ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Victor Celac

Există războaie drepte şi războaie nedrepte ?

Creştinul trebuie să accepte orice violenţă, orice rău, orice agresiune. Nu are voie să reziste, să se apere, să lupte. Dreptul la legitimă apărare aici nu există. Creştinul trebuie să se supună, să se smerească, să „întoarcă şi celălalt obraz”, având încredinţarea că astfel contribuie la refacerea armoniei în lume (la dezescaladare, ca să actualizez terminologia) şi să lase toată judecata în seama lui Dumnezeu („Iubeşte-ţi duşmanii”; „Nu judeca şi nu vei fi judecat”).

Unele dintre poruncile creştinismului – poate chiar cele mai importante – m-au frapat întotdeauna prin maximalismul lor, prin strălucirea orbitoare a moralei pe care o afirmă şi, în acelaşi timp, prin imposibilitatea constitutivă de a fi puse în practică în ordinea reală, umană, a lucrurilor. Acesta este unul dintre motivele pentru care nu pot fi creştin.

În această ordine reală, umană – şi juridică – a lucrurilor, unul dintre drepturile fundamentale ale omului este acela de a rezista răului şi opresiunii. Există dreptul la legitimă apărare. Nu e întotdeauna simplu, dar, în principiu, avem discernământul de a distinge între agresor şi victimă. Rezistenţa victimei în faţa agresorului este legitimă. O victimă aflată în stare de legitimă apărare dovedită, care îşi ucide agresorul, va fi – din punct de vedere juridic – exonerată de pedeapsă.

Totuşi, cel care trece printr-o asemenea experienţă extremă va avea inevitabil dificultăţi pe plan uman şi psihologic (remuşcări pentru „vărsarea de sânge” comisă). Dacă este totodată şi creştin, aceste dificultăţi se pot agrava prin prisma exigenţelor propriei credinţe. Dar acum eu separ planurile – cel uman şi psihologic, pe de o parte, şi cel creştin, pe de altă parte. Separarea mi se pare necesară, măcar pentru că nu toţi suntem creştini. A-l judeca pe un non-creştin după cerinţele creştinismului este cel puţin o inadecvare.

Atunci când avem în faţă o victimă şi un agresor, simţul moral elementar ne spune că trebuie să fim de partea victimei şi împotriva agresorului. A-i reproşa unei victime că nu se supune, că se apără şi că rezistă agresiunii reprezintă o inadecvare morală evidentă. Un asemenea reproş mi se pare, în plus, profund necreştin – întrucât contravine regulii „Nu judeca…”. Într-o victimă care se apără eu nu pot vedea decât victima, nu şi o fiinţă acuzată că nu respectă normele creştine.

În acelaşi timp, pentru mine, porunca creştină de a accepta răul, de a nu rezista în faţa agresiunii şi opresiunii, are partea ei de adevăr şi sens (mare!). Dar ea are sens numai şi numai când ţi-o adresezi ţie însuţi! „Eu, fiind creştin, mă smeresc, întorc şi celălalt obraz, accept victimizarea, încerc să-mi iubesc duşmanul. – Şi nu e deloc treaba mea, sincer, nu mă interesează, dacă cel de lângă mine nu face la fel”. Respectul cel mai mare pe care îl putem acorda fiinţei omeneşti este de a-i înţelege libertatea individuală şi de a i-o acorda – complet, fără nicio reţinere. Inclusiv libertatea celuilalt de a pune sau nu în practică preceptele creştine de bază.

Acum, chestiunea războaielor. Există războaie drepte şi războaie nedrepte? În plan creştin, nu există: orice război, la fel ca orice act de violenţă, este în mod egal rău – fie că vorbim de violenţa agresorului, fie de violenţa victimei care se apără. În schimb, în plan uman, real şi juridic, evident că da, există războaie nedrepte, de agresiune, şi războaie drepte, de apărare. Separarea acestor planuri mi se pare, din nou, esenţială – şi totodată de mare actualitate. Mă gândesc desigur la războiul din Ucraina.

