Cioran. Un destin
S-a spus că putem vorbi despre destin abia după ce persoana în cauză și-a încheiat trecerea prin această lume. Din acest punct de vedere, Cioran se califică, începând cu 23 iunie 1995.[1]
Care să fi fost destinul său? Și cum îl putem înțelege pe Cioran, ca să putem spune că îi înțelegem destinul?
Voi începe cu lucrurile cele mai la îndemână. Destinul lui Cioran pare să însemne a fi în permanență copleșit de povara pesimismului, a amărăciunii, a mizantropiei și a revoltei, împotriva a tot și a toate, împotriva lui Dumnezeu, împotriva tuturor zeilor, împotriva omenirii, împotriva vieții, a eredității și a primei celule. Destinul i-a fost să sufere, să fie chinuit de insomnii, de probleme de sănătate, de maladii (mai mult sau mai puțin închipuite), probabil și de remușcări pentru unele tâmpenii din tinerețe.[2] Și să-și scrie cărțile.
Dar ar putea cineva pretinde că l-a înțeles pe Cioran? Ar fi, din capul locului, o pretenție cât se poate de riscantă. Cioran a fost, desigur, un gânditor – et pas des moindres! S-a hrănit cu multă filosofie și a și „distilat” – filosofie foarte personală și în concentrație rar întâlnită – în cărțile pe care le-a lăsat. Dar nu a fost deloc un filosof al sistemelor pretins complete, obiective și (relativ sau aparent) impersonale. S-a declarat, dimpotrivă, dezgustat de acest tip de filosofie, ruptă de viață, „care nu ajută la nimic”:
„Dezamăgirile mele, în loc să conveargă spre un centru și să se constituie, dacă nu într-un sistem, cel puțin într-un ansamblu, s-au risipit, fiecare crezându-se unică și pierzându-se astfel, din lipsă de organizare”.[3]
A devenit prizonier al paradoxurilor, al stilului fragmentar, lapidar și aforistic. Dintre toate etichetele posibile, pentru gândirea lui Cioran se potrivesc cel mai bine cea de filosofie lirică și, cu o formulă uzuală în franceză, écriture de soi. M-am hazardat să evoc aceste etichete în legătură cu Cioran, știind foarte bine că el detesta orice etichetare care l-ar privi, îi detesta visceral pe critici și pe comentatori (dépeceurs de cadavres…):
„Dacă aș fi poet, aș reacționa ca Dylan Thomas, care, când i se comentau poemele de față cu el, se trântea la pământ și începea să se zvârcolească”.[4]
Cioran căuta cu tot dinadinsul fragmentarismul (se știe, de la Voltaire, că cel mai sigur mod de a fi plictisitor este să spui totul) și ambiguitatea:
„Regula de aur: să lași o imagine incompletă despre tine”.[5]
Îi plăcea la nebunie să se contrazică. Nu doar că a practicat constant autocontrazicerea, dar a și revendicat-o expres, ca o forma mentis proprie:
„Despre același subiect, despre același eveniment, se poate întâmpla să-mi schimb părerea de zece, de douăzeci, de treizeci de ori în decursul unei zile. Și când mă gândesc că, de fiecare dată, asemenea celui mai josnic dintre impostori, îndrăznesc să rostesc cuvântul «adevăr»!”[6]
Iată un exemplu dintre nenumăratele moduri în care Cioran se contrazice – adesea la distanță, nu neapărat în același fragment sau pe aceeași pagină. Într-un scurt aforism, spune că „nu există senzație falsă”.[7] Sub acoperirea acestei afirmații de aparentă obiectivitate, Cioran caută să tragă „spuza pe turta sa”, adică pe „turta propriilor sale senzații”. Așadar, ar spune aici Cioran: „Cer și pretind să fiu crezut, atunci când vorbesc despre senzațiile mele, care nu au cum să fie false!”. Nimic mai adevărat! De exemplu, dacă simt că îmi este frig, aș înțelege cel mult ca altul să se mire, dar nu aș înțelege dacă ar încerca să mă convingă de contrariul – adică de faptul că el știe mai bine decât mine că, în realitate, nu mi-e frig! Dar, câteva pagini mai încolo, Cioran se simte brusc învestit cu o misiune mesianică, de ispășitor al inconștienței și al nefericirii întregii omeniri, el, superconștientul și totodată supernefericitul:
„Misiunea mea este să sufăr pentru toți cei care suferă fără s-o știe. Trebuie să plătesc pentru ei, să le ispășesc inconștiența și norocul de a nu-și da seama cât sunt de nefericiți”.[8]
Acum Cioran pretinde că toți suferă fără a ști că suferă; că toți sunt nefericiți, dar nu își dau seama! Și că el, doar el, știe aceste lucruri și, culmea, că are menirea de a suferi pentru toți, de a le ispăși inconștiența. Bizareria acestei „teorii” este considerabilă. Dacă alții nu știu că suferă și nu se simt nefericiți, atunci ar putea fi acordată și lor prezumția că este vorba de senzații, care nu pot fi false! Cu alte cuvinte: ceea ce îți acorzi ție, acordă-le și celorlalți… Un merit al lui Cioran este că provoacă mereu la dialog!
