ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Ştefan-Sebastian Maftei

Râsul în cultura Greciei Antice: poemele homerice*

Alegerea Greciei Antice ca punct de plecare într-o cercetare asupra râsului nu este întâmplătoare. A începe discuţia despre râs pornind de la vechii greci nu e nici rezultatul unei reverenţe istorice sau ideatice gratuite. Opinia noastră, ca şi a altor cercetări[1], este că cultura greacă veche reprezintă cea mai importantă – ca extindere şi ca relevanţă – sursă de texte ale Antichităţii care au ca subiect râsul şi, de asemenea, etalează foarte probabil cea mai amplă problematizare antică a acestui subiect dintr-o perspectivă multiplă, ce surprinde râsul sub aspect religios, social, psihologic, politic, literar, estetic, juridic, istoric, medical şi, în cele din urmă,dar nu în ultimul rând, filosofic. Sutele de fragmente de text antic grec, de la Homer la surse creştine timpurii, la care de pildă volumul Greek Laughter (2008) al lui Stephen Halliwell face referinţă, atestă o preocupare profundă, dacă nu chiar o obsesie a grecilor pentru fenomenul cultural şi social al râsului. Celebrul adagiu al lui Aristotel potrivit căruia râsul este „propriu” omului, „oamenii [fiind] singurele fiinţe vii capabile de râs”[2] este îndreptăţit cel puţin din punct de vedere al culturii din care filosoful făcea parte: râsul este un „propriu” al grecilor[3].

Lucrarea lui Halliwell menţionată mai sus supune atenţiei două aspecte fundamentale ale râsului în societăţile vechilor greci: relaţia râsului cu religia greacă, care este probabil aspectul cel mai inedit şi cel care înrâureşte cel mai mult specificul grec al râsului şi caracterul profund social al râsului, tipic modului de a fi al societăţii greceşti. Pe aceste două linii se conturează argumentaţia lucrării amintite.

Ştim, şi Halliwell arată, că grecii îşi antropomorfizau zeităţile, tocmai de aceea, menţionează el, zeii lor „râd” şi „zâmbesc” cu râsete şi zâmbete aproape de cele omeneşti[4]. Şi tot de aceea, pentru greci, „o zeitate incapabilă de râs era excepţia, nu regula”[5]. Asta face, implicit, din râs o marcă a divinului pe care muritorii, în pietatea lor, trebuie să o cinstească şi să o celebreze, inclusiv religios. Toate cazurile în care divinităţile nu râd, cum e cel al zeiţei Nemesis, sunt „excepţionale”[6].

Iliada şi Odiseea, potrivit criticului, sunt pline de momente ale râsului oamenilor şi zeilor deopotrivă. Celebre sunt, după cum pare să arate sursa, mai ales două episoade cu referire la râs din aceste poeme, iar ele sunt analizate pe larg şi sunt amintite cu mai multe ocazii în lucrare[7].  

Primul este episodul râsului zeilor din finalul Cântului I al Iliadei, unde este menţionat râsul nestăvilit sau „hohotul nestins” al „zeilor ferice” (ásbestos … gélōs makáressi theoĩsin)[8]. Hohotul de râs al zeilor apare în cadrul unui „ospăţ”, daítē[9], al unei simposii, în care umorul risipeşte tensiunea şi neînţelegerea dintre zei[10]. Iniţiatorul râsului, gelōtopoios, este aici Hefaistos, care îşi imită mersul şchiop, servind drept cal de bătaie al râsului celorlalţi zei, în primul rând pentru a stinge conflictul şi pentru a o salva pe mama sa Hera de mânia „cumplită” a tatălui Zeus[11]. Aici, urmându-l pe criticul Halliwell, vedem un tablou desprins destul de realist din cel al ospeţelor grecilor epocii homerice, unde umorul neaşteptat risipeşte sau amână violenţa, rămânând cu toate acestea, ambiguu, la limita ei[12]. Tot Halliwell va discuta despre relaţia dintre râs şi violenţă ca un leimotiv al culturii greceşti, şi nu numai, am adăuga noi[13], iar mai târziu, în alt capitol al cărţii sale, va aminti despre legătura dintre simposii, violenţă şi hybris, documentată în numeroase fragmente ale autorilor clasici[14]. E adevărat, după cum arată criticul, că râsul poate avea la ospeţe un efect asemănător vinului în cadrul simposiilor omeneşti, în sensul că poate „servi ca îmblânzitor al sobrietăţii opresive şi ca un făuritor al intimităţii reciproc plăcute”, dar la fel acesta, „precum alcoolul”, poate fi „o substanţă care trebuie degustată într-o măsură potrivită, şi cu atenţie la armonia grupului, pentru a nu se dovedi periculos de tulburătoare”. De aceea, arată autorul în concluzie, râsul „ajunge să fie perceput ca un simbol puternic al ambiguităţilor şi posibilelor tensiuni din cadrul simposiului”[15].   

