Ștefan Afloroaei
Despre eșec și întâmpinarea lui
1
Ca să spui despre un popor sau o seminție că eșuează continuu în istore, că posedă << vocația eșecului>> (Emil Cioran), nu ai nevoie de multe argumente. E suficient, în fond, să numești un singur și desăvârșit eșec, un singur dezastru al poporului respectiv. Când e vorba de lumea spiritului sau de timpul destinal, lucrurile au ceva definitiv în ele. Totul se petrece ca în știuta parabolă biblică: o singură cădere poate fi semnul definitiv al căderii. O singură atingere a timpului va fi semnul intrării totale în timp. Păcatul omului devine permanent dacă a fost posibil o singură dată.
2
Dar nu există seminție sau popor în legătură cu care să nu poți invoca eșecul. Străin eșecului rămâne doar cel care este străin oricărui gen de încercare. Ca să eșuezi nu e nevoie să cauți doar fapta pozitivă și eficientă, doar cea dominată de o finalitate vizibilă. Nu e nevoie să te predai lucrului exterior, poți la fel de bine să eșuezi în viața gândirii și a simțămintelor, în căutarea sinelui ori a <<celuilalt >>. Ceea ce s-a spus cu privire la omul singur, anume că în fiecare om o lume-și face încercarea (Eminescu), se poate spune și cu privire la popoare întregi. Izbânda sau eșecul lor nasc din această singulară încercare. De aceea cred că nu există popor în legătură cu care să nu poți aminti eșecul.
Așa cum singure își percep trecerea, toate au fost încercate de anumite dezastre. E cu neputință să le situezi în această privință pe o scară ce măsoară adâncimea sau amploarea dezastrelor încercate. Când singure o fac, spunând că au îndurat mai mult decât altele, că au fost supuse unor încercări mai grele, acest lucru se cere bine înțeles. Ele nu fac decât să recunoască o anumită cădere a prezentului și să încerce o justificare a acestui prezent. Percep dureros distanța față de timpul care, probabil, putea fi străbătut altfel. Simt un gen de inadecvare la timpul dat, ca și cum ar trebui să trăiască pentru a doua oară fenomenul <<căderii>>. În spusa lor afli deopotrivă o mărturisire și o justificare.
3
Dacă orice popor a fost într-un fel sau altul încercat, nu-ți rămâne decât să vezi cum și-a trăit fiecare propriile încercări. Vezi atunci cum a înțeles el să le întâmpine, ce anume a știut să facă în timp cu înfrângerile proprii. Ca și moartea, ca și săvârșirea unui cerc al vieții, eșecul îți aparține în chip absolut. De aceea importă enorm cum anume îl petreci, cum îl valorizezi în economia spiritului ce-ți este dat. Nu e cu putință a-l străbate nepăsător, într-o desăvârșită indiferență. El solicită întruna un fel de răspuns și tocmai acesta vine să determine locul în timp al unei comunități.
4
În acele Note pentru o teologie a istoriei, Eliade amintește fapta profeților lui Israel, cei care au izbutit să valorifice pozitiv înfrângerile teribile ale seminției lor. „Care ar fi fost soarta lui Israel dacă n-ar fi avut pe profeți, care să justifice catastrofa, să o valorifice spiritual, să dea un sens mistic suferințelor de ordin istoric? Sau, într-un sens și mai larg, care ar fi fost soarta lui dacă nu interveneau aceste catastrofe, dacă istoria nu valida toate acele glasuri amenințătoare? Fără îndoială că Israel s-ar fi reîntors la Baali și Ashtartee, s-ar fi mulțumit să trăiască în <<momentele istorice>> ale întregului Orient, și s-ar fi transformat și el împreună cu celelalte neamuri” (ELIADE, 1952, 46-47).
