Victor Celac
Despre vechimea şi originea cuvântului da în limba română
În Dicţionarul etimologic al limbii române (DELR), la care se lucrează în prezent la Institutul de Lingvistică din Bucureşti,[1] particula afirmativă da este însoţită de indicaţia succintă privind prima, cea mai veche atestare cunoscută: 1810–1819, în operele scriitorului muntean Iancu Văcărescu (1792–1863). În legătură cu originea lui da, se spune că este un împrumut recent din bulgară, eventual şi din rusă, şi că nu poate fi un împrumut vechi slav (cu toate că, anterior, unii dintre cei mai importanţi lingvişti români au susţinut această opinie).[2]
Indicaţia din DELR privind cea mai veche atestare înseamnă în mod logic şi necesar că autorii dicţionarului, deşi au utilizat toate mijloacele disponibile de documentare (corpusuri româneşti digitale, dicţionare istorice etc. etc.), nu au identificat utilizări ale acestei particule afirmative înainte de 1810, în texte în limba română. În acelaşi timp, faptul că scriitorul Iancu Văcărescu este menţionat în DELR ca „pionier”, ca primul la care a fost reperat cuvântul da (în poezii datate 1810–1819), nu trebuie văzut ca o achiziţie bătută definitiv în cuie. Informaţia din DELR, privind atestarea cea mai veche pentru da, presupune relativizarea cu o formulă precum „to the best of our knowledge”, adică „acesta este stadiul cunoştinţelor noastre actuale”. Oricine poate indica o atestare mai veche este binevenit![3]
Iată unul din cele câteva contexte din poeziile lui Iancu Văcărescu: „Să ne iubim! Da! Doamna mea…”. Precizez totodată că da afirmativ nu fost reperat la alţi cărturari din neamul Văcăreştilor: Alecu Văcărescu, Ienăchiță Văcărescu (tatăl, respectiv, bunicul lui Iancu), aşadar, apariţia lui da la Iancu Văcărescu trebuie privită în mod necesar ca o inovaţie în limba epocii.
În general, se consideră că elementele care ocupă un loc central în vocabularul unei limbi au o mare stabilitate şi că, în consecinţă, sunt foarte vechi. Invers, despre multe cuvinte marginale, rare, se poate aprecia că sunt recente în limbă. Aceste aprecieri sunt adevărate adesea, dar nu întotdeauna. Există şi cuvinte rare, puţin folosite în prezent, care sunt totodată străvechi, şi invers, cuvinte ultra-cunoscute şi general folosite în limba actuală, şi totodată relativ recente. Cuvântul da prezintă un asemenea caz de „lipsă de corelare”: chiar dacă este foarte bine implantat în limba română modernă, el are o vechime de doar 200 de ani. În perioadele anterioare, vorbitorii aveau alte cuvinte pentru a răspunde afirmativ la o întrebare. În limba veche a circulat cuvântul aşa ca echivalent şi „precursor” al lui da. De exemplu, în cunoscuta Biblie de la 1688: „Să fie cuvântul vostru: Aşa, aşa; Nu, nu”, în comparaţie cu versiunile moderne: „Cuvântul vostru să fie: Da, da; Nu, nu” (Matei 5:37). Alt exemplu, dintr-o traducere din franceză, făcută de moldoveanul Alexandru Beldiman, în 1803: „Madama îţi este soră? – Aşă, dintr-al meu păcat” (Madame est votre sœur ? – Oui…). La Petru Maior şi alţi scriitori ardeleni, din jurul anului 1800, nu apare deloc da; apare însă aşa ca particulă afirmativă, ocazional. A mai fost folosit dar, dară cu sensul da, începând cu 1794; de exemplu, într-o veche traducere din franceză din perioada respectivă: „Toţi cei mari le poartă astfel? – Dară, domnule” (= Oui, Monsieur).
