ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Victor Celac

Eugeniu Coşeriu şi lingvistica integrală

Notă preliminară. Rubrica „Arta cuvântului” pe care am onoarea să o susţin în revista Anthropos va fi dedicată preponderent prezentării unor fapte de limbă puse în perspectivă culturală. Una dintre devizele după care încerc să mă ghidez, ca specialist în studiul limbii române, mi-a fost inspirată de principiul deontologic pentru care a pledat lingvistul şi gânditorul Eugeniu Coşeriu. Acesta a susţinut că tot ceea ce îl preocupă pe vorbitorul de rând trebuie să-l preocupe şi pe lingvistul profesionist, care ar trebui să nu se izoleze în turnul de fildeş al unor teorii rupte de realitate şi inaccesibile pentru profani, ci dimpotrivă, să fie un „om al cetăţii”, mereu atent la chestiunile şi problemele pe care şi le pune publicul larg cu privire la limbă şi la limbaj, şi să aducă clarificări, să explice faptele de limbă, bazându-se pe teoriile şi pe „instrumentarul ştiinţific” pe care îl stăpâneşte. Totodată, lingvistul ar trebui să aibă mereu grijă ca modelele teoretice cu care operează să fie adaptate la realitatea fenomenelor lingvistice.

În cele ce urmează, prezint câteva dintre cele mai importante aspecte din gândirea lingvistică a lui Eugeniu Coşeriu – savantul ale cărui contribuţii teoretice m-au solicitat enorm din punct de vedere intelectual, dar efortul mi-a fost întotdeauna răsplătit.

***

Eugeniu Coşeriu (1921–2002) a fost unul dintre cei mai importanţi lingvişti ai secolului trecut. El a dezvoltat o concepţie originală asupra limbajului, cunoscută sub denumirea de lingvistică integrală, şi a publicat numeroase studii şi volume fundamentale. A întemeiat şcoli de lingvistică la Montevideo (Uruguay), unde a activat între 1950 şi 1963, şi la Tübingen (Germania), unde şi-a continuat activitatea din 1963. Coşeriu a avut o pregătire excepţională în mai multe domenii umaniste, în special în filosofie, care s-a reflectat în mod fertil în lucrările sale şi în teoria lingvistică pe care a elaborat-o. De-a lungul carierei sale universitare a format numeroşi elevi, care au devenit specialişti valoroşi şi recunoscuţi în domeniu. Este originar din comuna Mihăileni, de lângă oraşul Bălţi, în actuala Republică Moldova. [1]

Coşeriu a întruchipat într-un mod exemplar deschiderea către marile valori ale culturii universale, delimitându-se ferm de naţionalismul primar şi exclusivist al cantonării în cultura autohtonă, naţională sau locală. El afirma, între altele: „Ești mai român când vorbești despre Aristotel și înțelegi că și Hegel, și Aristotel aparțin și intră în posibilitățile culturii românești.” [2]

Dintre multele direcţii de cercetare ale lui Coşeriu, menţionez contribuţiile sale în domeniul esteticii şi în cel al învăţării limbilor (atât învăţarea limbii materne, în primii ani de viaţă, cât şi învăţământul limbilor străine), vorbind şi într-un caz, şi în celălalt, despre dimensiunea creativă. Când se învaţă o limbă, spune Coşeriu, esenţialul nu este să se înmagazineze în memorie inventarul de cuvinte şi de reguli gramaticale, ci să fie dezvoltată capacitatea de a crea în acea limbă. Activitatea lingvistică implică în mod necesar capacitatea de a crea, în diferite moduri, modul cel mai elementar de creaţie lingvistică fiind alcătuirea de enunţuri noi din materialul lexical şi gramatical aflat la dispoziţie (enunţuri care nu au fost auzite de subiect, de la alţi vorbitori). Când vorbim, în general, nu doar repetăm ceea ce s-a mai spus. Măcar din când în când, creăm enunţuri (discursuri) ce nu au mai fost emise de nimeni, până în acel moment.

Limbajul şi dimensiunea culturală constitutivă a omului. Disciplinele umaniste versus ştiinţele naturale sau „tari”

Unul dintre meritele lui Eugeniu Coşeriu este de a fi elaborat un fundament epistemologic legitim al lingvisticii, în tabloul general al celorlalte ştiinţe. În această direcţie, Coşeriu a insistat asupra legăturii dintre limbaj şi dimensiunea culturală constitutivă a omului, precum şi asupra funcţiei cognitive şi de împărtăşire a cunoaşterii pe care limbajul o îndeplineşte:

„Limbajul […] nu acceptă lumea aşa cum i se dă, ca o serie infinită de impresii totdeauna fugare şi provizorii, ci organizează lumea în semnificaţii. Pune pe toată această lume o reţea de semnificaţii, ca să poată vorbi despre ea şi să poată opera cu ea, în minte.”[3]