Sensul mistic dat unor suferințe de ordin istoric a constat în revenirea definitivă la Yahweh. S-a realizat în acest fel „nunta mistică între Israel și Yahweh”. Poporul Dumnezeului unic trebuia să trăiască nu atât prezentul timpului dat, cât viitorul acestuia. Refacerea lui – după fiecare catastrofă sau robie – urma să fie nu de ordin politic sau militar, ci de ordin religios. Or, aceasta devine posibilă numai într-o comunitate mistică a tuturor celor cu același destin, oriunde vor fi fost ei răspândiți.
5
În ce privește spațiul românității, e dificil a vorbi despre o valorizare mistică a eșecului. Aceasta ar fi cerut credința dusă la paroxism într-o divinitate a poruncii oculte și răzbunătoare, sau într-o religie care să excludă sângeros oricare alta. S-ar fi deosebit atunci, prin chiar cuvântul de Sus, între <<poporul ales>> și <<poporul care nu este al meu>>, barbar, lofammi. Ar fi fost trecute prin foc toate semințiile care s-au apropiat de acest spațiu – cu alți zei, cu alte temple și cu voința ascunsă a stăpânirii. S-ar fi păstrat un gen de puritate ocultă a sângelui sau măcar obsesia unei matrii cu totul diferite. S-ar fi trăit întruna cu revelația ecumenismului, a universalului religios și apoi a celui laic, cum sunt ele numite în <<meditațiile de recluziune>> ale lui NOICA (1990, 90-82). Și, în cele din urmă, echivalând comunitatea proprie cu una supraistorică, sufletul mistic și-ar pregăti singur mântuirea, singura mântuire posibilă.
Dar nu s-a întâmplat astfel. Poporul de aici nu a constituit niciodată în întregul său o comunitate mistică. Atunci când au existat, raporturile mistice s-au consumat îndeosebi cu cei plecați, cu puterile primordiale sau cu elementele firii și cu cerul unor mai vechi credințe. Ele au cultivat un gen de existență atemporală sau de singurătate istorică, sentiment care s-a prelungit și în raportarea la cerul noului cuvânt, cel creștin.
6
Nu există însă un singur mod de valorizare spirituală a eșecului. Mai mult încă, fiecare poate fi văzut ca desăvârșit atunci când este dus suficient de departe. Cum s-a spus, „de la un punct încolo nu mai există întoarcere; acesta e punctul care trebuie atins” (Kafka). Absența întoarcerii poate fi un semn că eșecul a fost în chip treaz asumat.
Unul dintre ele – de întâlnit și în acest spațiu – este cel liturgic, neuitând înțelesul mai vechi al grecescului leitourgia. Totul se petrece ca într-o nesfârșită veghe, rugă și așteptare. La ea participă nu doar comunitatea celor încercați, ci întreaga natură – cu făpturile și elementele sale (ELIADE, 1953, 27-29). O însemnătate mai aparte are tocmai aspectul de jertfă al timpului liturgic, sentimentul că întreaga fire urmează drama divină. Este timpul ce reface mai cu seamă unul din misterele christice, anume crucificarea, patimă ce pare a fi reluată de fiecare făptură creată. Eșecului istoric i se caută acum înțelegerea îndeosebi prin ceea ce s-a petrecut în timp, prin căderile acestuia. Și coincide cu o nouă retragere în sine a oamenilor pământului, un fel de regresiune către alte ritmuri, totodată arhaice și cosmice. Căutându-le, timpul este întrerupt și omul se apără în fața istoriei și a dezastrelor sale. Extaza viitorului își pierde acum tentația vreunei glorii lumești, devenind asemeni trecutului – cealaltă față a sa.
7
Valorizarea liturgică a eșecului explică în parte, probabil, ceea ce s-a numit <<adamism românesc>>. Există în fapta istorică a românului un prag ce pare să nu poată fi trecut. Fie că au intervenit puteri exterioare (năvăliri, invazii, împărțiri arbitrare ale lumii de aici), fie că s-a manifestat o anumită slăbiciune lăuntrică, în felul unui scepticism istoric, pragul de care vorbeam nu a putut fi trecut. Jocul timpului a fost ușor confiscat de elemente duplicitare sau pragmatice până la cinism. Una dintre reacțiile frecvente în fața acestui prag a fost aici întoarcerea la <<începuturi>>, recompunerea figurii adamice. Iar nostalgia începuturilor a generat o mișcare de regresiune temporală, de valorizare pozitivă a trecutului, îndeosebi a celui îndepărtat.
