numai de sentimente şi instincte.
[1] Henry David Thoreau, naturalist, scriitor şi eseist american (1817–1862).
[2] Mă gândesc fie şi numai la ţicneala ortorexiei, observată din ce în ce mai frecvent în prezent: tendinţa patologică de a se alimenta raţional, urmând un meniu şi cantităţi calculate în mod precis, după recomandări „ştiinţifice”.
INDICAȚII DE CITARE:
Victor Celac, „Into the Wild” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 7/2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 