„Limbajul are această proprietate că este, pe de o parte, baza culturii şi, pe de altă parte, este şi o formă a culturii”[4]

A fundamentat distincţia dintre ştiinţele naturii şi ştiinţele culturii, pledând pentru o recunoaştere şi o respectare a specificului fiecăruia dintre cele două tipuri de ştiinţe. Însuşindu-şi o distincţie importantă din filosofia lui Kant – lumea libertăţii versus lumea necesităţii – Coşeriu a argumentat că ştiinţele naturii, numite uneori şi ştiinţe „tari” sau ştiinţe prin excelenţă (fizica, chimia, biologia etc.) abordează lumea necesităţii şi a determinismului, unde totul este supus schemei de interpretare cauzală. Orice fenomen are o cauză; în aceleaşi condiţii, aceleaşi cauze produc mereu aceleaşi efecte. În acest mare şi infailibil angrenaj al cauzalităţii nu există nici un factor sau instanţă capabilă să intervină pentru a modifica mersul lucrurilor altfel decât o cere lanţul determinist (de pildă, în condiţii de gravitaţie, apa aflată pe o suprafaţă înclinată va curge întotdeauna în direcţia înclinaţiei). În această perspectivă, omul de ştiinţă, cercetătorul, este preocupat să descopere raporturile de cauzalitate, singurele existente aici. Direcţia investigativă tinde să fie de tip exclusiv empiric: de la datele concrete, dinspre particular, spre generalizare şi spre teorie. Perspectiva este, în mod firesc, una perfect pozitivistă.

În schimb, disciplinele umaniste au în vedere omul ca fiinţă ce trăieşte în cultură (dincolo de om ca fiinţă biologică), împreună cu manifestările şi realizările sale la acest nivel: istoria societăţilor umane, limbajul uman, religia, sociologia, psihologia, arta şi creativitatea umană în toate manifestările ei posibile. Aici suntem măcar uneori, măcar într-o anumită măsură, în lumea libertăţii şi a finalităţii – nu în sensul că determinările şi constrângerile realului ar înceta să mai conteze, ci în sensul că există o instanţă internă – omul ca subiect înzestrat cu sensibilitate, cu intenţionalitate şi cu gândire abstractă, care poate, în anumite situaţii, să aleagă şi să acţioneze împotriva necesităţii şi a cauzalităţii, împotriva a ceea ce îi dictează instinctele (sau genele). Poate să (re)acţioneze cu totul altfel decât (re)acţionează în mod uzual, majoritar, ceilalţi oameni (poate să „iasă din turmă”). La acest nivel continuă să existe lucruri care se întâmplă „din cauză că…”, dar apare şi o situaţie nouă – apar lucruri care se întâmplă, împotriva sau în pofida oricărui determinism şi în vederea a ceva diferit de orice ar putea fi calculat din perspectiva exclusiv deterministă.

Toţi oamenii au de suportat neplăceri sau chiar traume, lovituri ale vieţii, toţi sunt confruntaţi, câteodată, cu nedreptatea, cu răul şi cu urâtul, lucruri care îi fac să se simtă indignaţi, frustraţi sau disperaţi. În acelaşi timp, toţi au parte şi de momente de mulţumire şi chiar de fericire etc. Dar nu toţi oameni vor face o invenţie care să prevină, în viitor, repetarea unui eveniment nefast; nu toţi vor construi o piramidă sau o catedrală, sau vor face o pictură care să-i împlinească şi să-i exprime pe ei şi să-i încânte pe alţii; nu toţi vor compune un poem, o tragedie, un roman, o piesă muzicală; nu toţi vor inventa un cuvânt nou.[5]

De aceea spunem că aici lanţul cauzalităţii este uneori întrerupt. Aceasta este libertatea – sau cel puţin şansa libertăţii. Rostul realizărilor de care vorbim poate fi înţeles doar plasându-ne în perspectivă finalistă: invenţia sau creaţia, oricare ar fi aceea – piramida, catedrala, poezia, pictura, muzica sau cuvântul nou inventat – sunt, în principiu, purtătoare ale sensului cu care le-a gândit creatorul lor. Piramida sau catedrala poate îi va ajuta pe unii să suporte mai uşor perspectiva morţii implacabile; literatura, pictura, muzica, poate îi va ajuta pe alţii să treacă peste urâtul existenţei şi să fie mai în armonie cu ei înşişi şi cu lumea din jur. Rezultă de aici în mod necesar că înseşi conceptele de „creaţie” şi de „muncă” au sens numai atunci când sunt corelate cu lumea libertăţii şi a finalităţii, omul fiind singura specie care are acces la această lume. (Căci animalele nu creează şi nici nu muncesc).