L-am citit și îl voi citi pe Cioran au premier degré, căci sunt doar un cititor amator. Citindu-l, selectez și voi selecta ceea ce mă atinge cel mai mult și ceea ce mi se pare cel mai adevărat din scrisul și din mărturisirile omului Cioran, chiar dacă „a selecta” poate însemna „a fi parțial” și „a lăsa deoparte ceva ce contează de asemenea”. Am și o scuză bună, pe care mi-o oferă Cioran însuși, când spune:
„Îmi place să citesc așa cum citește o portăreasă: identificându-mă cu autorul și cu cartea”.[9]
Acest fel de a fi aproape de Cioran vine în contradicție cu o dogmă ce are curs în lumea academică – „autonomia creației în raport cu biografia creatorului”: „Discutăm, comentăm filosofia lui Cioran, așa cum se găsește aceasta în cărțile lui, și nu ne referim deloc la biografia, la persoana lui Cioran”. Peu importe! Dacă filosofia lui Cioran este una lirică și dacă scrisul lui este écriture de soi, atunci voi continua să-l caut pe omul Cioran în cărțile lui. Nici nu văd cum ar fi posibil altfel, pentru că omul Cioran debordează mereu din fiecare pagină a cărților sale. Cioran face caz în mod obsesiv și, pentru unii, probabil, indecent, de durerile și suferințele sale, inclusiv de problemele sale fiziologice și medicale, unde includ și insomniile care l-au chinuit încă din prima tinerețe:
„În tinerețe, mi se întâmpla să nu închid un ochi cu săptămânile”.[10]
Toate acestea să nu fi avut nicio legătură cu „filosofia lui Cioran” – așa cum vrea dogma „autonomiei creației”?
La rândul ei, Marta Petreu se poziționează implicit împotriva acelei teorii a autonomiei creației, semnalând mai multe mărturii ale lui Cioran de același tip și afirmând: „Oamenii acceptă din când în când ideea că o operă poate ieși dintr-o suferință – dar admit ca sursă de inspirație suferințe ceva mai elevate (cum ar fi doliul sau suferința din dragoste) și respectă cu adevărat, considerându-le «metafizice», mai ales suferințele fără obiect identificabil. Durerile propriu-zis corporale, datorate țesuturilor, organelor și funcțiilor organice atinse și cuprinse de cine știe ce boală ordinară, sunt socotite de obicei vulgare și de trecut sub tăcere. Sună așadar trivial să spun despre un filosof că el a ajuns să scrie cărți pentru că a fost bolnav de picioare – dar el însuși a mărturisit asta, de zeci de ori, menționându-și fără reținere picioarele dureroase în cărțile lui. Prin tradiție, explicarea unei creații spirituale prin recursul la proasta funcționare biologică a corpului autorului este socotită trivială – dar Cioran și-a socotit el însuși opera drept rezultat al bolilor lui.” (Despre bolile filosofilor. Cioran, p. 7–8). Dar modul de abordare al Martei Petreu este contestat de unii cercetători, specialiști în filosofia lui Cioran.