În graiurile româneşti din prezent şi-a făcut loc particula da, prin influenţa limbii literare. Altfel, tradiţional, în graiurile din Moldova se spune bine, este, pentru a răspunde afirmativ. În graiurile din Transilvania: bine, ie, aşa/aşă etc. În dialectul aromân, în ramurile aflate în nordul Greciei, este folosită particula nă, împrumut recent din gr. ναι; în alte ramuri se folosesc ocazional ghini [= bine], ie, pentru a răspunde afirmativ.
La o privire superficială, da pare simetric din toate punctele de vedere în raport cu particula cu sens opus, nu. Dar aceasta este doar o iluzie indusă de larga utilizare în limba română modernă a lui da. În realitate, prin vechime, prin statutul etimologic, prin valorile lor funcţionale, da şi nu se află în situaţii foarte diferite. Nu este moştenit din latină, există practic de când există şi limba român. O frază cu conţinut negativ trebuie să conţină un nu („Nu e frumos… Nu e departe…”). O frază cu conţinut pozitiv sau afirmativ nu are nevoie de o particulă afirmativă („E frumos… E departe…”). Pentru a răspunde negativ la o întrebare, trebuie să folosim cvasi-obligatoriu cuvântul nu, fie singur, fie împreună cu un verb etc. („Vrei? – Nu!… Nu vreau!”). În schimb, pentru a răspunde afirmativ, nu este obligatoriu să-l folosim pe da („Vrei? – Da!… Da, vreau!”, dar merge foarte bine şi „Vreau!” – doar verbul, fără vreo particulă afirmativă. Sau: „Ai mâncat? – Am mâncat!”, „Ai fost la primărie? – Am fost!”, etc.).
Dacă ne uităm la diferite alte limbi din jurul nostru, vedem o mare diversitate, în sensul că limbile dispun de cuvinte afirmative fără legătură unul cu altul, ca origine (şi ca formă): francez oui, italian si, englez yes, maghiar igen, în rusă şi alte limbi slave da, dar în poloneză şi ucraineană, tak. În schimb, particula negativă nu prezintă o stabilitate cu adevărat remarcabilă, având corespondente înrudite etimologic (şi mai mult sau mai puţin similare ca formă), în majoritatea acestor limbi, şi în multe alte.
Privind circulaţia particulei da în română, ea a pătruns iniţial în vorbirea oamenilor simpli din Muntenia şi din Oltenia, poate chiar înainte de 1800 – ca element „bazilectal”, prin contactul nemijlocit al românilor cu grupurile de populaţie de origine bulgară, care se instalau în nordul Dunării (bejenari, adică imigranţi). (Nicidecum nu ca element introdus de oameni culţi, cărturari, traducători – aceasta este o altă categorie de împrumuturi lexicale). În primele decenii ale secolului al 19-lea, da a pătruns în textele literare ale unor scriitori munteni (primul fiind Iancu Văcărescu). Până pe la 1860, a circulat aproape exclusiv în limba literară din Muntenia (la Ion Heliade Rădulescu, Ioan Negulici, Simion Marcovici şi alţi scriitori). Răspândirea lui da, ca element al limbii comune, folosit de scriitori şi de publicul larg din toate celelalte provincii româneşti (Moldova, Transilvania), se produce abia începând de prin jurul anului 1860, datorită presei periodice, publicaţiilor literare, traducerilor. De exemplu, dintre scriitorii moldoveni, Constantin Negruzzi (1808–1868) şi Mihail Kogălniceanu (1817–1891) sunt primii la care am reperat particula da. Şi se vede clar că, la aceşti scriitori moldoveni este vorba de o inovaţie, pentru că în textele lor mai timpurii apar alte particule afirmative, iar da începe să fie folosit de cei doi scriitori moldoveni mai frecvent abia după 1850–1860.