Li se poate oare cere ucrainenilor, în frunte cu Zelenski, ca, în numele valorilor creştine, să se smerească, să înceteze lupta şi să-i lase pe invadatorii ruşi, cu Putin în frunte, să facă în Ucraina tot ce doresc? Unii, hélas!, cer acest lucru… Poate pentru că sunt creştini. Le cer ucrainenilor şi lui Zelenski să fie şi ei creştini – şi nu doar creştini „de canapea”, ci creştini la modul maximalist! Dar poate că ucrainenii – şi Zelenski împreună cu ei – ar trebui, mai întâi, întrebaţi, unul câte unul, dacă sunt creştini? Căci decizia privind viaţa şi acţiunile fiecăruia rămâne, în principiu, o decizie eminamente individuală.

Zelenski însuşi, vorbind la un moment dat despre dreptul ucrainenilor de a-şi apăra ţara, a spus că Constituţia nu permite cedarea de teritorii (ca şi cum ar fi zis: „Eu, dacă ar fi numai după mine, poate că aş face-o cu dragă inimă… dar nu am cum, pentru că nu-mi permite Constituţia…”). De fapt, în plan uman şi juridic, Zelenski a invocat nu doar dreptul, ci şi datoria de a-şi apăra ţara. Cu alte cuvinte, s-a poziţionat ca preşedinte al unei naţiuni, nu ca un creştin… Să fie acesta păcatul lui… Dar să nu-l judecăm noi. În mod normal, va avea cine să-l judece…

Prin absurd, dacă ar vrea să se comporte ca un creştin, Zelenski ar trebui, cred eu, să urmeze exemplul lui Alexei Navalnîi, ultimul martir autentic. Ar trebui să demisioneze din funcţia de preşedinte, să se pună, ca simplu particular, la dispoziţia autorităţilor ruse şi să spună: „Faceţi cu mine ce vreţi!”

***

Pentru mine, în ordinea reală şi umană a lucrurilor, morala pe care o înţeleg şi către care pot tinde cu adevărat este cea a responsabilităţii individuale, egal orientate atât faţă de mine însumi, cât şi faţă de ceilalţi şi faţă de lumea din jur. În acest cadru, cea mai importantă injoncţiune este: „Fă tot ce poţi pentru a spori frumosul şi binele din lume şi pentru a diminua urâtul şi răul. Abţine-te din toate forţele să faci ceea ce ar putea spori urâtul şi răul”.

Dar nici o morală adevărată nu este simplă, nu poate fi închisă într-un cod precis de reguli şi porunci. Cel mai adesea, e un joc de echilibristică pe muchie de cuţit. O posibilă „cotitură” – un cerc vicios – este de a te închide în propria cochilie şi a aştepta zile mai bune. Pentru că, atunci când nu eşti bine cu tine, nu vrei să transferi asupra lumii răul şi greutatea care te apasă. Într-adevăr, s-a spus de atâtea ori că, dacă nu eşti bine cu tine însuţi, nu ai cum să contribui la binele şi armonia lumii. Depinde, în fine, de tipul psihologic şi de temperamentul fiecăruia.

Unii, în mod firesc, îşi clamează mereu orice suferinţă, durere (frustrare), şi împrăştie astfel răul din ei asupra celor din jur. S-a spus că, obiectiv, nu are sens să te plângi, să te văicăreşti. Dar, psihologic şi simbolic, lucrurile stau altfel. Ei au dreptate – o suferinţă împărtăşită, căreia i se dă glas, devine mai uşor de suportat.

Alţii, dimpotrivă, se ghidează după deviza „Souffre et meurs sans te plaindre!” (Suferă şi mori fără a te plânge!). Într-un fel, nu au dreptate, pentru că o suferinţă neîmpărtăşită, ţinută în interior şi clocită, se agravează şi generează noi şi noi suferinţe, după logica bulgărelui de zăpadă. Problema lor este însă că aşa sunt făcuţi, pur şi simplu, şi nu pot altfel…

În fine, deviza „Souffre et meurs sans te plaindre” are ceva în ea sublim. Dar atunci, şi numai atunci, când ţi-o spui ţie însuţi! Altfel, dacă i-ai spune-o cuiva de lângă tine – şi mai ales cuiva care suferă… Hm, iată cum distanţa dintre sublim şi abject poate fi mai mică decât grosimea unui fir de păr…

INDICAȚII DE CITARE:

Victor Celac, „Există războaie drepte şi războaie nedrepte ?” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 8-9/2025

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.