Un al doilea moment deosebit de important cu referire la râs din poemele homerice este considerat, după sursa citată, episodul Thersites din Iliada (Cântul al II-lea). Personajul este clasat ca o „figură ambiguă”[16], fiind, după Halliwell, parţial acceptat printre ceilalţi pentru tiradele sale comice, pentru rolul său de gelōtopoios (aşa e numit de Platon în cartea a X-a a Republicii, potrivit comentariului), de iniţiator al râsului, sau chiar de bufon, dar şi respins nu atât pentru îndrăzneala sau violenţa sa verbală, cât pentru „batjocura” (2.277) sa nepotrivită, „rea” şi nechibzuită la adresa lui Agamemnon[17]. Momentul e nepotrivit, pentru că aheii doresc să se întoarcă acasă şi să părăsească lupta – după ce în Cântul I Ahile deja se retrăsese din ostilităţi din pricina regelui Agamemnon – dar sunt opriţi de Odiseu care-i dojeneşte şi-i opreşte, amintindu-le că trebuie să asculte de liderii lor, nu să facă ce doresc: „(…) şezi mai degrabă şi-ascultă de alţii/ Ce-s mai presus decât tine (…)/ N-o să domnim noi pe-aicea, cu toţii olaltă, Aheii:/Nu-i bună-a multor domnia: doar unul în frunte să steie,/Rege doar unul să fie, cu har de la Fiul lui Cronos,/Peste alţi juzi cu toiag legiuit mare rege să fie!”[18].

Iar aici, în Cântul al II-lea, intervine Thersites care-l batjocoreşte pe Agamemnon, regele micenian şi căpetenia tuturor aheilor în acest război, într-o invectivă ce arată a atac la persoană şi a insultă, aţâţându-i, printr-o batjocură la adresa lor, totodată şi pe ceilalţi războinici la nesupunere, cu următorul mesaj: Agamemnon e un lider tiranic, corupt şi nedrept, nu merită să luptăm pentru el, să ne întoarcem la corăbii[19]. Aceste vorbe alcătuiesc în esenţă rostirea lui Thersites: „Mare Atride, au ce mai învinui şi cauţi vreo dobândă?!/Plin ţi-e sălaşul de-aramă şi multe femei, pe alese,/ Ai pe la tine prin corturi (…)/Poate şi auru-l vrei, ce-l aduc ei, Troienii, de-acolo,/Din Ilionul cu mânjii cei iuţi, pentru-un fiu ca răsplată,/ (…) Dar vezi, nu se cade/Cel ce-i fruntaş să îi bage pe-Ahei în bucluc, şi oştirea!/Fraţii mei dragi, rău ajuns-aţi să fiţi, nu Ahei, ci-Aheence!/Haideţi acuma pe nave, acasă şi-om merge, pe dânsul/Să se răscoacă la Troia lăsându-l, să vadă el bine/Dacă şi noi vreun folos şi-apărare, ori ba, îi aducem! (…)”[20].