În cartea sa Terapia prin Cioran, Horia Pătrașcu punctează asupra faptului că în tinerețea sa studioasă, Cioran a început un doctorat în psihologie și argumentează că „o bună parte din «filosofia» lui Cioran este psihologie în cel mai strict sens al termenului” (p. 39). Una dintre concluziile esențiale la care ajunge Horia Pătrașcu este aceea că nu există niciun dezacord, nicio discrepanță între viața și opera lui Cioran (p. 319).
După cum arată Marta Petreu în pasajul citat mai sus, Cioran însuși vorbește în modul cel mai clar despre diverse legături dintre condițiile de mediu sau cele legate de fiziologie, și convingeri, atitudini, viziuni asupra lumii și vieții:
„Cea mai mică schimbare atmosferică îmi repune în discuție proiectele, ba chiar și convingerile. Această formă de dependență, cea mai umilitoare dintre toate, nu încetează să mă doboare, risipind totodată puținele iluzii care-mi mai rămăseseră cu privire la posibilitatea de a fi liber și la libertate, pur și simplu. La ce bun să te umfli în pene, dacă ești la cheremul Umezelii și al Uscăciunii? Mi-aș dori o robie mai puțin vrednică de milă”.[11]
„Majoritatea celor care au vrut să răstoarne ordinea lucrurilor, a vizionarilor și a mântuitorilor, au fost fie epileptici, fie dispeptici. În privința virtuților epilepsiei există unanimitate; în schimb, tulburărilor gastrice li se recunosc mai puține merite. Și totuși, nimic nu te îndeamnă mai mult să răstorni totul cu susul în jos decât o digestie care nu te lasă să uiți de ea”.[12]
În textele lui Cioran, fragmente de acest tip apar frecvent, devenind, în jurnalul său publicat postum (Caiete), adevărate văicăreli, repetate iar și iar: insomnii, dureri și furnicături în picioare, indigestii, probleme articulare, meteosensibilitate. Mințea? Cred că nu mințea. Poate că uneori exagera sau se complăcea în a face caz de aceste neplăceri și probleme de sănătate, insignifiante pentru o privire detașată, din afară.[13]
Pe lângă numeroasele teme, convingeri, afirmații și păreri pe care Cioran le formulează la un moment dat, pentru ca să le contrazică, expres sau, mai adesea, implicit, după aceea, există și un nucleu de idei „cioraniene” constante, reluate și reformulate adesea, dar niciodată contrazise. Unele dintre acestea apar atât în cărțile publicate în timpul vieții, cât și în corespondență, în interviuri și în jurnal. Cu deosebirea că, în cărți, acestea sunt expuse în mod detașat și relativ impersonal (a se vedea unele citate de mai sus), pe când în corespondență și în jurnal sunt asumate foarte personal, plasate direct în viața și în biografia sa, „trecute la persoana întâi”. Acest paralelism mi se pare cel puțin intrigant și demn de atenție, pentru că ne permite să descoperim contextul biografic, originea, sursele probabile ale acestor idei. De altfel, într-un interviu, Cioran spune clar că totul, în scrisul său, are o sursă accidentală, provenind direct din biografie, din momentele și întâmplările vieții:
„Tot ce am scris a izvorât din ceva concret, dintr-o conversație, dintr-o scrisoare primită. Aș putea scrie, și poate că acest lucru ar fi mai interesant decât cărțile mele, despre motivele pentru care am scris, scoțând la iveală latura meschină și originea accidentală a scrierilor mele”.[14]
În masivul său jurnal, publicat postum (Caiete), Cioran face exact ce spune în fragmentul citat: expune „motivele pentru care am scris”, „le pourquoi de mes écrits”, doar că o face în mod implicit, rămânând ca cititorii atenți să deducă conexiunile dintre ceea ce apare în jurnal și ceea ce a fost „distilat” în volumele publicate antum.
