O conjuncție deja în eclipsă: lectură & reflecție
Ne întrebăm tot mai des dacă, astăzi, oamenii mai citesc. Bunăoară, pagini de literatură sau de filosofie, de istorie, antropologie sau psihologie. Simplul fapt că ne punem această întrebare indică o anume neîncredere, însă nejustificată din câte îmi dau seama. Există și astăzi destui oameni care citesc. Mai potrivit ar fi să ne întrebăm cum anume se petrece astăzi lectura unor pagini, neuitând că orice lectură pune în joc o interpretare și, prin aceasta, o formă sau alta de înțelegere.
Sigur, lectura nu mai are loc acum după același ritual ca altădată. De pildă, nu se mai face neapărat cu glas tare, nici împreună cu alții care ar împărtăși același mod de viață. Nu se petrece într-un spațiu bine pregătit de înainte, în anumite momente ale zilei și, mai ales, cu un scop deosebit de cele obișnuite.
Michel Foucault observă bine că filosofii din antichitatea târzie le cer discipolilor să citească puțin: să aibă în vedere puțini autori, puține opere, din care puține fragmente, spre a se opri asupra câtorva pasaje socotite importante. Seneca, de exemplu, vorbește la un moment dat despre povara prea multelor cărți, o risipă de sine fără sens (Despre liniștea sufletului, IX, 4)[1]. Încă de atunci s-a simțit nevoia unei bune măsuri în privința lecturii. De unde, practica extinsă a rezumatelor și a compendiilor. Unii autori, precum Epicur sau Epictet, ajung mai târziu cunoscuți doar prin intermediul câtorva rezumate întocmite după moartea lor de către discipolii fideli. La fel, folosirea unor culegeri și antologii, extragerea unor citate semnificative, așa cum face însuși Seneca în corespondența sa cu Lucilius. O carte de filosofie, crede Seneca, ar trebui să te învețe ceva în privința modului de viață, nu să te împovăreze cu tot felul de opinii și cuvinte. Cartea scrisă vine să ne facă atenți la ceea ce poate să cuprindă și să descopere pentru noi înșine inepuizabila carte a vieții.
În unele medii creștine, lectura urma cel mai adesea un adevărat ceremonial, care privea înainte de toate întâlnirea personală cu scrierile revelate și cu înțelepciunea lor („adevărata filosofie”). Lectura se petrecea de obicei într-un spațiu ordonat cu grijă, precum cel din bibliotecile monastice, unde deschiderea cărții avea și o dimensiune simbolică sau liturgică. Lucru important, lectura nu însemna nici începutul și nici sfârșitul întâlnirii cu scrierile revelate. Pregătită cu grijă prin rugăciune (oratio), citirea Sfintei Scripturi (lectio) era urmată de un moment în care se medita asupra celor citite (meditatio), ca apoi să aibă loc iarăși un moment de rugăciune și de înălțare a sufletului[2]. Nu se citea doar pentru a se citi, nici pentru vreo desfătare pur intelectuală, căci înțelegerea de sine presupunea credința în cele revelate și asumarea lor în faptul de viață.
E adevărat că două momente distincte, lectura și meditația asupra celor citite, pot fi întâlnite și în afara spațiului monastic, precum cel al școlii de tradiție greco-latină. A citi fără a medita asupra celor citite apărea adesea ca un gest lipsit de sens. Sigur, nu era exclusă lectura făcută spre a cunoaște opera unui autor sau lumea largă a vieții, însă adevărata ei finalitate privea modul omenesc de viață.
