ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

David Hume
Despre demnitatea naturii umane (1741)
Traducere, introducere şi aparat critic de
Ştefan-Sebastian Maftei

Introducere

Eseul lui Hume Despre demnitatea naturii umane, publicat mai întâi în prima ediţie a Eseurilor (Essays, Moral and Political), cea publicată la Edinburgh în 1741, este o operă de mici dimensiuni, relativ timpurie. Apare după publicarea Tratatului asupra naturii omeneşti, dar înaintea Cercetării asupra principiilor moralei din 1751, şi dezvoltă o temă recurentă în filosofia morală, cea a demnităţii umane. Lectura eseului arată destul de evident că lucrarea e o operă de speculaţie, ce sondează puncte de vedere ale filosofiei morale ce fuseseră deja discutate în epocă. Avem de-a face, de exemplu, cu teoria „sociabilităţii” şi „altruismului” natural a cel puţin unei părţi a „pasiunilor şi afectelor” noastre (WELCHMAN, 2019), specifică filosofiei morale a lui Shaftesbury, confruntată cu teoria „egoismului”, prezentată în argumentele lui Hobbes sau Locke (ibid.). Inclusiv teoria „afectelor motivatoare” (motivating ’affections’), afecte ce „posedă” „calităţi morale” care în cele din urmă indică „moralitatea acţiunilor noastre” (ibid.), e o teorie shaftesburiană ce va influenţa ideea lui Hume din eseu cu privire la „motivele sau principiile actualizatoare ale naturii umane” (Despre demnitatea naturii umane, § 9a). E limpede că nici la Shaftesbury afectele nu sunt toate „virtuoase” (ibid.), tot aşa cum nici la Hume „principiile actualizatoare” nu sunt în totalitatea lor „sociale şi virtuoase”. Aşa încât cultivarea acelor principii care conduc spre purtare virtuoasă, şi într-un caz şi în celălalt, e obligatorie. Şi tot acele „principii actualizatoare” sunt cele care decid şi asupra demnităţii umane: „Dacă principiile noastre egoiste şi vicioase ar precumpăni atât de mult asupra celor sociale şi virtuoase, aşa cum se afirmă de către unii filosofi, ar trebui fără îndoială să avem o idee despre natura umană ca vrednică de dispreţ” (Despre demnitatea naturii umane, § 9a). Însă gândirea lui Hume este intens speculativă, şi autorul caută pur şi simplu aici o cale de ieşire din dilema „altruismului” sau „egoismului” motivelor noastre. O dovadă pentru aceasta e că textul lui Hume nu va rămâne la versiunea eseului publicată în 1741, iar ediţiile ulterioare vor include o completare (cuprinsă în traducerea de faţă) care sugerează de fapt un punct de vedere nou: anume că s-ar putea să ne confruntăm mai mult cu o „dispută de cuvinte” aici, şi că în realitate ar trebui să presupunem existenţa, spune Hume, a unei „speci[i] a iubirii de sine (self-love), ce se manifestă în bunăvoinţă faţă de alţii, are mare influenţă asupra acţiunilor omeneşti, şi o influenţă chiar mai mare, în multe cazuri, decât aceea care rămâne în forma ei originală” (HUME, 1770, vol. I, pp. 93). Această soluţie se întrevede deja din ultimul paragraf al eseului, ce apare încă din ediţia 1741, şi care reflectează asupra puternicei „alianţe” dintre vanitate şi virtute.

Literatura de specialitate pe tema demnităţii umane e vastă, iar menţionarea acestui eseu al lui Hume în discuţiile privitoare la filosofia demnităţii umane în general, precum şi în comentariile referitoare la diverse aspecte ale filosofiei morale humeene, este substanţială (cf. Bayertz, 1996; Besser-Jones, 2010; Chadwick, 2021; Galvagni, 2020; Lewis, 2007; Masferrer, 2016; Pollock, 2016; Spiegelberg, 1986). În concluzie, putem observa că eseul lui Hume Despre demnitatea naturii umane, apărut aici pentru prima oară într-o variantă în limba română, este o contribuţie deosebit de importantă atât la dezbaterea filosofică istorică referitoare la chestiunea demnităţii umane, cât şi în relaţie cu ansamblul filosofiei morale a gânditorului scoţian.                

