Victor Celac
„Cum mângâie dulce, alină uşor / Speranţa pe toţi muritorii!”
Judecând după sensul de bază al cuvântului muritor – „care este supus morţii, care va muri” – şi după logica formării lui (de la verbul a muri cu sufixul -tor)[1] acest adjectiv ar trebui, în principiu, să se aplice oricărei fiinţe vii, întrucât nu există fiinţe vii nemuritoare. În această optică, un om, o găină, un câine sau o insectă sunt, în mod egal, „fiinţe muritoare”. Totuşi, conform tradiţiei şi uzului limbii române, intervine o restricţie semantică: de regulă, spunem doar despre oameni că sunt muritori.
În spiritul aceleaşi tradiţii, muritor este folosit adesea substantivat (un muritor = o fiinţă omenească). E cel puţin ciudat să se spună, în română, că un câine este „muritor” – deşi, în mod logic şi esenţial, este. Acest lucru se întâmplă pentru că intervine dimensiunea tradiţională şi stilistică, în răspăr cu logica pură. Tradiţia este, de altfel, remarcabil de veche: muritor este atestat în română încă din perioada celor mai vechi texte, din secolul al XVI-lea. Iată câteva exemple:
Trup muritoriu (Coresi, Tâlcul evangheliilor, 1567).
Noi încă sântem oameni muritori ca şi voi. (Noul Testament tipărit la Alba Iulia, 1648).
Singur între toţi muritorii (Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, 1705).
O posibilă explicaţie a acestei specializări semantice ţine de un fapt specific omului: el este singura fiinţă vie pe deplin conştientă de propria sa mortalitate. Un câine, o pisică sau chiar o maimuţă nu posedă – nici pe departe – o asemenea conştiinţă; probabil că nu au conştiinţă în sens strict (dar aceasta este deja o altă discuţie, şi una destul de complicată).
În acelaşi timp, este evident pentru oricine că utilizarea cuvântului muritor cu referire la om implică o anumită emfază (vezi exemplele de mai jos), şi chiar o încărcătură poetică evidentă – aşa cum se vede în cele două versuri eminesciene alese ca titlu. Dacă am înlocui în aceste versuri muritorii cu oamenii, s-ar duce de râpă toată poezia („Cum mângâie dulce, alină uşor / Speranţa pe toţi oamenii!”).
Această încărcătură emfatică şi poetică are, fără îndoială, legătură cu o presupusă relaţie a omului cu divinitatea, cu transcendenţa – cu zeii nemuritori, cu Dumnezeu – după religia fiecăruia. Din nou, omul se situează pe o poziţie unică, în raport cu celelalte fiinţe vii, iar această unicitate este înscrisă chiar în structura lexicală a limbii române – şi, de altfel, a multor alte limbi.
Aceeaşi discrepanţă între sensul originar, logic, şi sensul tradiţional, uzual, se regăseşte şi în alte limbi. Iată câteva exemple din română şi din câteva limbi europene mai cunoscute, cu observaţia că, în alte limbi, sensul discutat – „care este supus morţii, care va muri”, este redat adesea prin adjective provenind din lat. mortalis (şi nu printr-un derivat de la verbul a muri, cum este muritor în română):
Rom. un muritor de rând
Fr. un simple mortel
It. un mortale qualunque
Sp. un simple mortal
Engl. an ordinary mortal
Germ. ein gewöhnlicher Sterblicher
Rom. Cine va fi acel muritor norocos care se va însura cu tine?
Fr. Qui sera l’heureux mortel qui t’épousera?
It. Chi sarà quel fortunato mortale che ti sposerà?
Sp. ¿Quién será el mortal afortunado que se case contigo?
Engl. Who will be that lucky mortal who will marry you?
Germ. Wer wird der glückliche Sterbliche sein, der dich heiraten wird?
Observăm, aşadar, că limba română nu este aliniată perfect cu franceza, italiana, spaniola şi engleza, în acest caz, cu toate că şi în româna există adjectivul corespunzător, mortal. O primă deosebire ar fi că mortal în română este împrumut neologic relativ recent, care a început să circule abia în 1832, fiind consemnat doar cu sensurile „care provoacă moartea, aducător de moarte”, mai nou, în registrele familiar, argotic, şi cu sensul „extraordinar, fantastic”.[2] Iniţial, el este consemnat cu sensurile „care provoacă moartea, aducător de moarte”, iar mai târziu, în registrele familiar şi argotic, a căpătat şi sensul „extraordinar, fantastic”. Iată câteva exemple cu sensul „aducător de moarte”, din română şi din alte limbi:
Rom. pericol mortal (sau de moarte)
Fr. danger mortel
It. pericolo mortale
Sp. peligro mortal
Engl. mortal danger
Germ. tödliche Gefahr
O altă deosebire constă în faptul că, în română, mortal circulă exclusiv ca adjectiv, în timp ce fr. mortel, it. mortale, sp. mortal şi engl. mortal au bine înrădăcinat şi sensul substantivat „om, fiinţă omenească”. Pentru acest sens, am văzut că româna păstrează tradiţia mai veche, anterioară secolului al 19-lea, de a folosi cuvântul muritor, pe care neologismul mortal nu a reuşit să-l marginalizeze.[3]
Dar cum se descurca limba română înainte de secolul al 19-lea, când încă nu dispunea de neologismul mortal, pentru a exprima sensul „care provoacă moartea, aducător de moarte”? Se descurca foarte bine, recurgând la locuţiunea de moarte, prezentă în îmbinări precum pericol de moarte, păcat de moarte etc.
Discuţia poate fi extinsă şi la alte limbi, foarte diferite tipologic de limbile europene, unde se întâmplă ca relaţia conceptuală dintre noţiunile „om” şi „fiinţă muritoare” este lexicalizată la maxim. Un exemplu este limba armeană, în care mard, cuvântul pentru „om”, însemna, la origine, „muritor”.
[1] Vezi alte derivate de acelaşi tip: muncitor este oricine care munceşte; târâtor este orice fiinţă care se târăşte etc.
[2] În franceză, adjectivul mortel este un foarte vechi împrumut lexical din lat. mortalis, fiind consemnat cu sensul „supus morţii” de la sf. sec. 10, şi cu sensul „aducător de moarte” de pe la 1100.
[3] În perioada veche a circulat în română şi adjectivul neobișnuit muritoresc, cu acelaşi sens, referitor la oameni şi în opoziţie cu divinitatea; de exemplu, la Dimitrie Cantemir, în romanul alegoric Istoria ieroglifică: pronia dumnădzăiască calcă socoteala muritorească.
INDICAȚII DE CITARE:
Victor Celac, „Cum mângâie dulce, alină uşor / Speranţa pe toţi muritorii!” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 10/2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 