Adamismul, ca formulă mentală, se traduce în retragere lăuntrică și lipsă adesea de acțiune, contemplativism și risipă facilă a energiei colective. Omul trăiește – dincolo de felul în care conștientizează faptul ca atare – un gen de inutilitate a acțiunii, de indiferență senină cu privire la proiectul său în extaza viitorului. Acesta nu mai fascinează cu nimic. Iar prezentul, atunci când nu provoacă repulsie, este lăsat liber acelor întâmplări care au fost să fie. Se mai poate vorbi, în acest caz, de un anume eșec al timpului sau al comunității? Mai poți spune că eșuează acela care nu se livrează total acțiunii, care, pur și simplu, nu se consumă în fapta unui timp sau a istoriei? O navă atinge primejdia maximă atunci când, întâmpinând bancul de nisip, nu mai poate înainta oricât ar încerca să o facă. Dar cum să resimtă dezastrul cel care nu tinde energic înainte, căruia hipnoza sau fanatismul acțiunii îi sunt esențial străine?
8
De puterea peste timp a faptei se leagă șansa popoarelor mari. Ca să deosebești, însă, între popoare mari și popoare mici, între evoluții istorice și evoluții anistorice, ai nevoie de o anumită inversiune la care poate să ajungă lesne mintea omului. Trebuie să le privești doar prin puterea exteriorității lor materiale, a expansiunii în spațiu. Vezi atunci granițele lor peste pământuri nesfârșite, neamuri și limbi supuse, temple dărâmate spre a fi ridicate altele – care să poarte semnele învingătorului, comunități întregi mutate din locurile lor, legiuni de soldați mișcându-se exact dintr-o parte în alta a lumii, ziduri ce separă aceeași lume în fluxuri străine unul celuilalt.
Însă toate acestea par să țină de o lege a trupului sau a materiei istorice. Numai sub acest regim – al generalității opace, materiale – un popor se anunță ca mare putere, și o face prin însuși gestul pustiirii celorlalte. Kierkegaard, danezul care nu a cunoscut teama de împotrivirea exterioară, avea să spună ceva esențial cu privire la ceea ce împarte ființa omului. „În lumea trupului, regula este că poți pieri de mâna altuia, în cea a spiritului, nu poți pieri decât prin tine însuți – nimeni, în afară de tine, nu te poate distruge” (Jurnal).
9
S-ar putea întrevedea și un mod reflexiv de valorizare a eșecului. El devine eficient în orizontul mental al popoarelor care au transformat eschatologia mesianică în una pozitivă: așa s-a întâmplat în câteva în medii ale Occidentului modern. Noul <<eon>> îl face acum cu putință nu atât lumina revelată a cerului cât lumina naturală a rațiunii, cea despre care unii apuseni au vorbit până la plictis și oboseală.
Dezastrul unui timp sau al unei făpturi ține, în economia rațiunii pozitive, de „puterea imensă a negativului”, acea „energie a gândirii, a Eului pur.” Cuvintele sunt ale lui Hegel și ele spun că negativitatea lumii își află întotdeauna o justificare pe una din treptele spiritului. Abia viața acestuia înseamnă totul, adică întregul, iar progresiunea în timp aparține întregului, cel prin care „spiritul se recunoaște pe sine ca spirit.” Căci „nu viața care se sfiește de moarte și care se prezervă pură față de distrugere, ci aceea care suportă moartea și se păstrează în ea este în viața spiritului. Spiritul își câștigă adevărul său numai întrucât el se regăsește în sciziunea absolută. Această putere el nu este ca fiind pozitivul care își întoarce privirea de la negativ, ca atunci când spunem despre ceva: <<acesta nu este nimic, sau e fals>> și cu asta gata, trecem la altceva; ci el este această putere numai întrucît privește negativul în față, întrucât zăbovește în el. – Această zăbovire este puterea magică ce transformă negativul în ființă.”