Notă asupra traducerii

Ediţia ce a stat la baza traducerii este cea originală: HUME (1741) (vezi Bibliografie). La aceasta s-a adăugat ediţia MILLER, iar prin comparaţie cu aceasta am încercat să redăm în note de subsol pe parcursul traducerii diferenţele de termeni importanţi dintre cele două versiuni de text, precum şi deosebirile între variantele de text care s-au modificat în urma contribuţiilor autorului însuşi, de la ediţia originală 1741 şi până la ediţia din 1777, corectată tot de Hume şi avută în vedere de MILLER ca ediţie de referinţă. Tot pentru traducere au fost consultate şi ediţii în limba spaniolă, franceză, italiană şi germană ale acestui eseu, ediţii ce au fost de asemenea menţionate în bibliografie. În anumite cazuri, variantele de traducere ale ediţiilor menţionate au fost indicate în notele de subsol la textul traducerii. Acest text nu conţine note de subsol ale autorului, iar notele traducătorului au fost menţionate corespunzător (prescurtat – N. t.). O particularitate a acestei traduceri a fost indicarea, în note de subsol, a variantelor originale ale termenilor sau expresiilor acolo unde importanţa terminologiei engleze pentru înţelegerea textului o cerea. În plus, trebuie menţionat că împărţirea paragrafelor textelor traduse urmează împărţirea prezentată de ediţia HUME (1741). Toate expresiile în italice şi toţi termenii indicaţi cu majuscule urmează ediţia MILLER. Numerotarea paragrafelor, văzută ca utilă în urmărirea textului, ne aparţine.

David Hume

Despre demnitatea naturii umane (1741)[1]

1. Există anumite secte, care se formează în secret în lumea savantă[2] ca şi [facţiunile[3]] în cea politică, şi chiar dacă uneori nu ajung la o ruptură deschisă, totuşi oferă o direcţie aparte felului de a gândi al celor ce sunt implicaţi <în aceste secte>[4]. Cele mai remarcabile de acest fel sunt sectele întemeiate pe diferitele sentimente privitoare la demnitatea naturii umane, un subiect ce pare a fi dezbinat filosofi, poeţi şi teologi de la începutul lumii până astăzi. Unii înalţă specia noastră până la ceruri, şi înfăţişează omul ca pe un soi de semizeu uman, care-şi are obârşia în ceruri, şi poartă urme vizibile ale spiţei şi originii sale. Alţii insistă asupra părţilor întunecate ale naturii umane, şi nu pot descoperi nimic în afară de vanitate, prin care omul se arată a fi mai presus de celelalte animale, pe care pretinde a le dispreţui atât de mult. Dacă un autor posedă talentul retoricii şi al declamaţiei în general aderă la prima <poziţie>. Dacă înclină spre ironie şi ridicol, el se îndreaptă în mod firesc către cealaltă extremă.

2. Departe sunt de a gândi că toţi cei ce au depreciat specia noastră au fost duşmani ai virtuţii şi au expus toate slăbiciunile semenilor lor cu vreo intenţie rea. Dimpotrivă, văd că un simţ delicat al moralei[5],  mai ales când e însoţit de un temperament melancolic[6], poate oferi unui om un dezgust faţă de lume şi-l poate face să reflecteze asupra cursului comun al treburilor omeneşti cu prea mult [spleen şi][7] indignare. Trebuie, totuşi, să fiu de părere că sentimentele celor ce sunt înclinaţi să gândească favorabil despre oameni sunt mult mai de folos virtuţii decât principiile contrare ce ne oferă o opinie nu prea bună despre natura noastră. Când un om e mânat de[8] o idee înaltă a rangului şi caracterului său în ordinea creaţiei, el se va strădui în mod natural să acţioneze în conformitate cu aceasta, şi va dispreţui o acţiune josnică sau vicioasă, care l-ar putea coborî mai prejos decât acea imagine pe care şi-o făureşte în propria-i închipuire[9]. Prin urmare, aflăm că toţi moraliştii noştri eleganţi şi la modă insistă asupra acestui subiect şi se străduie să înfăţişeze viciul ca nedemn de om, precum şi detestabil în el însuşi.              