Titlul însuși al cărții din care am citat cel mai mult până acum – Despre neajunsul de a te fi născut – are de ce să șocheze. Chiar primul fragment din acest volum anticipează și rezumă totul:
„De ce toate astea? – Pentru că m-am născut”.[15]
Punerea în cauză a nașterii, a faptului de a veni pe lume, este veche de când lumea, o știe oricine. „Cel mai mare bine pentru un om este să nu se fi născut niciodată…”, spunea Sofocle, acum circa 2500 de ani. Cioran o repetă și o dezvoltă în felul său:
„Să nu te fi născut, numai să te gândești la asta, ce fericire, ce libertate, ce spațiu!”[16]
„Să nu te naști este, cu siguranță, cea mai bună formulă cu putință. Din nefericire, ea nu este la îndemâna nimănui”.[17]
Cioran, omul și scriitorul, a fost obsedat de această idee. De ce? Pentru că a citit-o la Sofocle, Seneca sau Dostoievski? Nu! O mie de Sofocle și de Dostoievski nu ar fi de ajuns dacă nu o ai deja în fibra și în carnea ta. Poate că a „învățat-o” cu „ajutorul” mamei sale, a „născătoarei sale”? Reiau două versiuni ale unei mărturii din interviurile lui Cioran:
„Când aveam douăzeci de ani, mama era bineînțeles disperată că plecam de acasă la trei dimineața ca să mă plimb prin oraș, pur și simplu. Că nu făceam nimic, doar citeam […]. Îmi aduc aminte că într-o zi, pe la ora două după-amiaza, m-am aruncat pe o canapea și am spus: «Nu mai pot!» Iar mama […] mi-a zis următoarele: «Dacă aș fi știut, aș fi făcut avort!»” (interviu cu Léo Gillet).[18]
„La douăzeci și șase, douăzeci și șapte de ani, dormeam cel mult două sau trei ore pe noapte. Tot ce am scris în acea perioadă este delirant, iar reacțiile mele nu pot fi înțelese fără a le raporta la această catastrofă. Situația mea era atât de disperată, încât mama plângea… Eu ieșeam și vagabondam prin oraș în fiecare noapte… Într-o zi i-am spus mamei mele: «Nu mai pot!», iar ea mi-a spus o frază care continuă să mă impresioneze […]: «Dacă aș fi știut, aș fi făcut avort». Asta m-a bulversat, dar totodată mi-a făcut foarte mult bine” (interviu cu Lea Vergine).[19] (Episodul este repovestit în interviurile cu Fritz J. Raddatz și cu Michael Jakob. Dincolo de conformitatea manierei în care este relatat episodul în sine, în cele două fragmente citate, se observă o diferență privind vârsta lui Cioran. Într-un caz, Cioran spune că avea 20 de ani, în celălalt, 26–27 de ani. Se pare că memoria începuse să-i joace feste.)
Psihologii, mai ales cei de astăzi, vor fi unanimi: acesta este ultimul lucru pe care o mamă ar trebui să i-l spună copilului ei. Înclin să cred că Cioran bravează, spunând senin (în continuarea interviului cu Léo Gillet) că această întâmplare, în loc să-l afecteze, să-l deprime, a avut un rol eliberator, pentru că și-a dat brusc seama cât de accidentală a fost nașterea sa și că nu trebuie să-și ia viața în serios. Fapt este însă că episodul revine în Despre neajunsul de a te fi născut, în diverse moduri, cu diverse dezvoltări, și cu omisiunea acelei replici, totuși teribilă, a mamei sale:
„Aveam douăzeci de ani. Totul mă apăsa. Într-o zi, m-am prăbușit pe o canapea, spunând: «Nu mai pot». Mama, deja îngrozită de nopțile mele albe, mi-a spus că tocmai rânduise să se țină o slujbă pentru «odihna» mea”.[20]
„Știu că nașterea mea este o întâmplare, un accident ridicol și, cu toate acestea, de îndată ce uit de mine, mă comport ca și cum ea ar fi un eveniment capital, indispensabil mersului și echilibrului lumii”.[21]
Altă dată, Cioran inversează perspectiva și se felicită pentru că nu a devenit părinte:
„Să fi comis toate crimele, în afara celei de a fi tată”.[22]
Acum este vorba despre neajunsul – de fapt, crima – nu de a te fi născut, ci de a deveni părinte, de a da viață, de a aduce pe lume o ființă care va suferi și va fi nefericită. Iar în amplul său jurnal, perorările privind repulsia față de orice fel de responsabilitate și, în special, față de responsabilitatea de a da viață, de a avea copii, revin în mod obsesiv.