Pentru ştiinţele naturii este relevantă paradigma particular versus general. De pildă, nu întâmplător în fizică se vorbeşte despre teoria relativităţii generale (nu universale), iar în biologie, despre teoria generală a evoluţiei. La nivelul realităţilor ca obiecte de studiu ale ştiinţelor naturale, prin definiţie, lucrurile şi evenimentele nu pot avea vreo semnificaţie.

În schimb, în cazul domeniilor umaniste, termenii paradigmei se schimbă: vorbim de individual versus universal. De obicei se face referire la istoria universală (nu generală) a umanităţii. Cu privire la artă (literatură, poezie, muzică, pictură, arhitectură etc.) se spune că ea exprimă universalul (nu generalul), prin intermediul unor cazuri, evenimente sau reprezentări individuale (nu particulare). Orice acţiune, realizare sau creaţie aflată în perspectivă culturală este înzestrată, prin definiţie, cu finalitate şi cu semnificaţie. Iar această semnificaţie este, în principiu, cea cu care o învesteşte creatorul, chiar în etapa originară a creaţiei. Semnificaţia este aşadar intrinsecă, originară şi constitutivă în domeniul culturii – şi pentru om, înţeles ca fiinţă ce trăieşte în cultură. Un poem, un roman, o catedrală fără semnificaţie ar fi totuşi o contradicţie in adiecto.

S-a spus că, dacă o maimuţă ar putea apăsa la întâmplare tastele unei maşini de dactilografiat timp de câteva milioane de ani, în mod necesar ar ajunge, la un moment dat, să „scrie” poemul Luceafărul de Mihai Eminescu (sau o tragedie de Shakespeare etc.). Evident, este doar o glumă – ingenioasă – dar nu mai mult decât atât. Acceptând această posibilitate, ca simplu şi gratuit exerciţiu intelectual, putem admite că, prin forţa hazardului (sau a teoriei probabilităţilor), maimuţa a putea să „scrie”, în câteva milioane de ani, o înşiruire de caractere care să corespundă întocmai cu ceea ce înţelegem noi, oamenii, acum, ca fiind un poem sau o tragedie. Însă va lipsi total instanţa constitutivă originară – adică omul, creatorul, care simte nevoia să se exprime şi să spună ceva celorlalţi oameni. Aşadar, va lipsi total semnificaţia (de aceea am pus cuvântul „scrie” între ghilimele).

Despre legătura necesară dintre cunoașterea originară, intuitivă, preştiinţifică şi orice demers investigativ în domeniul umanioarelor

Disciplinele umaniste (ale culturii) au întotdeauna o bază, un punct de plecare – o cunoaștere originară, preştiinţifică, pe care orice om o are cu privire la el însuși și la activitățile, manifestările sale. Măcar la modul intuitiv, oricine crede că ştie ce înseamnă „a vorbi”, „a cânta”, „a visa”, „a desena” etc. (Acest nivel al cunoaşterii originare, intuitive, preştiinţifice poate fi ilustrat de o butadă a Sfântului Augustin, care ar spus că, atâta timp cât nimeni nu îl întreabă, el crede că ştie ce este timpul; dar în momentul când este întrebat, dintr-o dată îşi dă seama că nu ştie cum ar putea explica sau defini timpul – Quid ergo est tempus? Si nemo me ex quaerat, scio; si quaerenti explicare velim, nescio[6]).

Orice investigaţie în domeniul umanioarelor are şanse de reuşită doar atunci când devine un proces de trecere de la cunoașterea intuitivă, originară (implicită, preştiinţifică), la cunoașterea reflexivă şi explicitată (de la Bekannt la Erkannt).[7] Altfel, o teorie asupra faptelor culturale, elaborată fără corelare cu acea cunoaşterea originară, riscă să devină o întreprindere sterilă şi falimentară.

În aproximativ acelaşi sens, s-a spus, în diferite moduri, începând din Antichitate şi până în prezent (inclusiv, recent, din perspectiva neuroştiinţelor), că pe calea adevăratei cunoaşteri nu pornim niciodată de la zero, de la tabula rasa, „ci de la cunoștințe prealabile vagi” (provenind poate dintr-un fond uman universal înnăscut, sau, pentru cei care preferă o perspectivă evident mitologizantă, dintr-o eventuală existenţă anterioară), „care, asemenea unor amintiri foarte șterse, necesită o reactualizare, o clarificare sau o «îmbogățire»”. Referinţa primară este evident la teoria platoniciană a Cunoaşterii ca reamintire şi a Adevărului ca „dez-ascundere” (cf. gr. aletheia). La rândul ei, această perspectivă epistemologică reprezentativă pentru idealism reprezintă totodată şi un mod de a rezolva paradoxul cunoaşterii („Nu există cunoaștere pentru că dacă știm dinainte nu avem nevoie să mai știm ceva, iar dacă nu știm – nu știm ce nu știm”).[8]