3. Femeile sunt în general mult mai flatate în tinereţea lor decât bărbaţii, lucru ce poate purcede din acest motiv, printre altele, şi anume că principiul onoarei[10] lor e văzut ca mult mai dificil <de susţinut> decât al nostru, el trebuind a fi sprijinit de toată acea mândrie decentă care poate fi sădită în ele[11]. 

4. Găsim foarte puţine dispute care să nu fie întemeiate pe o anume ambiguitate în expresie, şi sunt convins că disputa de faţă referitoare la demnitatea naturii umane nu e mai puţin scutită de aceasta decât oricare alta. Prin urmare, ar merita să reflectăm asupra a ceea ce e real şi a ceea ce e doar verbal în această controversă.

5. Niciun om raţional nu va nega faptul că există o deosebire naturală între merit şi cusur[12], virtute şi viciu, înţelepciune şi nebunie, însă totuşi e evident că afirmând termenul ce denotă fie aprobarea fie blamul nostru noi suntem de obicei mai influenţaţi de comparaţie decât de orice altă măsură neclintită şi neschimbătoare <ce ar sta> în natura lucrurilor. În acelaşi fel, cantitatea, întinderea şi masa sunt recunoscute de oricine a fi lucruri reale, însă când numim orice animal mare sau mic noi facem mereu o comparaţie secretă între acel animal şi altele de aceeaşi specie, şi acea comparaţie e cea care reglează judecata noastră privitoare la mărimea ei. Un câine şi un cal pot fi foarte bine de întocmai aceeaşi mărime, în timp ce unul e admirat pentru mărimea masei sale, iar celălalt pentru micime. Când sunt deci de faţă la orice dispută întotdeauna reflectez în mine însumi dacă subiectul controversei e o chestiune de comparaţie sau nu, şi dacă e, dacă cei ce dispută compară aceleaşi obiecte sau vorbesc de lucruri ce sunt considerabil diferite. În măsura în care acest lucru se întâmplă de obicei, am învăţat de mult să nu iau în seamă asemenea dispute, văzându-le ca evidente pierderi de timp[13], acesta din urmă fiind darul cel mai de preţ ce a putut fi făcut muritorilor[14].   

6. Făurindu-ne concepţiile noastre privitoare la natura umană, suntem înclinaţi să facem o comparaţie între oameni şi animale, singurele fiinţe înzestrate cu gândire ce pot fi percepute de simţurile noastre. Cu siguranţă această comparaţie e favorabilă oamenilor. Pe de o parte, vedem o fiinţă ale cărei gânduri nu sunt mărginite de nicio limită îngustă, fie de loc, fie de timp, o fiinţă care îşi poartă cercetările în cele mai îndepărtate colţuri ale globului, şi chiar dincolo de acesta, către planete şi corpuri cereşti, care se uită înapoi pentru a studia originea, obârşia, cel puţin istoria speciei umane[15], care priveşte înainte pentru a zări influenţa acţiunilor sale asupra posterităţii şi cele ce se vor spune despre caracterul ei peste o mie de ani, o fiinţă ce urmăreşte cauze şi efecte foarte îndepărtate şi complexe, ce extrage principii generale din fenomene[16] particulare, îşi desăvârşeşte descoperirile, îşi îndreaptă greşelile şi vede un folos chiar şi în erorile sale. De cealaltă parte, ni se înfăţişează o fiinţă ce e tocmai reversul a celor dinainte: mărginită în observaţiile şi raţionamentele sale la câteva obiecte sensibile ce-o înconjoară, fără curiozitate, fără prevedere, condusă de instinct orb şi atingându-şi repede perfecţiunea sa dincolo de care nu e niciodată capabilă să facă un singur pas. Ce diferenţă considerabilă există între aceste fiinţe! Şi ce idee înaltă trebuie să avem despre prima, în comparaţie cu ultima!