Halliwell găseşte două posibile relaţionări[21] între Thersites şi alte personaje ale lui Homer. Prima, evidentă, e cea cu Ahile, căci Thersites aduce el însuşi în discuţie aparenta nedreptate a lui Agamemnon faţă de Ahile printr-o aluzie răuvoitoare la cele ce se întâmplaseră între cei doi mai înainte. Fapta lui Agamemnon – episodul Briseís din Cântul I, care avusese loc, potrivit lui Agamemnon, datorită sfidării lui Ahile – e aparent găsită ca pricină pentru părăsirea luptei. Căci cine ar putea lupta sub comanda unui lider lacom şi corupt? Pricina era episodul abuzului de putere din Cântul I al lui Agamemnon faţă de Ahile, faptă care stârneşte mânia şi retragerea din luptă a celui din urmă. În registrul comicului, arată comentatorul, Thersites e insolent şi jignitor, dar vrea să stârnească râsul, chiar şi batjocoritor. Ahile, dimpotrivă, e la antipodul râsului, chiar dacă e violent în insultele sale[22]. A doua relaţionare, arată sursa, e cea dintre Thersites şi Hefaistos, de data aceasta referitoare la felul în care fiecare dintre cei doi reuşesc să folosească râsul. Comentariul precizează că, spre deosebire de Hefaistos, care reuşeşte să evite violenţa în episodul ospăţului zeilor din Cântul I, Thersites caută să stârnească râsul prin invectivă, dar râsul său batjocoritor se întoarce împotriva lui: uluiţi de ocara de dinainte a lui Odiseu, aheii nu consimt la jignirea lui Agamemnon de către Thersites şi răbufnesc împotriva lui, ocărându-l ei şi zeflemisindu-l. Ba mai mult, consimt la loviturile pe care Odiseu i le dă lui Thersites pentru vorbele sale, umilindu-l şi mai tare: „Astfel grăi, iar cu sceptrul în ceafă şi-n spatele-i gârbov/Bine-l croi, de Thersit se piti şi bufni doar în lacrimi”[23]. Thersites se retrage, „şez[ând] doar în mută tăcere/ Îndurerat, fără ţintă în ochi, şi-o grea lacrimă-şi şterse”[24]. Acest final trist arată eşecul râsului nepotrivit şi nechibzuit[25], care-l transformă pe umorist în victimă a oprobriului[26] şi care are ca efect tocmai ceea ce râsul caută să evite: căderea în violenţa fizică[27].

Episodul Thersites deschide discuţia greacă referitoare la limite, la potrivirea, acceptabilitatea şi în final „moralitatea”, corectitudinea, să-i spunem, a râsului, ajustarea sa la valorile şi expectanţele sociale. Ca dovadă, Halliwell consideră că figura lui Thersites va constitui mai târziu pentru Aristotel „modelul”[28] comportamental al bufonului (bōmolochos), cel pe care în Etica Nicomahică, 4.8, filosoful îl situează ca „exces” faţă de „conduita justă”, „insuficienţa” fiind reprezentată de „cei ce nu spun niciodată vreo glumă şi se supără pe cei ce le fac”, fiind numiţi „neciopliţi şi ursuzi”[29]. „Bufonul”, prin excesul său „în dorinţa de a provoca râsul” e „grosolan”, „ahtiat după tot ce e ridicol, preocupat mai degrabă să stârnească râsul decât să spună ceva decent, care să nu ofenseze persoana pe seama căreia se amuză”[30]. Concluzia e că „bufonul” e „incapabil de a rezista la ceea ce stârneşte ilaritate, nu se cruţă nici pe sine, nici pe alţii, numai să-i facă să râdă, spunând lucruri pe care un om de gust nu le-ar putea rosti, iar pe unele nici măcar nu le-ar putea asculta”[31].

O preocupare constantă a grecilor pentru cercetarea limitelor sociale şi morale şi a „consecinţelor râsului”[32]este prin urmare evidentă, după cum am văzut, încă din descrierile acestui fenomen în poemele homerice. Se poate observa deja că grecii erau deosebit de atenţi la apariţiile râsului – ce pentru noi astăzi se prezintă mai mult ca o marcă a individualităţii – în contexte sociale, ei fiind la fel conştienţi de faptul că râsul se manifestă aproape exclusiv în relaţia cu ceilalţi, şi că este mai ales o marcă a socializării, atât un efect al ei, cât şi un stimulent către aceasta. Vor fi, totodată, preocupaţi şi de faptul că „volatilitatea râsului”[33] nu îl circumscrie pe acesta întru totul unei socializări binevoitoare şi că râsul poate fi nu doar liant al socializării, ci şi un agent al disparităţii. La fel, devenind sensibili la modurile în care râsul, manifestare individuală, este „utilizat” şi valorizat în cadrul socializării, grecii vor asocia din ce în ce mai mult acest fenomen unui limbaj social, cel al umorului.

