Proba neîncheiată a discuției
Am motive să cred că recursul la dialog – sau la discuție, cu un termen mai puțin pretențios – e oricând important. În destule situații ne dăm seama că nu avem opțiuni mai bune. Dacă dorim, de exemplu, să ajungem la o anume înțelegere a stărilor de lucruri sau, și mai însemnat, să evităm o formă sau alta de violență, e firesc acest recurs. Am putea spune că faptul discuției ne probează realmente în relația cu noi înșine și cu ceilalți. Doar că nu apare suficient prin sine. Nu deține o transparență deplină în privința unor intenții sau tăceri, bunăoară, și nu decurge univoc nici măcar atunci când cineva ar dialoga cu sine. E dator unor credințe sau iluzii și poate să ducă uneori în direcții opuse celor dorite. Cu toate acestea, în destule situații rămâne o opțiune mai bună decât altele. Sigur, ar urma să vedem de fiecare dată în ce fel are loc discuția ca atare, în ce măsură decurge liber și cu o bună alegere a unor alternative.
În acest sens, voi reveni asupra felului în care Cantemir comentează o secvență din episodul biblic al căderii, anume discuția pe care diavolul, ivit deodată sub chipul unui șarpe, o are cu Eva și Adam; în cartea a II-a din Icoana de nezugrăvit a științei preasfinte, câteva capitole sunt dedicate integral acestei discuții. Revăzându-le, te poți gândi că, de fapt, istoria omului începe tocmai cu această discuție[1]. Exact în scenariul ei devine vizibilă schimbarea profundă a condiției omului, înainte de toate a modului de înțelegere, trecându-se de la cel pur contemplativ, cum spune Cantemir, la unul compozit și în parte nesigur, propriu vieții în istorie.
În prealabil, vorbește despre inocența și slava în care se afla omul pentru început, nevinovăția sa desăvârșită fiind un „însemn al asemănării sale”[2]. Trăia în armonie cu sine și cu cele create (căci „toate își făceau îndatorirea în pace, într-un gând, de bunăvoie, supuse la semnul lui”). Astfel, „fiind drept, strălucea ca soarele; fiind înțelept, domnea peste cele cerești; ca icoană a lui Dumnezeu, le poruncea tuturor; ca unul făcut după asemănarea lui Dumnezeu, înțelegea tot adevărul și împlinea toată dreptatea (căci de aceea se spune că omul este «asemenea lui Dumnezeu», pentru că ar înțelege și ar spune ce este adevărat; ar face și ar împlini ce este drept)”[3]. În condiția sa inițială, omul nu avea motive să se întrebe și să negocieze cu privire la posibile înțelesuri. Nu dezbătea asupra lor și nu le interpreta într-un fel sau altul, căci totul îi era limpede în chip nemijlocit. Atunci, omul „înțelegea tot adevărul și împlinea toată dreptatea”, exact așa cum îi erau descoperite prin creația și cuvântul lui Dumnezeu. Cunoștea „adevărul simplu [dumnezeiesc] prin intelectul simplu [sau contemplativ]”. Faptul înțelegerii avea o cu totul altă semnificație decât pentru omul istoric, la fel și ceea ce numim dialog. Căci omul trăia în lumina Logos-ului divin, adică în comuniune cu Dumnezeu. Nu-i rămânea decât să asculte cuvântul Domnului și, la rândul său, să-l transmită și să-l facă sesizabil în lumea celor peste care fusese așezat stăpân.
Doar că toate acestea se cutremură la un moment dat. Noi, acum, spune Cantemir, nu avem cum ști dacă omul „a avut o asemenea stăpânire plină de fericire mult sau puțin”; cauza și schimbarea de început (causa et originalis inclinatio) ne rămân ascunse[4]. Tot ce știm privește consecințele de pe urmă: omul ajunge „atins de chinul goliciunii, pe dinafară, și de cel al rușinii, pe dinăuntru”. Or, porunca îi fusese dată omului ca să nu dorească a cunoaște măsura binelui și a răului (modum bonum atque malum), pentru a nu ajunge să creadă, prin slăbirea în eficacitate a icoanei dumnezeiești din el însuși, că poate deveni mai bun și mai presus decât este (melius atque praestantius fieri posse credat). Și să nu urmeze, astfel, un „gen ambiguu de cunoaștere”, o „știință senzorială și compozită”. În noua lui dorință, de a deveni mai bun și mai presus decât este, s-ar ascunde moartea însăși, căci tocmai aceasta își amplifică stăpânirea peste o lume percepută senzorial[5].
