Ștefan Afloroaei
Intermundiu, interpretare și lume virtuală
Simplificând într-o măsură lucrurile, aș spune că au devenit obișnuite mai ales două moduri de a gândi. Anume, fie în termeni polari și cu o logică de obicei binară, fie socotind că termenii polari au nevoie de un al treilea cu sens mediator. În multe situații de felul celor practice și, mai ales, tehnice, aceste moduri de a gândi sunt justificate și utile. Întrucât uzează de formule sau de algoritmi ușor de preluat, sunt solicitate frecvent în acele demersuri care presupun, bunăoară, determinări precise și unele calcule.
Doar că atunci când e vorba de alternative și alegeri ce privesc cursul vieții, de anumite evenimente sau viața morală a unei comunități, asemenea moduri de a gândi apar insuficiente prin ele însele. Nu ar fi potrivit, de exemplu, ca în judecarea acestora să se plece de la unii termeni socotiți prealabili sau de la formule neutre și întocmai repetabile, ci mai curând de la ceea ce poate da seama de dinamica vie și complicată a unui fenomen. Un caz elocvent îl constituie studiul limbii, pentru care, cum bine observă Eugeniu Coșeriu, concretă este vorbirea însăși, rostirea unei propoziții într-un context de viață și nu semnificația generică a unor expresii sau reguli.
De altfel, avea să fie întrevăzut și un alt mod de a gândi. Îl aflăm ușor, bunăoară, la Blaise Pascal, în acele fragmente din Cugetări în care, de exemplu, omul e văzut ca o ființă realmente stranie prin contrastele și imprevizibilul ei de orice clipă[1]. Apare în felul unui monstrum, cum singur spune, uzând de o accepțiune mai veche a cuvântului. Dă mereu la iveală contraste tari, antinomii șocante și uneori enigmatice, precum altădată imaginea miticului sfinx. Cu această constituție stranie, omul își descoperă situarea nu într-un loc anume pe scara existenței, nici într-un fel deja determinat, ci mai degrabă ca survenire nomadă și mereu surprinzătoare a unui „între”; bunăoară, între nimic și tot, între fiară și înger, între animalitate și cele divine. Cu fiecare contrast de limită, acest „între” se arată constitutiv omului. Iar ceea ce descrie Pascal comportă o concretețe cu adevărat izbitoare, aproape carnală. Cum spune, omul nu este nici înger și nici fiară, însă când vrea cu tot dinadinsul să devină înger dă la iveală bestia însăși. Apără cu toată voința și pe orice cale ceea ce de fapt nu înțelege. Iar după ce încalcă orice măsură a bunei conviețuiri, instituie reguli inflexibile pe care le vrea respectate în absolut[2]. Pentru felul obișnuit de a gândi, asemenea conduite omenești par fie complet străine unele altora, fie în disjuncție exclusivă. Cu greu am bănui că, de fapt, ele se intersectează aproape tot timpul și în cele mai neașteptate moduri.
Relevant devine, așadar, exact acest „între”, adică intersecția unor tendințe profund diferite, aptă să întrețină o dinamică paradoxală. Uneori sunt în joc anumite năzuințe ce îndreaptă către posibile stări de limită. Alteori e vorba de tendințe lăuntrice divergente sau variate disponibilități de a fi. Nu știu ce imagine ar fi potrivită pentru a face intuitiv un asemenea „între”. Să ne gândim totuși la imaginea unei răscruci unde se întâlnesc nu direcții spațiale opuse, ci tocmai cele spațiale și cele aspațiale, cele nemijlocit mundane și cele care tind să le transgreseze cumva nelimitat.
De ce îmi apare mai elocvent acest mod de a gândi, prezent și la alți interpreți de înaintea lui Pascal sau de după? E regăsită ideea că termenii polari – precum interior și exterior, temporal și etern, același și altul – nu capătă sens decât în măsura în care, la un alt nivel decât cel imediat evident, se intersectează în moduri foarte concrete. În această privință, unii autori par atrași mai ales de contrastele violente ale modului omenesc de a fi, de potențialul lor antinomic inepuizabil. Însă corelațiile amintite devin sesizabile și în alte situații, relativ mai simple. De exemplu, când avem în atenție un lucru spațial și reflectăm oricât de puțin asupra spațialității sale, regăsim în minte nu doar anumite determinații care ni-l descoperă astfel, ci și unele limite ale spațializării sale, inclusiv limite ale modului în care spațialitatea în genere e reprezentată, câtă vreme o asemenea reprezentare presupune o manieră distinctă de înțelegere sau un mod anume de situare în lume. Fără a întrevedea asemenea limite sau condiții de posibilitate, e greu a delimita concret ceva spațial. La fel și în cazul altor termeni, mai ales când e sesizabilă polaritatea grație căreia ei semnifică ceva sau altceva. Sigur, i-am putea gândi și izolat, cum și facem uneori din motive tehnice sau analitice, însă nu cred că obținem un înțeles concret al lor decât întorcându-ne atenția către acele corelații cu adevărat vii în care fenomenologic se ivesc.