7. Există două mijloace folosite de obicei pentru a zădărnici această concluzie: primul, când insistăm doar asupra slăbiciunilor naturii umane, prezentând prin urmare cazul în mod părtinitor. Şi al doilea, când formăm o nouă şi secretă comparaţie între om şi fiinţe cu înţelepciune absolută. Printre alte excelenţe ale omului, aceasta e de remarcat, şi anume că el îşi poate alcătui o idee a perfecţiunilor[17] mult dincolo de ceea ce experimentează[18] în el însuşi, şi nu e limitat în concepţia sa despre înţelepciune şi virtute[19]. El poate uşor înălţa ideile sale[20] şi concepe un grad de înţelepciune[21] care, comparat cu al său, să-l facă pe acesta din urmă să apară foarte vrednic de dispreţ, şi să fac㸠într-un fel, să dispară deosebirea dintre <gradul de înţelepciune al omului> şi inteligenţa[22] animalelor. Acum, fiind acesta un fapt asupra căruia toată lumea e de acord, anume că intelectul omenesc[23] este infinit insuficient în relaţie cu înţelepciunea perfectă[24], e potrivit să ştim când apare această comparaţie, aşa încât să nu trebuiască să disputăm acolo unde nu există o diferenţă reală în sentimentele noastre. Omul e mult mai îndepărtat de înţelepciunea perfectă, şi chiar de propriile sale idei asupra înţelepciunii perfecte, decât animalele de om. Totuşi, cea din urmă diferenţă e atât de substanţială, că doar o comparaţie cu cea dintâi o face să apară lipsită de importanţă.

8. E de asemenea foarte obişnuit a compara un om cu altul, şi găsind foarte puţini pe care îi putem numi înţelepţi ori virtuoşi, avem tendinţa să susţinem o idee despre specia noastră ca fiind în genere vrednică de dispreţ. Pentru a putea fi sensibili la eroarea acestui mod de a raţiona, putem observa că numele onorabile de înţelept şi virtuos nu sunt asociate nici unui grad anume al acelor calităţi de înţelepciune şi virtute, ci se ivesc întru totul din comparaţia pe care o facem între un om şi altul. Când găsim un om ce atinge un astfel de vârf al înţelepciunii care e foarte neobişnuit, îl declarăm un înţelept. Aşa încât a spune că există pe lume puţini înţelepţi înseamnă în fapt a nu spune nimic, căci ei merită acel nume doar prin raritatea lor. Dacă cei mai neînsemnaţi din specia noastră ar fi la fel de înţelepţi ca TULLIUS sau Lordul BACON, tot am avea motiv a spune că există puţini înţelepţi. Căci în acel caz ar trebui să ne înălţăm ideile de înţelepciune[25] şi să nu oferim nicio onoare nimănui, dacă nu s-a deosebit în mod singular prin talentele sale. În acelaşi fel, am auzit observaţia din partea celor fără minte că sunt puţine femei ce au frumuseţe în comparaţie cu cele cărora le lipseşte, neavând în vedere că acordăm epitetul de frumoase doar celor ce posedă un grad de frumuseţe ce e comun câtorva. Acelaşi grad de frumuseţe care pentru o femeie e considerat cusur e văzut ca adevărată frumuseţe în cazul nostru, al bărbaţilor.

9a. Aşa cum e obiceiul când formăm o idee despre specia noastră, de a o compara cu celelalte specii superioare sau inferioare, sau de a compara indivizii speciilor între ei, tot astfel de multe ori comparăm diferitele motive sau principii actualizatoare[26] ale naturii umane pentru a regla judecata noastră cu privire la aceasta. Şi, desigur, acesta e singurul fel de comparaţie ce merită atenţia noastră sau <care> decide ceva în chestiunea de faţă. Dacă principiile noastre egoiste şi vicioase ar precumpăni atât de mult asupra celor sociale şi virtuoase, aşa cum se afirmă de către unii filosofi, ar trebui fără îndoială să avem o idee despre natura umană ca vrednică de dispreţ.

9b. S-ar putea să tratez mai pe larg despre acest subiect într-o meditaţie viitoare. Între timp, voi remarca ceea ce a fost dovedit fără urmă de îndoială de câţiva mari moralişti ai epocii noastre, anume că pasiunile sociale sunt de departe cele mai puternice, şi că toate celelalte pasiuni îşi trag forţa şi influenţa de la acestea. Oricine doreşte să vadă această chestiune tratată pe larg, cu cea mai mare putere a argumentului şi elocinţei, poate consulta Cercetarea privitoare la virtute[27] a Lordului SHAFTESBURY[28].     