Aşadar, biografia particulei afirmative în română este perfect sincronizată cu amplul proces de construire a statului român modern şi de unificare şi standardizare a limbii naţionale. Acest caz este totodată o foarte bună ilustrare a dinamicii limbii, guvernată permanent de apariţia unor noi necesităţi expresive ale vorbitorilor. Mobilitatea care se produce astfel caracterizează nu doar terminologiile mai mult sau mai puţin marginale, speciale etc., ci şi unele elemente care ocupă un loc absolut central în lexicul limbii. Cu alte cuvinte: unele lucruri par a fi foarte vechi şi chiar aşa şi sunt; altele, care par a fi la fel de vechi, sunt, în realitate, mult mai recente!
PS1. Am publicat două studii de specialitate despre particula afirmativă da în română, unde am discutat toate aspectele legate de această temă. Aici pot fi găsite numeroase precizări, detalii, informaţii şi ipoteze suplimentare:
1. „Originea şi etapele fixării în română a vocabulei de afirmaţie da. Rolul traducerilor din perioada de modernizare a limbii române (1780–1860)” (2023).
(Versiune în engleză: „The origin of the Romanian vocable da ‘yes’, and the stages of its implantation in the language. The role of translations into Romanian in its modernization period (1780–1860)” [2022]) : https://www.academia.edu/100041748/Celac_Victor_2023_Originea_%C5%9Fi_etapele_fix%C4%83rii_%C3%AEn_rom%C3%A2n%C4%83_a_vocabulei_de_afirma%C5%A3ie_da_Rolul_traducerilor_din_perioada_de_modernizare_a_limbii_rom%C3%A2ne_1780_1860_
2. „Despre vechimea zicalei «Vodă da și Hâncu ba în română»” (2023) : https://www.academia.edu/126615699/Celac_Victor_Despre_vechimea_zicalei_Vod%C4%83_da_%C8%99i_H%C3%A2ncu_ba_%C3%AEn_rom%C3%A2n%C4%83_
PS2. Recent Ioan-Aurel Pop, Preşedintele Academiei Române, a publicat un articol în revista România literară, nr. 45, 24 octombrie 2025 (Istoria particulei „da“ în limba română), în care îmi face onoarea să mă citeze pentru studiile menţionate mai sus, preluând o parte dintre datele şi argumentarea mea, şi acceptând concluziile mele. În plus, Ioan-Aurel Pop, descrie contextul istoric şi social care a permis pătrunderea în română a particulei afirmative da, aducând în plus argumente şi date de ordin istoric.
[1] Începând cu anul 2011 au fost elaborate şi publicate volumele pentru literele A–D. Conţinutul acestor volume este disponibil şi pe Internet (https://delr.lingv.ro/), cu actualizări, completări punctuale faţă de volumele tipărite.
[2] Da în română nu poate fi împrumut vechi slav, fie şi numai pentru că nici în slava veche, şi nici în bulgara veche, în rusa veche etc. nu a existat un da afirmativ, care să poate reprezenta originea pentru presupusul vechi românesc da. Dimpotrivă, în conformitate cu specialiştii şi cu lucrările de referinţă ale respectivelor limbi slave, da afirmativ este un element relativ recent în limbile slave unde acesta există. La rândul său, acest da afirmativ îşi are originea în mai vechea particulă da, care avea altă funcţie: era morfem al modului conjunctiv (cf. formula arhaizantă din rusă: da budet svet „să fie lumină!).
[3] Evident, nu mă refer la omonime cu alte sensuri („Da’ tu ce faci?” – aici avem o formă scurtată a conjuncţiei dar, nu particula afirmativă da), şi nici la personaje din Evul Mediu, din scrieri ficţionale, pe care scriitori din perioada modernă le fac să vorbească folosind da afirmativ, cum ar fi romanele lui Mihail Sadoveanu, cu acţiunea în perioada lui Ştefan cel Mare, sau Scrisoarea a III-a de Mihai Eminescu („Tu eşti Mircea? – Da-mpărate!”).
INDICAȚII DE CITARE:
Victor Celac, „Despre vechimea şi originea cuvântului da în limba română” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 10/2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 