Am reluat în întregime fragmentul din celebra Prefață la Fenomenologia Spiritului, ca să putem întrevedea supozițiile gândirii acelui nordic. El crede în mișcarea progresivă a lumii sale, în forța ei de a se impune unui întreg. Viața acestui întreg prelucrează în sine tot ce este negativ, și o face cu un fel de putere magică. Numai că negativitatea întâlnită este a sa, este produsă în propria sa viață, încât ea nu afectează ființa întregului. Dimpotrivă, îi dă acestuia posibilitatea ridicării pe o altă treaptă a recunoașterii de sine. Cum putea marele teuton să resimtă altfel căderile pe care orice timp la poartă?
10
Asumarea speculativă a eșecului, așa cum o aflăm la un modern nordic, precum Hegel, ne este iarăși străină. Căci străină rămâne pentru noi credința în progresiunea continuă și în gloria nemăsurată a unui spirit al lumii. Istoria de aici nu a putut fi văzută niciodată ca un întreg deplin, fiind mereu silită să trăiască prin acele părți ale ei ce păreau întregi. Nu a putut fi văzută ca totalitate organică, și cu atât mai puțin imperială. Cum s-a spus, „există în această lume oarecare lucru slab, oarecare principiu de mișcare, de desordine, de oarecare libertate, care face ca nu toate lucrurile să fie întregi, la locul lor și nici să nu vină întotdeauna la vreme, ci să impună o căutare sau așteptare” (VULCĂNESCU, 1944, 15).
Dar mai există ceva nelalocul său. Negativitatea care a încercat lumea de aici nu a fost întotdeauna propria sa alteritate, nu s-a ivit firesc în propria sa viață. Adesea a survenit de aiurea și violent, ceea ce nu mai putea fi oricum asimilat, nu putea fi cuprins cu eficiență în organismul existent. Se știe că „barbarii răsăriteni nu ocupau teritoriile cucerite; se mulțumeau să le devasteze”; și aceasta pentru mai multe sute de ani, ca să urmeze apoi cumplita misiune de a rezista expansiunii din Asia Mică. „Lupta aceasta necontenită și fără glorie /…/ a echivalat cu o înspăimântătoare hemoragie” (ELIADE, 1953, 20). De unde să mai apară atunci credința exaltată în puterea peste timp a <<rațiunii pozitive>>?
11
În spațiul pe care îl locuim, amestecul de neamuri și credințe a tins de mult către o limită ultimă. E greu să vorbești de seminții într-atât de distincte încât să irumpă prin forme de spiritualitate absolut ireductibile. Dar nici nu s-au pierdut toate în vreo fericită alchimie istorică a spiritului. Cele patru direcții cardinale pot fi recunoscute suficient în acest amestec etnic, dominând alternativ peisajul mental și simbolic. Lumea romană și cea bizantină, cea slavă și cea nordică au provocat schimbări neașteptate în această alternanță, dându-i adesea forma unui vertij istoric. Iar extazele temporale au ajuns uneori să se suprapună ori să se inverseze: îndreptarea spre viitor a unui interval ține totodată în ascuns teama de ceea ce urmează a se petrece și întoarcerea către un timp arhaic; iar parcurgerea lucidă a prezentului se vede ușor subminată de utopii despotice și de simțul tenebros al fatalității.
Sub un astfel de amestec al fluxurilor temporale, mintea cade lesne în frivolitate și nepăsare. O anume ușurință în fața vieții, cum îi spune VULCĂNESCU (1944, 42), devine cu timpul stare normală. „Existența fiind pentru el un joc de posibilități, și omul având oricând recurs împotriva vicisitudinilor existenței concrete – prin această conversiune în virtual – el nu mai ia lucrurile de aici prea în serios. Va fi nepăsător, neatent, necalculat, surâzător, fără griji și încrezător în Dumnezeu, în lucrurile mici ca și în cele mai grave”. Tinde atunci, din câte înțeleg, către o valorizare carnavelescă a eșecului. Lumea e resimțită ca o vastă fabulă, cu măști ce nu mai ascund nimic altceva decât reflexul unei veșnice disimulări. <<Înaintarea mascată>> (Descartes), jocul adecvat în această reprezentație dramatică duce dincolo de golul dezastruos al timpului. Este ceea ce omul de aici numește însoțirea cu diavulul – până ce puntea peste prăpastie pare a fi trecută.