Ce înțeles avea însă meditația la timpul respectiv? Nu același ca astăzi. „Noi înțelegem meditația, spune Foucault, mai curând ca o încercare de a ne gândi cu o intensitate sporită la ceva anume, fără a-i aprofunda sensul; sau a ne lăsa gândirea să se dezvolte într-o ordine mai mult sau mai puțin stabilită pornind de la lucrul la care ne gândim” (subl. ns.)[3]. Însă, pentru stoici, de exemplu, meditația este înainte de toate „un exercițiu de însușire, de apropriere a unui gând […], spre a ne convinge pe noi înșine în profunzime că, pe de o parte, îl considerăm adevărat și că, pe de altă parte, ni-l vom putea spune nouă înșine la nesfârșit, mai exact ori de câte ori se dovedește necesar sau avem ocazia”. Cel care o exersează se pune pe sine la încercare, se supune singur unor probe. În același timp, are loc o experiență de identificare, fiind vorba „nu atât de a gândi la un lucru ca atare, cât de a ne exersa întru acesta”. De exemplu, „a medita asupra morții înseamnă a te pune tu însuți, prin gândire, în situația cuiva aflat pe moarte, sau care urmează să moară, sau care își trăiește cele din urmă zile”[4]. Exemplul din urmă este într-adevăr elocvent, însă destule alte situații de viață – singurătatea și cunoașterea de sine, suferința și posibilitatea eliberării – puteau să facă obiectul unei asemenea meditații.
Cazul filosofilor stoici nu este singular. Despre Plotin se spune că citea puțin și cel mai adesea cu glas tare. Citea fără grabă, de față fiind mai întotdeauna câțiva discipoli. E de crezut că el citea astfel chiar și atunci când era singur, sau când se întâmpla să știe pe de rost unele pasaje. Nu citea oriunde și nici în orice moment. Cele parcurse cu privirea și rostite tare, de regulă pasaje din dialogurile platoniciene, erau apoi comentate împreună cu ceilalți. Iar actul de meditație îi oferea fiecăruia posibilitatea de a regăsi înțelesul celor citite pentru modul propriu de viață. Doar că meditația trebuia să decurgă firesc, după puterile fiecăruia, fără excese și fără atitudini formale. Excesul în privința meditației – ca și în privința ascezei – putea să aibă urmări cu totul nedorite. Așa s-ar fi întâmplat în cazul unui discipol, Porfir, nesigur pe sine, cel care, după șase ani de străduință în preajma maestrului, își simte trupul obosit și sufletul cuprins de o profundă tristețe. Este atunci îndemnat să plece departe pentru o vreme, să călătorească mult și să se gândească la alte lucruri, spre a-și vindeca o boală ce semăna cu melancolia[5]. A devenit sesizabil atunci și excesul de reflecție, propriu celui căruia îi place să observe aproape totul, inclusiv faptul că observă și cum observă. De exemplu, când citește și se gândește că citește, când se arată curajos și se gândește imediat că e curajos, când studiază ceva și se gândește că studiază[6]. În astfel de cazuri, spune Plotin, gândirea dedublează inevitabil și ne ține la distanță de ceea ce este în sine unitar. Iar intensitatea celor săvârșite scade tot mai mult, omul nemaifiind absorbit de ceea ce face, de frumusețea simplă a celor căutate sau intuite.
Așadar, lectura era însoțită atunci de meditație. Uneori, probabil, era vorba de un comentariu mai sensibil, empatic, am spune astăzi, iar alteori, de un exercițiu lăuntric privind orientarea de sine în lumea vieții.
Însă lucrurile aveau să se schimbe cu timpul. Cred că mai cunoscut avea să devină exercițiul de reflecție. Acesta preia în parte unele date ale exercițiului de meditație, cel puțin uneori, căutând totuși să fie mai atent la motivațiile unei anumite experiențe și la limitele sau efectele acesteia. Ar deveni posibil astfel faptul înțelegerii. Diferitele forme de reflecție pe care oamenii le pot practica – precum revenirea atentă asupra celor gândite ori făcute, recunoașterea unor limite proprii, sesizarea unui posibil sens ori a lipsei acestuia – ne vorbesc despre un mod sau altul al înțelegerii. În definitiv, reflecția privește de fiecare dată situația distinctă a celui care o exersează, fără a avea în vedere doar așa ceva. Bunăoară, caută să întrevadă corelația, adesea discretă, dintre ceea ce este personal sau irepetabil și ceea ce se petrece în lumea vieții[7]. Tocmai de aceea recurge la o posibilă țesătură de semnificații și la anumite înțelesuri, inclusiv când are în față unele cunoștințe mai sigure sau sensuri de care uzăm tot mai frecvent.