10. După părerea mea, există două lucruri care au indus în eroare pe acei filosofi ce au insistat atât de mult asupra egoismului oamenilor. În primul rând, ei au găsit că orice act de virtute sau prietenie a fost însoţit de o plăcere secretă, de unde au dedus că prietenia şi virtutea nu puteau fi dezinteresate. Însă eroarea aici e evidentă. Sentimentul sau pasiunea virtuoasă produce plăcerea, şi nu provine din aceasta. Resimt o plăcere când fac bine prietenului meu pentru că mi-e drag, dar nu-l iubesc de dragul acelei plăceri.

11. În al doilea rând, s-a găsit întotdeauna că cei virtuoşi sunt departe de a fi indiferenţi la elogiu, şi prin urmare ei au fost înfăţişaţi ca un soi de oameni vanitoşi ce n-au avut nimic în vedere în afară de aplauzele altora. Dar şi aceasta e o eroare. E foarte nedrept că, atunci când lumea descoperă orice nuanţă de vanitate într-o acţiune lăudabilă, ea e discreditată pe acest motiv, sau e atribuită întru totul acestuia. Nu se întâmplă cu alte pasiuni la fel ca în cazul vanităţii. Acolo unde avariţia sau răzbunarea intervin în vreo acţiune aparent virtuoasă, ne e greu a determina cât de mult intervin şi e firesc a aprecia că <ele> sunt singurele principii actualizatoare[29]. Dar vanitatea e atât de strâns aliată virtuţii, iar iubirea faimei faptelor lăudabile se apropie atât de mult de iubirea pentru faptele lăudabile în sine, încât aceste pasiuni sunt mai în măsură să se amestece mai mult decât orice alt fel de pasiune[30]. Şi e aproape imposibil a o avea pe ultima fără un anumit grad al celei dintâi. În consecinţă, găsim că această pasiune pentru glorie se schimbă şi variază mereu potrivit gustului particular sau sentimentului[31] minţii afectate. NERO avea în cârmuirea unui car de triumf aceeaşi vanitate pe care TRAIAN o avea în cârmuirea imperiului cu dreptate şi iscusinţă. A iubi gloria faptelor virtuoase e o dovadă sigură a iubirii pentru aceste fapte virtuoase[32]. 

Bibliografie

1. Surse primare:

Ediţii istorice ale operelor lui Hume

(După cronologia ediţiei Miller):

A – Essays, Moral and Political. Edinburgh, 1741
B – Essays, Moral and Political. Second edition, corrected, Edinburgh, 1742
C – Essays, Moral and Political. Vol. 2. Edinburgh, 1742
D – Essays, Moral and Political. Third edition, corrected with additions; London and Edinburgh, 1748
E – Philosophical Essays concerning Human Understanding. London, 1748
F – Philosophical Essays concerning Human Understanding. Second edition, with additions and corrections; London, 1751
G – An Enquiry Concerning the Principles of Morals. London, 1751
H – Political Discourses. Edinburgh, 1752
I  – Political Discourses. Second edition; Edinburgh, 1752
K – Essays and Treatises on Several Subjects. London and Edinburgh, 1753-54. Four volumes
L – Four Dissertations. London, 1757
M – Essays and Treatises on Several Subjects. London and Edinburgh, 1758. One volume
N – Essays and Treatises on Several Subjects. London and Edinburgh, 1760. Four volumes
O – Essays and Treatises on Several Subjects. London and Edinburgh, 1764. Two volumes
P – Essays and Treatises on Several Subjects. Edinburgh and London, 1768. Two volumes
Q – Essays and Treatises on Several Subjects. London and Edinburgh, 1770. Four volumes
R – Essays and Treatises on Several Subjects. London and Edinburgh, 1777. Two volumes

Ediţii ale operelor lui hume consultate:

HUME (1741) – Essays, Moral and Political, vol. I, Edinburgh: Printed by R. Fleming and A. Alison, for A. Kincaid Bookseller, and Sold at his Shop above the Cross, MDCCXLI (corespunde ediţiei cu numărul A, indicată mai sus)

HUME (1757) – Four Dissertations, by David Hume Esq., I. The Natural History of Religion, II. Of the Passions, III. Of Tragedy, IV. Of the Standard of Taste, London: Printed for A. Millar in the Strand., MDCCLVII.