Exact în această privință poate fi elocventă, cred, imaginea a ceea ce s-a numit intermundiu sau, eventual, condiție intermundiară. Sigur, în această discuție nu contează atât cuvântul ca atare cât ideea pe care o poate sugera. Iar o asemenea condiție nu înseamnă a-ți afla locul între două lumi diferite, nici între cele mundane și cele transmundane, cum sugerează unii autori[3]. Ci a expune de fiecare dată o dublă apartenență, o bifurcație de fond prin chiar modul propriu de a fi. Altfel spus, o situare echivocă, văzându-te, de exemplu, deopotrivă „aici” și „dincolo”, „în lume” și „în afara lumii” (ignor acum faptul că, fenomenologic, acest mod de exprimare nu e potrivit). Intermundiul se constituie ca lume a unei deschideri duble – chiar duale uneori – în unul și același fapt de existență. Se constituie, așadar, la răscrucea unor dispoziții profund diferite și imposibil de separat, mai ales când lasă să se vadă ceva cu totul străin[4]. În definitiv, lumea pe care o socotim proprie nu se anunță fără acea năzuință lăuntrică spre ceva dincolo de ea însăși, fără corelația vie dintre „aici” și „acolo”, dintre „dincoace” și „dincolo”. Nu întotdeauna e în joc năzuința către ceva liber sau elevat, însă de fiecare dată e prezentă această proiectare dincolo de sine. Simplu vorbind, nu poți imagina un anume pământ al vieții trăite fără a întrevedea și un cer al acestui pământ, chiar dacă cerul întrevăzut nu-ți apare decât arareori ca unul realmente senin.
Acest din urmă gând poate fi reluat și altfel. Anume, concret până la urmă este ceea ce are loc în faptul de interpretare propriu oricărui moment al vieții. Ne amintim că lat. interpretatio (provenit, după unii exegeți, din prepoziția inter șiverbul preto,-are, „a stabili un preț”, „a conveni cu privire la ceva”) semnifică, în vorbirea obișnuită, un fapt elementar și ușor de întâlnit. Anume, relația prin care voințe diferite caută să ajungă la ceva acceptabil pentru ambele într-o privință sau alta. De exemplu, negocierea unui preț la târg, evaluarea unui bun, convenirea unei formule practice, acceptarea unor convenții, recunoașterea unui sens potrivit în cazul unor spuse, gesturi și conduite. Este în joc, așadar, disponibilitatea de a conveni ceva, de a media ceva sau de a regăsi împreună un posibil sens. Or, tocmai o asemenea practică face posibil ceva firesc în lumea conviețuirii umane, un bun oarecare sau un loc de viață, un sens uzual, o regulă simplă sau un mod de înțelegere. Nu e suficient niciodată, așadar, simplul act de a percepe sau de a gândi, de a crede sau de a voi. Forma elementară de posibilitate a conviețuirii se află acolo unde asemenea acte se corelează adesea tensionat, adică în faptul primar de interpretare, oricât de umil sau de banal ni s-ar părea uneori[5]. Este în fond o practică pe cât de obișnuită pe atât de extinsă, probabil mai extinsă ca oricare alta și mereu dublă în ea însăși, simultan carnală și simbolică, materială și ideală.
O asemenea practică aduce de fiecare dată față în față voințe sau limbaje mult diferite între ele. Dacă acestea ar rămâne fixate definitiv în simpla lor diferență, omul ar rata orice posibilitate de a conveni ceva cu sine ori cu ceilalți. Doar că mereu survine un anume „între”, acest mediu prealabil deopotrivă interior și exterior, familiar și străin. Prin urmare, fiecare limbaj, cu voința pe care o presupune, se vede atras dincolo de identitatea simplă cu sine și se deschide unui exercițiu dublu, de a fi același și de a fi altul, de a-și fi familiar și de a-și fi străin. Pentru fiecare voință în parte și pentru ceea ce dispută împreună, devine astfel posibilă alternativa însăși, o bifurcație inerentă faptului de viață și, cu aceasta, însăși posibilitatea de a alege sau de a negocia. În fond, actul interpretării explicitează de fiecare dată un asemenea „între”. Nu doar că devine posibil grație acestuia, ci îl și expune ca atare, făcând să se vadă și mai bine în ce fel, cu fiecare fapt de viață, se întretaie dispoziții omenești profund diferite. Omul duce cu sine, figurat vorbind, răscrucea unor asemenea dispoziții, atât prin confruntările în care e atrasă mereu propria voință, cât și prin ceea ce dispută împreună cu alții. Bunăoară, când crede că alege o singură variantă sau că urmează o singură opțiune, se trezește prins în jocul unor noi tensiuni. Am putea spune că, de fapt, în fața unei intersecții a vieții, omul alege până la urmă intersecția însăși. Alege ceea ce pentru simțurile sau mintea sa generează noi bifurcații posibile, chiar dacă nu are cum să vadă limpede și de la bun început acest lucru[6].