Însă unii filosofi moderni preferă o variantă mai analitică a reflecției. Doresc să atingă un gen aparte de evidență, ceva realmente „clar și distinct”, cum se va spune. În acest sens, lectura însăși, odată cu interpretarea pe care o presupune, urmează o cale aparent mai bine delimitată. Descartes, de pildă, îi spune cititorului cum să procedeze cu paginile sale de filosofie, în așa fel încât să facă o bună lectură. „Aș dori, de asemenea, să adaug un cuvânt sfătuitor pentru modul de citire al acestei cărți, și anume, aș vrea să fie parcursă mai întâi în întregime ca un roman, fără să se forțeze prea mult atenția, fără opriri la dificultățile ce ar putea fi întâlnite, doar spre a ști în mare care sunt subiectele despre care tratez; și după aceea, dacă se găsește că merită să fie examinate și dacă există curiozitatea de a le cunoaște cauzele, se poate citi a doua oară pentru a lua aminte la șirul raționamentelor mele, însă, ca să nu se înceapă din nou, în cazul că nu se pot înțelege îndeajuns unele lucruri, sau dacă nu se înțeleg în întregime, trebuie doar să se însemneze cu o trăsătură de pană locurile unde se vor găsi dificultățile și se va continua citirea fără întrerupere până la sfârșit; apoi, dacă se reia cartea a treia oară, sunt convins că se va găsi soluția celor mai multe dificultăți ce fuseseră însemnate mai înainte, și dacă unele încă rămân, se va găsi până la urmă soluția citind încă o dată”[8]. Să fie oare întâmplătoare numărul și ordinea acestor lecturi, cu precizările care le însoțesc? Mai păstrează cumva vreo analogie cu vechea corelație dintre lectio și meditatio? Descartes ne lasă a înțelege că lumea unei cărți poate fi întâmpinată asemeni lumii în care noi înșine trăim, iar aceasta, ca o vastă fabulă. Prin urmare, chiar și o carte de filosofie, aparent aridă sau abstractă, poate fi citită pentru început ca un roman, cu personaje și întâmplări neașteptate. Doar că ea îți vorbește și despre altceva, precum, bunăoară, felul în care oamenii gândesc sau înțeleg. Asemenea chestiuni, dacă te rețin, îți aduc în față anumite dificultăți asupra cărora urmează să reflectezi singur și cu atenție.
Numai că, între timp, exercițiul de reflecție se vede adesea lăsat deoparte. Intră în rândul unor atitudini facultative. Lectura devine mai grăbită și cumva neutră, la distanță de trăirile proprii, pe de o parte, sau de vocea și viața celui care a scris, pe de altă parte. Se face de obicei într-o manieră instrumentală, când parcurgerea unor pagini devine un simplu mijloc în vederea a ceva obișnuit: a afla ceva, a nota o idee sau o expresie, a marca o distincție, a dispune de o referință etc. Nu întâmplător Nietzsche, indispus de o asemenea lectură, va vorbi despre felul în care cineva ar urma să-i citească paginile. Îi va spune direct, precum în Ecce homo, să-l citească fără nici o grabă, încet și cu atenție la ritmul celor spuse. Îi cere chiar să fie atent la dispoziția lui sufletească și la respirație, la tonul vocii și la sunetul unor cuvinte. Aproape totul ar urma să se petreacă în felul în care cineva caută să descifreze o partitură muzicală, una dintre cele dorite, ca apoi să o interpreteze pe scenă.
În definitiv, lectura tinde să ajungă un fapt oarecare printre altele. Un fapt comun săvârșit într-o manieră comună. Seamănă, de exemplu, cu aruncarea privirii pe o hartă rutieră, spre a vedea cum se poate ajunge mai repede dintr-un loc în altul. Reflecția survine arareori și ia forme mai curând reactive, ca atunci când cineva, profund nedumerit, se întreabă deodată în fața unor pagini de filosofie: oare la ce îmi folosesc ele acum și aici? Nu aș spune că reflecția e absentă, însă nu prea își află momentul potrivit. Ajunge fie ușor ignorată, fie mult amânată, căci în față trec alte conduite. Mintea care obișnuiește să reflecteze tinde să aibă o proastă imagine, socotită de obicei speculativă, în accepțiunea peiorativă a cuvântului, sau inadaptată și ineficientă într-o lume în continuă alertă.