Ceea ce, de fapt, s-a și întâmplat. Splendoarea inocenței și a slavei în care se afla omul pentru început trezește invidia înverșunată a lui Lucifer, care vrea neapărat să-l supună[6]. Confruntarea, sub forma unei discuții, se duce într-un gen de intermundiu, adică într-un spațiu compozit: spiritual și totuși în marginea dorinței sensibile. Invidia lui Lucifer e numită spirituală la fel și ambiția lui, nevoia de a se răzvrăti, însă, deși spirituale, lumina lor e atinsă profund de ceva întunecat. Tocmai într-un asemenea spațiu ambiguu va avea loc „dialogul” cu protopărinții. Iar Lucifer se va arăta omului altfel decât este: nu ca un „dușman foarte puternic”, ci ca un prieten („căci, de vreme ce știa că omul a fost înzestrat cu puterea de a decide [arbitrium], era convins că s-ar fi împotrivit dacă îl ataca violent”)[7]. Vine în fața omului ca un prieten înțelegător, dar „foarte abil și viclean”. În ce constă însă priceperea și viclenia lui cu totul aparte? De această dată, în arta conversației și a persuasiunii, în felul de a duce o discuție. Știa excelent cum să folosească dialectica și retorica, fiind adesea numit de autorul nostru Dialectician sau Sofist. Însă altceva aș reține acum, că până și spiritul răului intuiește că, în confruntarea cu omul, mai eficientă decât forța primară poate fi o anumită discuție. Pentru o făptură care poate să decidă liber și să judece pentru sine contează enorm deschiderea unui spațiu al discuției. Or, tocmai în acest spațiu îi atrage Lucifer pe protopărinți și o face cu o pricepere rar întâlnită.
Caută pentru început să se apropie de sufletul omului și să-i devină simpatic, îi laudă facultatea de a distinge binele și răul, îi deplânge condiția umilă și – culmea! – îl îndeamnă să fie asemeni lui Dumnezeu[8]. Îi lasă totuși a înțelege că Dumnezeu, dintr-o ascunsă invidie, i-ar fi cenzurat această putință. Prin toate acestea, trezește în om „simțurile aducătoare de moarte”, înainte de toate dorința de altceva. Apoi, adresează o întrebare tocmai femeii, pe care, probabil, o socotea neștiutoare[9]. Este o întrebare prin care, sofistic, spune Cantemir, ia partea pentru întreg („Dumnezeu a zis El, oare, să nu mâncați roade din orice pom din rai?”). Se preface a nu ști că Dumnezeu a poruncit omului ca numai dintr-un singur pom să nu mănânce. Răspunsul Evei pare potrivit cu porunca Domnului: „Ne hrănim din rodul pomilor ce sunt în paradis, dar Dumnezeu ne-a poruncit să nu mâncăm din rodul pomului care este în mijlocul paradisului și să nu-l atingem, ca nu cumva să murim”. Doar că, aparent nevinovat, adaugă ceva la cele spuse de Domnul, expresia „nu cumva” (ne forte), de care va profita vicleanul interlocutor. Inițial, în fața răspunsului dat de Eva, Lucifer pare „cuprins de uluire”, însă dialecticianul din el nu cedează așa ușor[10]. Dimpotrivă, „prinde cu dibăcie un adverb («nu cumva») și îi opune dubitativului un negativ deplin: «Nicidecum, zice, nu veți muri de moarte». Ascunzând apoi sensul neclar, aduce cu necredință o dovadă adevărată ca mărturie falsă. «Căci Dumnezeu știe, spune el, că în ziua când veți fi mâncat vi se vor deschide ochii». Apoi, ridicând în slavă știința senzorială (care se dobândește prin cercetarea sensibilă), în cuvinte pline de aroganță și răzvrătire [rebelliosissimis], spune: «Și veți fi ca niște Dumnezei, cunoscând binele și răul»”.
Or, în fața acestor cuvinte, omul inocent nu rezistă atunci când se crede singur cu cel care îi vorbește astfel. Nu face față singur unui dialog radical diferit de dialogul cu Dumnezeu. Nu recunoaște caracterul excentric al discuției, nici că era de natură să trezească o dorință ce ducea în altă direcție decât porunca divină. Prin cuvintele „bine meșteșugite” ale Potrivnicului, i se animă, subtil, însăși dorința de distanțare. Ajunge astfel „prins în laț, chiar dacă nu pe dată, nici prin simțuri (de vreme ce încă nu se rușina), ci mai întâi printr-o dorință spirituală, nemuritoare, nematerială și angelică de răzvrătire […]. De aici încolo crede nu doar că nu va muri, ci și că devine Dumnezeu”[11]. Este foarte elocventă formula – aparent contradictorie în sine – pe care o folosește Cantemir aici: „dorință angelică de răzvrătire (angelicus rebellionis appetitus)”.