Ceea ce înseamnă că înțelegerea – ca și interpretarea pe care o presupune – dă la iveală o polaritate de fond, ce privește atât actul ca atare, cât și lucrul convenit, adică un bun, o regulă de viață sau un mod de expresie. La așa ceva se referă Gadamer când afirmă că tocmai acest „între” (Zwischen) reprezintă „adevăratul loc al hermeneuticii”. E recunoscut mai ales în felul acelei tensiuni ce animă relația dintre a fi familiar și a fi străin, a fi același și a fi altul, a fi neutru („obiectiv”) și a ține de o situație istorică[7]. Într-adevăr, în nevoia de a rosti adevărul unui fapt, tradiția ni se adresează nouă și noi ne adresăm tradiției. La fel, în medierea unui posibil înțeles, vin față în față ceea ce ne este familiar și ceea ce ne este străin. Asemenea situații se întâlnesc la tot pasul și se refac întruna, cu orice fapt de viață și cu orice mod în care încercăm să conviețuim.
De aproximativ trei decenii, ne simțim fie atrași, fie cuprinși mai mult sau mai puțin într-un nou mediu de tip intermundiar. Este vorba de cel pe care îl numim în mod obișnuit lume virtuală. Sintagma ca atare e deja acceptată, iar altele proliferează cu o dezinvoltură neobișnuită, precum comunitate virtuală, funcție virtuală, memorie virtuală și identitate virtuală, muzeu virtual, dans virtual sau artă virtuală, adăpost virtual, școală virtuală sau întâlnire virtuală. Cu fiecare dintre ele se mizează deja pe diferența mai curând presupusă decât clară a unei anumite realități virtuale.
În fond, ceea ce se produce în mediul virtual înseamnă mai mult decât ceva „similar realității”, cum se spune uneori. Reprezintă, aș crede, un mod distinct de a fi real, adică o specie de realitate care, într-o măsură sau alta, le atinge pe celelalte cu natura ei hibridă și produce modificări greu de prevăzut. Au dreptate unii interpreți, precum Michael Heim (The Metaphpysics of Virtual Reality, 1993), să vorbească nu doar despre o ontologie mult diferită, ci chiar despre o metafizică proprie realității virtuale.
Este vizibil caracterul esențial compozit – uneori până la indeterminare – al realității virtuale. Compozit sau dublu, chiar dual, nu știu care ar fi termenul potrivit, însă e vorba de însăși ontologia sa. În unele situații se arată asemeni unui „interregn” greu de comparat cu altele. Apare sugestivă, de aceea, vechea intuiție cu privire la existența a ceva de natură perfect intermediară, de regăsit la unii epicurieni sau stoici. Mai sugestivă încă este ontologia acelui existențial „între”, la care s-au referit unii interpreți în timpul din urmă. Aș spune că e în joc până la urmă o realitate de tip intermundiar. Doar că această afirmație ne-ar lăsa a înțelege că alte realități nu s-ar constitui la fel, încât le-ar fi străină o asemenea ontologie. Mai potrivit ar fi să credem că mediul virtual reușește nu doar să producă „la vedere” o realitate intermundiară, ci, mai mult încă, să dea la iveală, chiar dacă indirect, caracterul intermundiar al oricărei realități, câtă vreme aceasta presupune în geneza ei conduite și forme ale subiectivității umane. Așadar, nu doar realitatea virtuală se dovedește de natură intermundiară, ci orice realitate care se constituie și se reconstituie în jocul unor polarități tari și ireductibile ca atare.