În loc de încheiere, voi reveni asupra titlului de la început. Mă gândesc acum că acesta ar putea suporta o amplificare: „Cioran. O viață. Un destin”.
Bibliografie
Livius Ciocârlie, Caietele lui Cioran (eseu), Craiova, [Editura] Scrisul Românesc, 1999 (ediția a doua: Humanitas, 2007).
Emil Cioran, Caiete. Cuvânt înainte de Simone Boué. Traducere din franceză de Emanoil Marcu și Vlad Russo. Trei volume. Ediția a doua. București, Humanitas, 2005. I: 1957–1965; II: 1966–1968; III: 1969–1972 (în original: Cahiers. 1957–1972. Avant-propos de Simone Boué. Paris, Gallimard, 1997).
Emil Cioran, Despre neajunsul de a te fi născut. Traduere din franceză de Florin Sicoie. București, Humanitas, 2003 (prima ediție: 1995; în original: De l’inconvénient d’être né, Paris, Gallimard, 1973).
Emil Cioran, Entretiens, Paris, Gallimard, 1995.
Horia Pătrașcu, Terapia prin Cioran. Forța gândirii negative. București, Editura Trei, 2014.
Marta Petreu, Despre bolile filosofilor. Cioran. Iași, Polirom, ediția a treia, 2017.
Marta Petreu, Cioran sau un trecut deocheat. Ediția a treia revăzută și adăugită. Iași, Polirom, 2011 (prima ediție: 1999).
[1] Aceasta este data înmormântării lui Cioran. Data decesului este 20 iunie 1995.
[2] Pentru care vezi monografia Cioran sau un trecut deocheat a Martei Petreu.
[3] Trad. mea. Cf. Despre neajunsul, p. 39. – În original: „Mes déceptions, au lieu de converger vers un centre et de se constituer, sinon en système, tout au moins en un ensemble, se sont éparpillées, chacune se croyant unique et se perdant ainsi, faute d’organisation”. – În cazul acestui citat, și în câteva cazuri similare care urmează, nu am preluat traducerea lui Florin Sicoie, dar am pornit de la ea, preferând să o modific / ameliorez, în conformitate cu pasajul din textul original francez. În cazul altor citate, când notele de subsol nu conțin indicația „Trad. mea”, am preluat fără modificări traducerile lui Florin Sicoie, la care am și trimis.
[4] Despre neajunsul, p. 83. – În original: „Si j’étais poète, je réagirais comme Dylan Thomas, qui, lorsqu’on commentait ses poèmes en sa présence, se laissait tomber par terre et se livrait à des contorsions”.
[5] Trad. mea. Cf. Despre neajunsul, p. 89. – În original: „Règle d’or : laisser une image incomplète de soi…”.
[6] Trad. mea. Cf. Despre neajunsul, p. 78. – În original: „Sur le même sujet, sur le même événement, il peut se faire que je change d’opinion dix, vingt, trente fois dans l’espace d’une journée. Et dire qu’à chaque coup, comme le dernier des imposteurs, j’ose prononcer le mot de « vérité »!”.
[7] Despre neajunsul, p. 98. – În original: „Il n’y a pas de sensation fausse”.
[8] Trad. mea. Cf. Despre neajunsul, p. 122. – În original: „Ma mission est de souffrir pour tous ceux qui souffrent sans le savoir. Je dois payer pour eux, expier leur inconscience, la chance qu’ils ont d’ignorer à quel point ils sont malheureux”.
[9] Trad. mea. Cf. Despre neajunsul, p. 101. – În original: „J’aime lire comme lit une concierge : m’identifier à l’auteur et au livre”.