* Textul de faţă reprezintă un fragment din capitolul cu titlul „Râsul în cultura Greciei Antice”, şi care este parte a unui volum în curs de publicare intitulat Civilizarea râsului. Râs, morală şi sociabilitate de la Aristofan la Shaftesbury.

BIBLIOGRAFIE:

ARISTOTEL (1998), Etica Nicomahică (Introducere, traducere, comentarii și index de Stella Petecel), Ediția a II-a, București, Editura IRI.

HOMER (1999a), Iliad. Books 1-12, with an English translation by A.T. Murray. Revised by William F. Wyatt (Loeb Classical Library 170), Cambridge, Mass.: Harvard University Press.

HOMER (1999b), Iliad. Books 13-24, with an English translation by A.T. Murray. Revised by William F. Wyatt (Loeb Classical Library 171), Cambridge, Mass.: Harvard University Press.

HOMER (2012), Iliada (Tradusă în hexametri, cu o postfaţă, bibliografie şi indici de Dan Sluşanschi şi ilustrată de Mihail Coşuleţu), Bucureşti, Editura Humanitas.

HALLIWELL, Stephen (2008), Greek Laughter. A Study of Cultural Psychology from Homer to Early Christianity, Cambridge, Cambridge University Press.

DESTRÉE, Pierre, TRIVIGNO, Franco (eds.) (2019), Laughter, Humor, and Comedy in Ancient Philosophy, Oxford, Oxford University Press.

---

[1]Cea mai importantă şi cuprinzătoare atât prin materialul cercetat, cât şi prin nivelul de problematizare, în opinia noastră, sursă recentă – care va fi analizată pe larg în studiul nostru – ce survolează tema râsului în cultura greacă este lucrarea lui Stephen Halliwell, Greek Laughter (HALLIWELL, 2008). Ea constitutie referinţă de bază pentru toate celelalte surse apărute după 2008 care cercetează subiecte legate de râs în Antichitatea greco-romană. O altă lucrare importantă prin concentrarea ei asupra temei râsului din perspectiva filosofiei antice este volumul colectiv editat de Pierre Destrée şi Franco Trivigno (DESTRÉE & TRIVIGNO eds., 2019).     

[2]HALLIWELL, 2008, p. 1. Pasajul de referinţă este Part. An., 3.10, 673a8, citat în acelaşi loc.

[3]Locul comun al râsului ca propriu al omului se păstrează până în creştinism. Cf. Lactanţiu, Div.Inst., 3.10.2, în HALLIWELL, 2008, p. 2. Cu toate acestea, creştinismul va aduce o prefacere dramatică a percepţiei culturale asupra râsului, transformare care va schimba profund valorizarea religioasă, morală, socială şi culturală a râsului până în modernitate. Nici epoca noastră, cel puţin din perspectiva societăţilor occidentale sau a celor care au anumite afinităţi istorice cu acestea, nu apare în ansamblul ei ca desprinsă de valorizarea râsului după tiparul instituit secole de-a rândul de creştinism în Orient şi Occident. Pe scurt, râsul este până astăzi un fenomen calificat ca opus seriozităţii şi prin urmare inferior acesteia. Acest aspect priveşte şi faptul că râsul este cuprins într-o constelaţie de valori ce gravitează în jurul corpului şi care au fost toate supuse unei revalorizări dramatice după ridicarea creştinismului la rang de religie oficială a Imperiului Roman. Pentru analiza în detaliu a acestui aspect a se vedea cap. 10 din HALLIWELL, 2008, pp. 471-519 (Chapt.10. Laughter denied, laughter deferred: the antigelastic tendencies of early Christianity).    

[4]HALLIWELL, 2008, p. 3.

[5]Ibid., p. 3.

[6]Ibid., pp.3-4, n.10.