Așadar, adevărata luptă se duce până la urmă în cuvinte, sub forma unei ciudate discuții. Neatenția sau poate altceva, nu avem cum ști, orientează mintea omului în așa fel încât se naște dorința de a fi „mai bun” și „mai presus” decât a fost creat. Iar odată cu aceasta, credința că e posibil așa ceva, că nu va muri și că poate să devină Dumnezeu. Un paradox teribil e sesizabil aici: în raportarea omului la icoana lui Dumnezeu, accentul trece de pe „a fi asemeni” (lui Dumnezeu) pe „a deveni” (în sine Dumnezeu).
Este impresionantă atenția lui Cantemir față de importanța unei asemenea discuții și față de jocul retoric al Potrivnicului, pe cât de iscusit, pe atât de perfid. Observă că omul nu avea cum să-l întâmpine în chip potrivit doar prin inocența și puterile sale. O anume slăbiciune e vizibilă de la primul răspuns, când, refăcând cu mintea și în cuvintele sale înțelesul poruncii, se abate de la ceea ce i-a transmis Domnul. În loc să reia întocmai cuvântul revelat („…ca să nu murim”), uzează de un adverb mai slab („…ca nu cumva să murim”). Acest „nu cumva să murim” se poate citi modal: „e posibil să murim”. Ceea ce în cuvântul revelat apare ca o certitudine („Să nu mâncați din el, nici să vă atingeți de el, ca să nu muriți!”) e reluat sub forma unei posibilități („…ca nu cumva să murim”). Aș pune această abatere în relație cu ceea ce știe chiar și Lucifer cu privire la ființa umană, că a fost înzestrată cu puterea de a delibera pentru sine („sciret hominem in manu arbitrii sui conditum”)[12]. Are în față, așadar, o ființă liberă, care poate să judece și să decidă pentru sine, care poate să aleagă între diferite posibilități de viață. Altfel spus, care gândește și lucrează cu alternative, posibilități. Doar că, în chip ciudat, până și faptul morții îi apare omului ca o posibilitate. Probabil era firesc atunci, când trăia în Eden, ca moartea să-i apară doar ca o posibilitate. O vede astfel nu prin cuvântul revelat, ci abătându-se de la acesta, într-o discuție oarecum liberă cu iscusitul dialectician care e Potrivnicul. Ne dăm seama din nou că libertatea, această stare cu adevărat elevată, care merită, cum se spune, orice sacrificiu, aduce cu sine și multe capcane, mai ales când pare simplă și facilă, necondiționată. Exercițiul ei se arată atrăgător și cumva firesc în discuția cu Lucifer. La fel și noutatea unei retorici deschise către tot felul de posibilități. Exact astfel se trezește în sufletul omului o dorință (appetitus) străină până atunci, care îi aduce distanțarea de sine și de Dumnezeu. Este ceea ce interpretul nostru citește ca răzvrătire (rebellio) și păcat (peccatum)[13]. Cunoașterea contemplativă intră în eclipsă și trece în față cunoașterea sensibilă, îndeosebi cea datorată vederii: „vede că «pomul este bun de mâncat» […] și frumos pentru ochi și încântător pentru văz”[14].
Comentariile lui Cantemir dau la iveală echivocul profund al unei asemenea discuții și, desigur, al exercițiului nou de înțelegere. Pentru început, Adam și Eva „erau doi într-o singură carne și […] părtași la aceeași icoană dumnezeiască”[15]. Însă, acum, în fața Potrivnicului, apar oarecum despărțiți, căci doar unul singur vorbește. Iar în ceea ce spune, fidelitatea față de porunca divină e însoțită de o anume abatere, chiar prin acel „nu cumva” din răspunsul inițial. Cuvântul Potrivnicului lucrează și dinafara celor doi și din interiorul lor, căci trezește în ei voința de mai mult („mai presus”), dorința de a fi altceva decât sunt. Pe de o parte, se opun celui din fața lor, iar pe de altă parte, se simt atrași de cuvântul acestuia și de noile posibilități pe care le anunță. Altfel spus, se opun noii dorințe și, deopotrivă, se lasă atrași de aceasta. Urmează astfel o nouă formă de cunoaștere, ambiguă, „compozită”, parțial contemplativă (căci aceasta nu s-a stins complet) și parțial senzorială. Omul alunecă într-o altă lume, însă duce mai departe cu sine memoria condiției inițiale, chiar și estompată parțial. De fapt, ajunge să trăiască în două lumi, dacă putem vorbi astfel, sau, mai precis, într-un intermundiu care îi este propriu. Tocmai aici urmează a exersa discuția însăși, atât cu sine, cât și cu ceilalți, atât în tăcere, cât și spre a fi auzit. Ceea ce i-a dat pe față căderea însăși, o discuție atunci neașteptată, reprezentă în această lume și în noi forme tocmai calea de a întâmpina tot felul de dificultăți ale vieții.