HUME (1770) – Essays and Treatises on Several Subjects. By David Hume Esq.,London and Edinburgh, 1770. Four volumes. – corespunde ediţiei cu numărul Q, indicată mai sus

MILLER  –   David Hume. Essays Moral, Political, and Literary. Edited and with a Foreword, Notes, and Glossary by Eugene F. MILLER, with an apparatus of variant readings from the 1889 edition by T. H. Green and T. H. Grose, Revised edition, Carmel, IN: Liberty Fund, Inc. 1987.

Traduceri consultate ale operelor lui Hume în alte limbi:

RAMÍREZ – David HUME. Ensayos morales, politicos y literarios. Edición, prólogo y notas de Eugene F. Miller. Traducción de Carlos Martín Ramírez. Col. «Torre del Aire», Editorial Trotta, Madrid, 2024.

HUME (1788) – Œuvres Philosophiques de M. D. Hume, traduites de l’anglois. Tome sixième, contenant Les Essais Moraux & Politiques. Nouvelle édition. À Londres. 1788

HUME (1988) – David Hume, Politische und ökonomische Essays. Teilband 1-2. Übersetzt von Susanne Fischer. Mit einer Einleitung herausgegeben von Udo Bermbach, Hamburg, Verlag Felix Meiner, 1988

HUME (2008) – David Hume, Sul suicidio e altri saggi morali. Introduzione di Eugenio Lecaldano. Traduzioni di Umberto Forti, Eugenio Lecaldano, Enrico Mistretta. Bari, Laterza, 2008.

Traduceri ale operelor lui Hume în limba română menţionate:

HUME, David (2022), Despre măsura gustului şi alte eseuri (Traducere, studiu introductiv şi glosar de nume de Ştefan-Sebastian Maftei), Bucureşti, Editura Eikon.

2. Surse secundare:

BAYERTZ, K. (1996), «Human Dignity: Philosophical Origin and Scientific Erosion of an Idea». In: Bayertz, K. (eds) Sanctity of Life and Human Dignity. Philosophy and Medicine, vol 52. Springer, Dordrecht. https://doi.org/10.1007/978-94-009-1590-9_5

BESSER-JONES, Lorraine (2010), «Hume on Pride-in-Virtue: A Reliable Motive?» In: Hume Studies. Volume 36, Number 2 (2010), 171-192.

CHADWICK, Alexandra (2021), «Hobbes and Hume on Human Nature: “Much of a Dispute of Words?». In: Marcus P. Adams, A Companion to Hobbes. Hoboken, NJ: Wiley-Blackwell. pp. 463-477.

GALVAGNI, Enrico (2020), «Hume on Pride, Vanity and Society». In: The Journal of Scottish Philosophy 18.2 (2020): 157–173. DOI: 10.3366/jsp.2020.0265

LEWIS, M. (2007), «A Brief History of Human Dignity: Idea and Application». In: Malpas, J., Lickiss, N. (eds.) Perspectives on Human Dignity: A Conversation. Springer, Dordrecht. https://doi.org/10.1007/978-1-4020-6281-0_8

MASFERRER, A. (2016), «Taking Human Dignity More Humanely». In: Masferrer, A., García-Sánchez, E. (eds.) Human Dignity of the Vulnerable in the Age of Rights. Ius Gentium: Comparative Perspectives on Law and Justice, vol 55. Springer, Cham. https://doi.org/10.1007/978-3-319-32693-1_10

POLLOCK, R. (2016), «Hume and the Problem of Paternalism: When is Humanity Sufficient?». The Sou. Jour. of Phil., 54: 107-128. https://doi.org/10.1111/sjp.12161

SPIEGELBERG, H. (1986), «Human Dignity: A Challenge to Contemporary Philosophy ». In: Steppingstones Toward an Ethics for Fellow Existers. Springer, Dordrecht. https://doi.org/10.1007/978-94-009-4337-7_10

WELCHMAN, J. (2019), «Shaftesbury and British Moral Thought». In: Jalobeanu, D., Wolfe, C. (eds.) Encyclopedia of Early Modern Philosophy and the Sciences. Springer, Cham. https://doi.org/10.1007/978-3-319-20791-9_537-1