Aș fi vrut să ocolesc o referință oarecum mai pretențioasă, dar cred că își are totuși rostul ei. În Ființă și timp, § 35, se discută despre un prim mod deficitar al vorbirii, anume flecăreala sau vorbăria (das Gerede). Este în joc, de fapt, o manieră de înțelegere proprie modului nostru cotidian de a fi. De altfel, Heidegger, cum singur precizează, nu folosește cuvântul într-un mod depreciativ. Pur și simplu, comunicarea se rezumă acum „la schimbul reciproc de cuvinte și la preocuparea pentru ceea ce este spus”, încât se lasă deoparte, de exemplu, ceea ce ar fi propriu ființei celui care vorbește sau modului de a fi al celor discutate. Contează doar „faptul că s-a spus ceva, dictum-ul”, iar ceea ce e spus ajunge transmis mai departe și reiterat de nenumărate ori. „Ceea ce este spus ca atare câștigă în amploare și dobândește caracter de autoritate. Lucrurile stau așa pentru că așa se spune că stau”. Contează, așadar, „ceea ce se spune”, „ceea ce se crede”. Nu se mai pune problema unor justificări ale celor spuse. „Flecăreala nu rămâne limitată la vorbirea reiterată cu voce tare, ci se extinde la sfera scrisului, ca [maculatură]. Vorbirea reiterată nu se mai întemeiază în acest caz pe o vorbire din auzite. Ea se hrănește din ceea ce a cules citind. Înțelegerea medie a cititorului nu va putea niciodată să decidă ce anume este extras de la sursă și dobândit cu trudă și ce anume este doar vorbire reiterată. Mai mult, înțelegerea medie nici nu va voi să facă o asemenea deosebire și nici nu va avea nevoie de ea, deoarece ea înțelege oricum totul”[9]. Aceste mențiuni ale filosofului ne spun ceva în privința unui mod anume de a citi și de a înțelege, tot mai extins astăzi.
De fapt, lectura, ca și înțelegerea care îi este proprie, stă în legătură directă cu unele reflexe ce domină viața mentală în acest timp. Bunăoară, cu nevoia de a afla imediat ceva nou. Sau ceva eficient în chipul cel mai vizibil. Dar și cu nevoia de a comunica imediat și oricât. Prin urmare, lectura se face de obicei în grabă și fracturat. Cititorul nu prea află motive să revină asupra celor citite: dacă un autor are ceva de spus, o spune direct și din prima. Prin urmare, lectura literală sau de primă instanță este într-un fel suficientă; când nu se întâmplă astfel, lași cartea deoparte, căci există destule alte texte care să-ți spună limpede și din prima ceea ce vrei să afli. Cum să revii de patru ori asupra unor pagini, așa cum sugerează un filosof? Probabil nu avea simțul umorului. Chiar și atunci când cineva citește cu seriozitate, atent, cu o anume concentrare, știe bine că e vorba despre unul dintre multele texte care pot fi răsfoite. Atât de multe, încât, în unele situații, nu mai au importanță numele autorului și titlul cărții, anul sau locul unde a fost publicată, dacă e textul original sau o traducere, un rezumat sau un simplu conspect făcut de nu se știe cine. În fond, dorești să afli ceva nou și imediat, ceva eficient și sigur în ceea ce te privește. Sau măcar ceva curios, care să-ți satisfacă nevoia cotidiană de noutate.
Însă nu aș exclude complet faptul unei întâlniri aparte cu paginile de filosofie, ca atunci când cele citite îți schimbă, mai devreme sau mai târziu, felul de a privi lucrurile. Nu aș exclude nici ideea unei lecturi „esențiale”. Aș accepta chiar și gândul, propriu unora ca Eliade, că lectura poate să devină prilejul unei adevărate inițieri. Omul de astăzi încă mai află, uneori, în lectură și în experiența culturală, o formă aparte de inițiere. Faptul că în fața unei cărți de filosofie, astăzi, se naște o altă atitudine decât cea specifică unor discipoli ai lui Plotin, nu exclude conduita proprie sau chiar elevată. Doar că, de obicei, poți să vezi altceva. De exemplu, cum cineva, stând câteva clipe în fața cărții, nu așteaptă de la aceasta nici o schimbare importantă. Poate încerca în fața ei diferite stări, inclusiv dezamăgirea celui care i-a înțeles vanitatea, sau chiar indiferența, plictiseala în fața a ceva care îl ignoră pur și simplu. Dar și distanțarea simplă a conștiinței obosite de atâtea cărți, lecții și învățături sigure de ele însele. Uneori, desigur, poate avea și sentimentul că lectura, o anumită lectură, îl scoate pe nesimțite din fluxul cotidian al timpului și din șirul obișnuit al unor griji sau preocupări. Însă, pentru așa ceva, ar urma să regăsească, în sine sau în ceea ce-l privește, mai mult decât simpla plăcere a lecturii.