Doar că această cale urmează a fi pregătită ea însăși de fiecare dată, nu lăsată la voia întâmplării. Urmează a fi rafinată pe cât posibil, căci rafinate sunt și capcanele care o pândesc. În definitiv, e bine să știi ce să discuți și cum să discuți, când și cum anume. Altfel, ceea ce apare prin sine ca o șansă uriașă poate să devină, pe neașteptate, locul unei mari slăbiciuni. Nu m-aș mira, de altfel, dacă paginile lui Cantemir invocate mai sus ne-ar sugera, simplu și discret, că e firesc să ne inițiem cât de cât în arta discuției și a interpretării, să exersăm în moduri reflexive puterea de înțelegere, mai ales când e vorba de înțelegerea cu ceilalți într-un spațiu tot mai extins de conviețuire. În același timp, aș tinde să citesc topos-ul religios al căderii omului ca intrare în spațiul mereu inegal cu sine al discuției, al unor reluate discuții cu sine și cu ceilalți.
[1] Cf. Dimitrie Cantemir, Icoana de nezugrăvit a științei preasfinte (1700), editarea textului latinesc de Florentina Nicolae, traducere din latină de Ioana Costa, studiu introductiv de Ștefan Afloroaei, Editura Academiei Române, Fundația Națională pentru Știință și Artă, Muzeul Național al Literaturii Române, București, 2017, cartea a II-a, capitolele 20-29.
[2] În comentariile sale, Cantemir reia și, pe alocuri, dezvoltă ceea ce află în unele scrieri din tradiția patristică, amintite fiind unele nume, precum Augustin sau Ioan Damaschin, altele însă, precum Dionisie Areopagitul, putând fi recunoscute prin ceea ce au consacrat ca mod de înțelegere sau de exprimare.
[3] Ibidem, pp. 141-143; în varianta inițială: „quod verum sit intelligat atque dicat, et quod iustum est faciat atque operetur”.
[4] Ibidem, p. 143.
[5] Ultimele mențiuni ar merita o discuție aparte și extinsă. Observ doar că, pentru Cantemir, percepția senzorială îi descoperă omului o altă lume, a devenirii neîncetate, când ceva anume e urmat de altceva, iar acesta de altceva – și astfel la nesfârșit. Într-o astfel de lume, omul e tentat să vrea mai mult și tot mai mult, să fie mereu dincolo de cele atinse la un moment dat. Doar că această dorință se sprijină pe o continuă insatisfacție și predă conștiința unei lumi a apariției și dispariției, a trecerii și a morții.
[6] Fapt cunoscut, Cantemir folosește o variantă latină a scrierilor biblice, ceea ce explică unele diferențe textuale față de variantele de astăzi sau, cum vedem aici, asimilarea între Satan și Lucifer, „principele ordinelor cerești” (p. 143).
[7] Ibidem, p. 147.
[8] Sigur, Lucifer are în mintea sa o altă intenție, un alt înțeles al „asemănării cu Dumnezeu”, anume a fi tu însuți Dumnezeu, a te vedea nemijlocit un Dumnezeu, fără a mai asculta cuvântul Creatorului. Cantemir e atent la această diferență semantică a expresiei.
[9] Chestiunea ca atare e discutată într-un capitol distinct, pp. 155-157. „Dușmanul, cum știa că Dumnezeu, înainte de a fi creată femeia, îi dăduse doar bărbatului porunca privind pomul interzis, socotea că ea este neștiutoare și că nu cunoștea porunca dumnezeiască”.
[10] Ibidem, p. 149.
[11] Ibidem, pp. 149-151.
[12] Ibidem, p. 146.
[13] Termenul rebellio poate fi înțeles și ca neascultare. Sau ca nesupunere, adică „libertate”. Este vorba acum de forma negativă a libertății, dacă ne amintim o distincție făcută de Hegel. Poate simți nevoia unei astfel de libertăți cel care se vede supus, așezat deja sub anumite condiții.
[14] Ibidem, p. 151.
[15] Ibidem, p. 155.
INDICAȚII DE CITARE
Ștefan Afloroaei, „Proba neîncheiată a discuției” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 11/2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 