---

[1] Apărut în ediţia MILLER sub titlul ESSAY XI: OF THE DIGNITY OR MEANNESS OF HUMAN NATURE. În ediţia HUME (1741), pe care noi am urmat-o pentru traducere, eseul apare cu titlul Of the Dignity of Human Nature. MILLER arată că titlul apare astfel în ediţiile A-P ale operelor (cf. Bibliografie – EDIŢII ISTORICE ALE OPERELOR LUI HUME, DUPĂ CRONOLOGIA EDIŢIEI MILLER). Trebuie menţionat de la început că ediţia MILLER construieşte o ediţie critică majoră a eseurilor lui Hume ce are în vedere, alături de eseurile nepublicate şi retrase, toate ediţiile Eseurilor până în 1777, precum şi două eseuri din HUME (1757), incluzând şi variantele de text din ediţiile Eseurilor până în 1777, care nu se mai regăsesc în această ultimă ediţie 1777 revizuită chiar de autor înaintea morţii sale din vara anului 1776, după cum şi arată acelaşi MILLER [N. t.].

[2] Learned world (engl.). Am utilizat aceeaşi traducere a sintagmei learned world ce apare şi în Despre scrierea eseurilor (1742) (HUME, 2022, p. 133) [N. t.].

[3] Completare în ediţia MILLER [N. t.].

[4] Am adoptat o interpretare mai puţin textuală a fragmentului, sugerată de mai multe traduceri (e.g. RAMÍREZ; HUME, 1988), dintre care cea mai liberă e cea veche franceză (HUME, 1788, p. 186): il y a dans le monde savant, comme dans le monde politique, un esprit sectaire, formé dans le secret et dans l’ombre, qui n’éclate que rarement, mais dont on apperçoit les traces dans les différens tours d’esprit, dans les diverses façons de penser des hommes [N. t.].

[5] Delicate sense of morals (engl.).

[6] Versiune HUME (1741), dar nediferită ca sens de cea a ediţiei MILLER: ”when attended with somewhat of the Misanthrope”. MILLER indică această versiune pentru ediţiile A-P [N. t.].

[7] Completare HUME (1741) [N. t.].

[8] Versiune MILLER: prepossessed with [N. t.].

[9] Imagination (engl.).

[10] Point of Honour (engl.).

[11] Întregul paragraf nu apare în ediţia MILLER, el este indicat ca variantă a ediţiilor A-P [N. t.].

[12] Merit and demerit (engl.).

[13] Abuses of leisure (engl.).

[14] Ultima frază nu apare în ediţia MILLER, ea e inclusă în ediţiile A-P [N. t.].

[15] Human race (engl.).

[16] Appearances (engl.). Am urmat în traducere ediţia RAMÍREZ şi ediţia franceză HUME (1788) [N. t.].

[17] Notion of perfections (engl.).

[18] What he has experience of (engl.).

[19] RAMÍREZ, ad loc.: su concepción de la sabiduría y la virtud no conoce límites [N. t.].

[20] Exalt his notions (engl.).

[21] Degree of wisdom (engl.). Ediţia MILLER: degree of knowledge.

[22] Sagacity (engl.).

[23] Human understanding (engl.).

[24] Perfect wisdom (engl.).

[25] Exalt our notions of wisdom (engl.).

[26] Actuating principles (engl.).

[27] Este vorba de lucrarea O cercetare privitoare la virtute sau merit (An Inquiry Concerning Virtue or Merit), operă publicată iniţial în 1699, fără permisiunea autorului, Anthony Ashley Cooper, al treilea conte de Shaftesbury, şi apărută oficial în 1711, în volumul 2 al primei ediţii a Caracteristicilor [N. t.].