[7]A se vedea HALLIWELL, 2008, cap. 2 (Chapt. 2 Inside and outside morality: the laughter of Homeric gods and men), în special pp. 58-77. Alte pasaje despre râs din Iliada şi Odiseea ce apar ca relevante şi sunt comentate de studiul menţionat sunt: Odiseea, 8, vv. 266-366, unde e cântată istorisirea episodului iubirii necuvenite dintre Ares şi Afrodita, prinşi în capcană de Hefaistos, soţul Afroditei, în momentul adulterului lor şi făcuţi de râs în faţa celorlalţi zei; Odiseea, Cântul 18, vv.304-404, unde Odiseu este luat în râs de Melantho şi Eurymah; Odiseea, Cântul 20. vv. 345-386, unde peţitorilor din palatul Penelopei zeiţa Atena le ia minţile cu un râs nebun ce le prevesteşte pieirea, iar Theoclymenos profeţeşte venirea lui Odiseu în derâderea acestor oaspeţi nepoftiţi şi trufaşi care aşteaptă nunta soţiei lui Odiseu.        

[8]Homer, Iliada, Cântul 1, vv.599-600, în: HOMER, 2012, p. 23. Pentru consultarea textului grec, am utilizat ediţia bilingvă Loeb în două volume a Iliadei din 1999 (HOMER 1999a, 1999b). Versiunea Loeb: “And unquenchable laughter arose among the blessed gods (…)”. Citatul apare în HALLIWELL, 2008, p. 61.

[9]Homer, Iliada, Cântul 1, v. 576, 579.

[10]Homer, Iliada, Cântul 1, v. 575: „Iar printre zei numai sfadă avem (…)” (în HOMER, 2012, p. 22). A se vedea Halliwell, care se referă, în legătură cu acest episod, la râs ca „implicat în negocierea delicată a conflictelor” dintre locuitorii Olimpului (HALLIWELL, 2008, p. 69).

[11]Homer, Iliada, Cântul 1, v. 584 sqq.: „Astfel grăind şi sculându-se-ndată, pocalul cu toarte/Mamei iubite-l întinse, în mână, cu-o vorbă anume: (…) Cum să te-ajut – căci cumplit e Croníon, de-i stai împotrivă! (…) Astfel grăi, şi zâmbit-a zeiţa cu braţele dalbe,/Hera (meídēsen dè theà leukṓlenos Hḗrē), şi blând i-a surâs (meidḗsasa), când primi de la fiu-i pocalul./El, iar, pe rând, tot spre dreapta, turna din nectarul cel dulce/Pentru toţi zeii, şi cu dărnicie, din vasul cel mare,/ Iară un hohot nestins (ásbestos … gélōs) îi cuprinse pe zeii ferice,/Când l-au văzut pe Hefaistos cel meşter şchiopând prin palaturi.” (în HOMER, 2012, pp. 22-23).

[12]Cf. HALLIWELL, 2008, p. 61 sqq., pentru un comentariu extins al acestui episod.

[13]Ibid., pp. 25-30.

[14]Ibid., p. 109 sqq., n.22.

[15]HALLIWELL, 2008, p. 107.

[16]Ibid., p. 73.

[17]Cf. Iliada, Cântul 2, vv. 225-241.

[18]HOMER, 2012, p. 31.

[19]A se vedea şi rezumatul acestor acţiuni din Cântul al II-lea în HOMER, 2012, 25, pe care l-am avut în vedere în descrierea de mai sus a episodului Thersites.

[20]Iliada, Cântul 2, vv. 225-238, în: HOMER, 2012, p. 32.

[21]HALLIWELL, 2008, pp. 71-77.

[22]HALLIWELL, 2008, p. 71. A se vedea celebrul fragment al insultei către Agamemnon din Iliada, Cântul I, vv. 225-244. Cu toate acestea, Halliwell menţionează zâmbetul lui Ahile din Iliada, Cântul 23, v. 555 ca unică, să spunem, ieşire din rol a acestui personaj cu destin eroic (HALLIWELL, 2008, pp. 97-99). 

[23]HOMER, 2012, p. 33.

[24]HOMER, 2012, p. 33.

[25]Odiseu îl numeşte pe Thersites „smintit” în ocara sa: „Dacă mai dau peste tine, smintite, făcând ca acuma (…)” (Iliada, Cântul 2, v.258. Versiune Loeb: “if I find you again playing the fool, as you are doing now […]”).