[1] „Chiar în privința culturii, care cere cheltuieli mai însemnate, trebuie să existe o măsură. La ce bun nenumărate biblioteci cu grămezi de cărți, când stăpânul lor abia ajunge, în toată viața, să le parcurgă titlurile? Prea multe cărți nu te învață, ci te împovărează. E cu mult mai folositor să te dedici câtorva scriitori decât să te risipești prin toți” (Seneca, Scrieri filosofice alese, traducere de Svetlana Sterescu, Editura Minerva, București, 1981, p. 92).
[2] „Într-o lucrare intitulată elocvent Scala paradisi, Giug din Chartres (care a trăit în prima jumătate a secolului al XII-lea) prezintă următoarea succesiune de momente: mai întâi vine citirea (lectio) Sfintei Scripturi; în al doilea rând, meditația (meditatio) asupra celor citite; în al treilea rând, rugăciunea (oratio), adică «îndreptarea minții către Dumnezeu»; în fine, contemplația (contemplatio), care marchează «înălțarea sufletului la Dumnezeu»” (Valeriu Gherghel, Porunca lui raabi Akiba. Ceremonia lecturii de la sfântul Augustin la Samuel Pepys, Editura Polirom, Iași, 2005, p. 118).
[3] Michel Foucault, Hermeneutica subiectului. Cursuri la Collège de France (1981-1982), traducere de Bogdan Ghiu, Polirom, Iași, 2004, p. 340.
[4] Ibidem, pp. 340-341.
[5] Să-l ascultăm pe Porfir mărturisind singur această întâmplare. „Și pe mine, Porfir, m-a simțit odată, pe când chibzuiam să-mi pun capăt zilelor; brusc a apărut lângă mine, în casa unde mă aflam, și-mi zise că dorința aceea nu vine din cugetul minții, ci dintr-o boală melancolică. Apoi m-a sfătuit să plec [într-o călătorie]. Iar eu, dându-i ascultare, am plecat în Sicilia, căci auzisem de un om preavrednic de laudă, pe nume Probus, ce locuia în apropiere de Lilybeum. Astfel am putut îndepărta de la mine dorința [sinuciderii], dar, pe de altă parte, peregrinarea m-a împiedicat să fiu alături de Plotin până la moartea sa” (Viața lui Plotin, § 11, traducere de Cristian Bădiliță și Cristian Gașpar, Editura Polirom, Iași, 1998).
[6] „Căci acela care studiază nu trebuie neapărat să știe că studiază, mai ales când studiază cu o foarte mare concentrare; nici curajosul [nu trebuie să știe] când este curajos și acționează conform curajului, și mii de alte [exemple]” (Plotin, Enneade I, IV, 10, traducere de Liliana Peculea, Editura IRI, București, 2003, p. 167).
[7] Evoluția formelor de reflecție rămâne oricând elocventă. A fost văzută la un moment dat ca „simț intern” prin care omul conștientizează operațiile minții sale (John Locke). Sau drept conștiință a diferenței între propriul sine și alteritatea acestuia (Hegel). Eventual, ca un mod de sesizare a limitelor celor date sau cunoscute și, astfel, a ceva incomprehensibil în sine.
[8] René Descartes, Scrisoarea a II-a (către cel care a tradus această carte /în franceză, abatele Claude Picot/, carte căreia îi poate folosi drept prefață), în Principiile filosofiei, traducere de Ioan Deac, Editura IRI, București, 2000, p. 71.
[9] Traducere de Gabriel Liiceanu și Cătălin Cioabă, Humanitas, 2003.
INDICAȚII DE CITARE
Ștefan Afloroaei, „O conjuncție deja în eclipsă: lectură & reflecție” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 10/2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 