[28] Paragraful acesta, numerotat de noi convenţional cu 9b, nu apare în textul ediţiei MILLER, el apare ca o completare înăuntrul celui anterior, numerotat de noi aici cu 9a, doar în ediţiile A-D. În locul acestui paragraf 9b ediţia MILLER include un paragraf nou, ce va apărea în Eseurile de după ediţia D. Fragmentul 9b – ca şi celelalte versiuni de text indicate de noi în note până acum ce apar doar în primele ediţii ale Eseurilor şi nu se mai regăsesc în varianta 1777 – e inclus de MILLER în secţiunea ediţiei sale ce conţine variantele de text. Datorită importanţei pentru discuţia din eseu a fragmentului nou din ediţia MILLER, îl vom traduce şi pe acesta aici urmând ediţia HUME (1770), vol. I, pp. 92-94: „Există multă dispută de cuvinte în toată această controversă. Când un om neagă unei ţări sau comunităţi sinceritatea întregului spirit public sau întregii afecţiuni (public spirit or affection), nu ştiu ce să cred despre el. Poate că nu a simţit niciodată această pasiune într-o manieră atât de clară şi distinctă încât să i se risipească toate îndoielile privitoare la forţa şi realitatea ei. Dar atunci când trece pe urmă la a respinge întreaga prietenie privată, în cazul în care nu intervin aici niciun interes sau nicio urmă de iubire de sine (no interest or self-love), atunci sunt sigur că abuzează de termeni şi că confundă ideile lucrurilor, căci e imposibil ca cineva să fie atât de egoist, sau mai degrabă atât de lipsit de minte, încât să nu facă deosebirea dintre un om şi un altul, şi să nu aibă preferinţă pentru calităţi care-i trezesc aprobarea şi stima. E el de asemenea, zic eu, atât de insensibil la mânie pe cât pretinde a fi în faţa prieteniei? Şi oare răul şi nedreptatea nu îl afectează mai mult decât bunătatea sau beneficiile? Imposibil. El nu se cunoaşte pe el însuşi. El a uitat mişcările inimii sale, sau, mai degrabă, foloseşte o limbă alta decât cea a concetăţenilor săi, şi nu spune lucrurilor pe numele lor. Ce zici de afecţiunea naturală (natural affection) – adaug – e aceea tot o specie a iubirii de sine?  Da, totul e iubire de sine (all is self-love). Copiii tăi sunt iubiţi numai pentru că sunt ai tăi. Prietenul tău, la fel. Iar ţara ta te interesează doar în măsura în care are legătură cu tine însuţi (yourself).  Dacă ideea de sine (idea of self) ar fi îndepărtată, nimic nu te-ar afecta: ai fi întru totul inactiv şi insensibil. Or, dacă vreodată te-ai impulsiona, ar fi doar din vanitate şi o dorinţă de faimă şi reputaţie în relaţie cu acelaşi sine (self). Sunt dispus, răspund, să accept interpretarea ta asupra acţiunilor omeneşti, cu condiţia să recunoşti faptele. Trebuie să admiţi că acea specie a iubirii de sine (self-love), ce se manifestă în bunăvoinţă faţă de alţii, are mare influenţă asupra acţiunilor omeneşti, şi o influenţă chiar mai mare, în multe cazuri, decât aceea care rămâne în forma ei originală. Căci câţi sunt cei care, având o familie, copii şi rude, nu cheltuiesc mai mult pe întreţinerea şi educarea acestora decât pe plăcerile lor proprii? Într-adevăr acest lucru, după cum observi bine, poate purcede din iubirea lor de sine, de vreme ce prosperitatea familiei şi prietenilor lor e una, sau cea mai importantă, dintre plăcerile lor, precum şi mândria lor cea dintâi. Dacă de asemenea eşti una dintre aceste persoane egoiste (selfish), vei fi sigur de opinia bună şi bunăvoinţa tuturor; sau, ca să nu-ţi zdruncin auzul cu aceste expresii, iubirea de sine a tuturor (the self-love of every one), şi a mea printre ceilalţi, ne va dispune spre a te servi şi a vorbi bine despre tine”. Am urmărit câteva sugestii oferite în special de versiunea italiană (HUME, 2008) şi spaniolă (ed. RAMÍREZ) în traducerea acestui fragment [N. t.].     

[29] Actuating (engl.).

[30] Ediţia MILLER: affection [N. t.]. 

[31] Ediţia MILLER: disposition [N. t.]. 

[32] Ediţia MILLER: love of virtue, în loc de love of virtuous actions (HUME, 1741) [N. t.]. 

INDICAȚII DE CITARE

Ştefan-Sebastian Maftei – David Hume, Despre demnitatea naturii umane (1741), Traducere, introducere şi aparat critic deŞtefan-Sebastian Maftei în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 5 / 2026

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.