[26]Înainte de a-l lovi, Odiseu îl ceartă aspru şi dispreţuitor pe Thersites pentru intervenţia sa şi îl ameninţă cu bătaia: „Palavragiu şi netrebnic, Thersite, de eşti bun de gură,/Ţine-te, nu mai râvni să te iei iar la sfadă cu regii!/ Căci, decât tine, zic eu, nu se află-ntre toţi muritorii/Om mai de rând, dintre-acei ce cu-Atrid au ajuns pân’la Troia. (…)/ Iară acum pe Atrid Agamemnon, păstor de popoare,/Stai şi îl umpli de-ocări, cum că-i dau daruri multe Danaii,/Marii viteji, şi mai umbli cu grele batjocuri asupră-i! (…) Nici să-mi mai zică ‚părintele lui Telemah’, de acuma,/De nu te iau şi despoi de veşmintele-ţi dragi de pe tine,/ Şi de manta şi tunică, şi ce-ţi înveleşte ruşinea,/Şi nu te las să te duci, cu ruşine, la sveltele nave,/Bine bătut, de la sfat, după-un toc de cinstită bătaie!” (Iliada, Cântul 2, vv. 246-264, în: HOMER, 2012, p. 33).  

[27]Ca o notă, atât Hefaistos, cât şi Ahile, sunt conştienţi de problema violenţei fizice şi a evitării ei in extremis: unul prin râs, celălalt chiar prin invectivă. Pasajul în care Hefaistos îi mărturiseşte mamei sale despre puterea „vorbelor” sale „plăcute” de a stârni surâsul lui Zeus este acesta: „Căci, de va vrea El, Stăpânul Olimpului, Fulgerătorul,/Să ne azvârle din jilţuri … doar mult mai presus el se află!/ Mamă, hai, ia-l cu frumosul, cu vorbe plăcute, pe dânsul,/Şi-apoi, îndată, Stăpânul Olimpului blând ne-a surâde!” (Iliada, Cântul 1, vv. 581-584, în: HOMER, 2012, p. 22. Varianta ediţiei Loeb e uşor diferită: “(…) For he is the mightiest by far. But engage him with gentle words; then at once the Olympian will be gracious to us”. În cazul lui Ahile, invectiva lui la adresa lui Agamemnon serveşte la evitarea vărsării de sânge. Cel puţin aşa reiese din sfatul zeiţei Atena, pe care eroul îl primeşte după ce află de la Agamemnon însuşi de intenţia sa de a o lua pe Briseís. Atena îi spune lui Ahile: „Iată-s aici, ca mânia să-ţi mai domolesc – ci m-ascultă! – (…) Hai dar, mai lasă tu sfada (éridos), nu­-ţi trage jungherul din teacă,/Ci doar îl mustră cu vorbe de-ocară (épesin mèn oneídison), şi-atâta să fie! (…)” (Iliada, Cântul 1, vv. 207-211, în: HOMER, 2012, p. 11-12. Versiune Loeb: “Come now, cease from strife, and let not your hand draw your sword. With words indeed taunt him with what will happen; for thus I will speak, and surely this thing will come to pass”.

[28]HALLIWELL, 2008, p. 71, n. 50. Referinţa la Aristotel, E.N. (4.8), şi la definiţia sa asupra „bufonului” (1128a33-25) apare în aceeaşi notă.

[29]ARISTOTEL, 1998, pp. 100-101.

[30]Ibid., p. 100.

[31]E.N., 1128a 33-35, în: ARISTOTEL, 1998, p. 101.

[32]„Prin urmare, pare că a pune întrebări privitoare la cauzele, utilizările şi consecinţele râsului înseamnă întotdeauna a ne angaja în chestiuni ‚mai mari’ decât dimensiunile strict fiziologice ale acestuia (…)” (HALLIWELL, 2008, p. 8).

[33]Elusiveness of laughter, în HALLIWELL, 2008, p. 4. El va folosi şi formula volatility of laughter, în subcapitolul cu titlul “Thersites and the volatility of laughter” (ibid., pp. 69-77).

INDICAȚII DE CITARE

Ştefan-Sebastian Maftei – ,,Râsul în cultura Greciei Antice: poemele homerice’’ în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 8-9 / 2025

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.