Fundamentarea epistemologică a domeniilor umaniste

Discutând despre fundamentarea epistemologică a domeniilor umaniste, Eugeniu Coşeriu a afirmat: „Teoria nu este o construcţie arbitrară şi abstractă. Ea este, mai întâi, intuiţia universalului în fapte şi, apoi, formularea explicită şi reflectată a acestui universal. Asta înseamnă, pentru mine, trei lucruri: (1) Nu există nicio opoziţie reală între studiul faptelor şi studiul teoretic. Teoria este întotdeauna teoria realităţii şi nu o construcţie a priori. (2) Tocmai pentru că teoria este reflectarea universalului prezent în fapte, realitatea nu poate fi ignorată. E nevoie să cunoşti fapte. Nu e adevărat că teoria este valabilă chiar dacă nu se aplică, fiind contrazisă de fapte. (3) Teoria nu este un model abstract, care se aplică faptelor, ci chiar fundamentul cercetării empirice, pe care îl ai – într-o măsură – în mod intuitiv înainte de examinarea faptelor, în timpul cercetării lor şi după încheierea cercetării. Între teorie şi fapte există un raport dialectic: cercetarea faptelor depinde de teorie, dar, în acelaşi timp, influenţează teoria, astfel că teoria, la sfârşitul cercetării, nu mai este aceeaşi cu care ai început”.[9]

În fine Coşeriu a susţinut cu convingere că, împotriva aparenţelor, încercările de a aplica disciplinelor umaniste orientările investigative de tip exclusiv empiric şi perspectiva pozitivistă (sau „mecanicistă”, „fizicistă” etc.), preluate de la ştiinţele numite „tari” sau „reale”, precum şi dorinţa de a renunţa la orice premise constitutive originare şi presupoziții epistemologice, nu pot nicidecum aduce un plus de ştiinţificitate umanioarelor. Dimpotrivă, asta le-ar face mai puţin ştiinţifice, pentru că ar însemna imitarea unor discursuri străine de esența obiectului lor de studiu, aşadar o gravă inadecvare în raport cu esenţa obiectului abordat. Programe de tip „unificare generală a ştiinţelor”, despre care se vorbeşte uneori, ignoră faptul esenţial că obiectele științelor umaniste sunt de alt tip decât obiectele științelor naturale sau reale.

---

[1] Pentru informaţii suplimentare privind biografia lingvistului, lista lucrărilor publicare şi alte detalii, a se vedea site-ul „Coseriu Online”, aflat sub egida Universităţii din Zürich, Elveţia: https://coseriu.ch/.

[2] Există o etică particulară a științei și a omului de știință. Interviu cu Eugeniu Coșeriu de Eugenia Guzun, revista Sud-Est, nr. 3 (2001).

[3] Eugeniu Coşeriu, Lingvistică integrală. Interviu realizat de Nicolae Saramandu. Bucureşti, Editura Fundaţiei culturale române, 1996, p. 101.

[4] Eugeniu Coşeriu, Lingvistică integrală, 1996, p. 103.

[5] Cum a făcut recent Horia Vicenţiu Pătraşcu, într-o postare pe o reţea socială: nemulţumit de abuzul care se face cu termenul „tragedie”, a inventat cuvântul „troglodie” pentru a desemna diversele şi din păcate foarte numeroasele situaţii precum cea în care un şofer alcoolizat depăşeşte viteza permisă şi intră cu maşina într-un copac, sau un turist aflat pe litoral se îneacă în mare, deşi pe plaja respectivă era afişată avertismentul „Scăldatul interzis pe motiv de furtună”.

[6] Sfântul Augustin, Confesiuni, Cartea XI, capitolul XIV.

[7] Eugeniu Coşeriu, Mon Saussure (trad. în română de Eugenia Bojoga), în Școala coșeriană clujeană. Contribuții. Volumul I (ed. Cornel Vîlcu, Eugenia Bojoga, Oana Boc). Cluj, Presa Universitară Clujeană, 2016, p. 11.

[8] Pentru ideile şi citatele din acest alineat, precum şi pentru trimiterile bibliografice aferente, cf. Horia Vicențiu Pătrașcu, „Uimirea și uluirea între neuroștiințe și metafizică”, în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare, nr. 8-9/2025. https://anthropos.ro/horia-vicentiu-patrascu-uimirea-si-uluirea-intre-neurostiinte-si-metafizica/.

[9] Eugeniu Coşeriu, Lingvistică integrală, 1996, p. 164–165.

INDICAȚII DE CITARE:

Victor Celac, „Eugeniu Coşeriu şi lingvistica integrală” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 11/2025

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.