Însă ce anume avea să oculteze multă vreme această „constituire intermundiară” a realității, dacă acceptăm expresia ca atare? Știm că există destule încercări de a delimita înțelesul realității. Unele refac perspectiva obișnuită a simțului comun, aducând în plus anumite argumente. Altele mizează pe intuiția că o asemenea perspectivă ar urma să fie răsturnată, spre a recunoaște mai curând o „lume pe dos”. Mai rafinate puțin se dovedesc unele perspective ce asumă ideea că de fiecare dată are loc tocmai constituirea a ceva real, sau, mai bine spus, reconstituirea sa pentru o anumită subiectivitate. Doar că acest fapt presupune o dublă sursă a realității, dacă putem vorbi astfel, atât una care ne apare „străină”, „dată” și inepuizabilă în sine, cât și cea pe care o asigură formele sensibilității și limbajului nostru, ale imaginației, intelectului și credinței. Dacă nu s-ar întâmpla astfel, un lucru ar fi perceput imediat și exact în același fel de absolut oricine, indiferent de limbă sau de timp istoric.
De obicei, noi situăm realul în opoziție frustă cu ceea ce n-ar fi real. Bunăoară, cu posibilul sau cu cele potențiale, cu imaginarul și cele ideale, cu aparența și cele iluzorii. Procedând astfel, socotim realul, chiar fără să ne dăm seama, drept ceva „pur și simplu”. Uităm că, de fapt, cu fiecare apariție se descoperă corelația unor surse profund diferite. Spunem, de pildă, că acei oameni care comunică prin mediile digitale se situează în lumea virtuală, nu în cea nemijlocit reală. Față de ei, un țăran care cosește iarba câmpului s-ar situa în lumea nemijlocit reală, nu în cea virtuală. Noi, acum, în timpul unor discuții online, ne-am situa în lumea virtuală. Însă cum anume să ne situăm doar în una dintre asemenea lumi, în una simplă și pură, neafectată în niciun fel de cea care îi este mult diferită? Apare totuși de neînțeles așa ceva, căci, pe de o parte, nu avem cum părăsi complet lumea fizică („naturală”) pe care o presupune viața noastră, iar pe de altă parte, nu putem concepe apariția celei virtuale ca un fapt exclusiv în sine și prin sine. Însă asupra unora dintre aceste chestiuni care, astăzi, privesc tocmai nevoia de înțelegere a lumii virtuale, voi reveni cu alt prilej.
[1] M-am oprit asupra acestui mod de gândire în „Despre condiția intervalului”, Anthropos, 2, 2023. Paginile de față reprezintă o parte din comunicarea susținută la Colocviul Național al Centrului de Hermeneutică, Fenomenologie și Filosofie Practică, Iași, 17-18 noiembrie 2023.
[2] Cf. Cugetări, VI, 358.
[3] De exemplu, Arthur O. Lovejoy, în Marele lanț al ființei. Istoria ideii de plenitudine de la Platon la Schelling. La un moment dat, autorul spune că ideea de mundaneitate (this-worldliness) și cea de trans-mundaneitate (other-worldliness) apar în credințe perfect antitetice. Neoplatonismul, bunăoară, ar cultiva credința în mundaneitate, pe când gnosticismul, credința în trans-mundaneitate. Asemenea afirmații sunt însă discutabile. Cu fiecare atitudine se anunță, oricât de vag, și cea radical diferită, altfel și-ar pierde orice înțeles. Unii exegeți, precum Hans Jonas, au sesizat bine această tensiune – uneori dramatică – în una și aceeași credință gnostică.
[4] Inițial, am căutat să recunosc această condiție profund echivocă („intermundiară”) în paginile de proză ale lui Eminescu (cf. Întâmplare și destin, 1993, ultima secțiune). Acolo, tocmai lumina selenară transfigurează complet lumea dată și generează o „realitate aparentă”, aparența densă și reală a lumii trăite.
[5] Interpreto, ergo sum, acesta ar putea fi acum un ecou – târziu și cât se poate de liber – al unei celebre sentințe. Ar putea fi formulat, desigur, la persoana întâi plural. Însă nu cred că se poate imagina negocierea exclusivă cu sine și în sine a ceva anume.
[6] În Despre sensul vieții, pp. 194-201, m-am oprit la o admirabilă povestire a lui Albert Camus, Oaspetele, în care cred că este bine sugerată ideea de mai sus.
[7] A se vedea Adevăr și metodă, partea a doua, II, 2 c („Semnificația hermeneutică a distanței istorice”). Ideea e pregătită într-un studiu apărut cu puțin timp înainte (Despre cercul înțelegerii, 1959) și reluată într-un altul de mai târziu (Text și interpretare, 1983).
INDICAȚII DE CITARE
Ștefan Afloroaei, „Intermundiu, interpretare și lume virtuală” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 2/2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 