[10] Despre neajunsul, p. 117. – În original: „Dans ma jeunesse il m’arrivait de ne pas fermer l’œil pendant des semaines”.
[11] Trad. mea. Cf. Despre neajunsul, p. 37. – În original: „La moindre variation atmosphérique remet en cause mes projets, je n’ose dire mes convictions. Cette forme de dépendance, la plus humiliante qui soit, ne laisse pas de m’abattre, en même temps qu’elle dissipe le peu d’illusions qui me restaient sur mes possibilités d’être libre, et sur la liberté tout court. À quoi bon se rengorger si on est à la merci de l’Humide et du Sec? On souhaiterait un esclavage moins lamentable”.
[12] Trad. mea. Cf. Despre neajunsul, p. 121–122. – În original: „La plupart des chambardeurs, des visionnaires et des sauveurs ont été soit épileptiques, soit dyspeptiques. Sur les vertus du haut mal, il y a unanimité; aux embarras gastriques en revanche on reconnaît moins de mérites. Cependant rien n’invite davantage à tout chambouler qu’une digestion qui ne se laisse pas oublier”.
[13] … așa cum le „citește” Livius Ciocârlie, în eseul Caietele lui Cioran.
[14] Trad. mea. – În original: „Tout ce que j’ai écrit est toujours né de quelque chose, d’une conversation, d’une lettre reçue. Je pourrais écrire, et cela serait peut-être plus intéressant que mes livres, le pourquoi de mes écrits, en en montrant le côté mesquin, l’origine accidentelle” (Entretiens, interviu cu Lea Vergine).
[15] Despre neajunsul, p. 5. – În original: „Pourquoi tout cela? – Parce que je suis né”.
[16] Despre neajunsul, p. 28. – În original: „N’être pas né, rien que d’y songer, quel bonheur, quelle liberté, quel espace!”
[17] Trad. mea. Cf. Despre neajunsul, p. 222. – În original: „Ne pas naître est sans contredit la meilleure formule qui soit. Elle n’est malheureusement à la portée de personne”.
[18] Trad. mea. – În original: „Lorsque j’avais vingt ans, ma mère était évidemment désespérée d’avoir un fils qui à trois heures du matin quitte la maison pour aller se promener en ville comme ça. Qui ne fout rien, qui lit […]. Il était deux heures de l’après-midi, je me rappelle, et je me suis jeté sur un canapé. Et j’ai dit : « Je n’en peux plus ! » Et ma mère […] me dit ceci : « Si j’avais su, je me serais fait avorter ! »” (Entretiens).
[19] Trad. mea. – În original: „À vingt-six, vingt-sept ans, je dormais deux ou trois heures au maximum. Tout ce que j’ai écrit à cette époque est délirant, et l’on ne comprend aucune de mes réactions sans les rapporter à cette catastrophe. C’était si grave que ma mère pleurait… j’errais toutes les nuits… Un jour je lui ai dit : « Je n’en peux plus » ; ce à quoi elle m’a répondu avec une phrase qui continue de m’impressionner […] : « Si j’avais su, j’aurais avorté. » Cela m’a bouleversé, mais ça m’a fait beaucoup de bien” (Entretiens).
[20] Trad. mea. Cf. Despre neajunsul, p. 73. – În original: „J’avais vingt ans. Tout me pesait. Un jour je m’effondrai sur un canapé avec un « Je n’en peux plus ». Ma mère, affolée déjà par mes nuits blanches, m’annonça qu’elle venait de faire dire une messe pour mon « repos »”.
[21] Trad. mea. Cf. Despre neajunsul, p. 8. – În original: „ Je sais que ma naissance est un hasard, un accident risible, et cependant, dès que je m’oublie, je me comporte comme si elle était un événement capital, indispensable à la marche et à l’équilibre du monde”.
[22] Despre neajunsul, p. 9. – În original: „Avoir commis tous les crimes, hormis celui d’être père”.
INDICAȚII DE CITARE:
Victor Celac, „Stil, stiluri, stilistică” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 10/2026
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