12
Cele două întâmpinări ale eșecului – liturgică și carnavelescă – nu sunt nici ele singurele întâlnite la noi. O alta nenumită încă aduce în față mai cu seamă gravitatea faptului întâmplat. Omul privește atunci cu o surescitată întunecare lumina deșartă a timpului. Arcuirea acestuia este departe de a lăsa în urmă hăul peste care el tinde să ducă. Niciunul din golurile veacului nu ne rămâne străin, ci toate dau până la urmă substanța însăși a lumii de aici. Cioran avea să mărturisească intenția – amânată și apoi regăsită – de a scrie un text absolut în felul său: Neantul valah. Când însă nimicnicia unui spațiu spiritual te urmărește de-a dreptul obsesiv, înseamnă că ai așteptat enorm semnul sau cuvântul definitiv al acestei lumi. Ai bănuit cândva o misiune a lui – și totul s-a consumat în orbecăiala vulgului. Ai întrezărit un posibil destin – și el s-a stins fără un licăr.
Însă după ce totul este aruncat, după ce aversiunea cuprinde fără nici un rest spațiul respirației, încă mai rămâne ceva. Este <<sentimentul de gravitate al existenței>> (M. Vulcănescu), trezit și aici în câteva rânduri. Faptul s-a întâmplat cu acele conștiințe care au trăit simultan, apocaliptic și vizionar, făcând până la capăt experiența pustiului. Raportul lor cu lumea nu a mai fost atunci doar unul reflexiv, și nici simplu religios, căci au tins întruna să-și provoace în chip absolut destinul. L-au căutat ca pe o cruce a lor de pe care trebuia să se consume orice urmă a damnării, ca pe o lumină ce păstrează în sine tot întunericul unui timp halucinant. Aveau mereu în față semnul de a se reface complet în fapta lor necomună sau de a nu fi deloc.
Experiențele ce stăruie ca singulare acum privesc modul neomenesc de a învăța continuu moartea (Eminescu), sau gravitatea jerfei în timp (Pârvan), nevoia de a regăsi misterul christic (Hasdeu sau Crainic) și de a trăi esențial faptul ce camuflează urma zeului (Blaga sau Eliade). Duhul apocalipsei este trecut în scepticism vizionar (Cioran) sau într-o formă de trezire spirituală (Noica). S-ar putea numi eonic acest mod de a valoriza eșecul, întrucât i se preia întreaga negativitate ce l-a făcut cu putință, asemeni unui păcat al comunității. Asumat ca finitudine a noastră, ca mod de a ne petrece în nenorocul istoriei (Vulcănescu), el află atunci o stranie și ultimă transfigurare.
13
Luând în seamă atitudinea ultimă față de timp și de prăbușirile sale, îți dai seama că singura noastră biruință, dacă mai poate fi resimțită astfel, nu aparține timpului. Ea nu este nici economică, nici politică și nici istorică. Averea și posesiunea ei nu ne-au situat niciodată pe vreo treaptă mai însemnată a timpului. În cetate, unitatea noastră a rămas durabilă mai curând prin limbă și simțăminte decât prin formele statale. Istoricește, marile întâmplări care au făcut posibilă lumea modernă își au aici corespondența într-un șir de patimi colective. Este straniu, într-adevăr, să observi că fapta ce în alte părți a fost însemnul gloriei temporale, aici a rămas pricină de suferință și dezbin.
De aceea cred că singura noastră izbândă – când totuși poate fi numită una – avea să se petreacă nu în timp ci în durată. Ea este eonică, și nu temporală. Privește veacul întreg, întreaga durată a lumii de aici, și nu una sau alta dintre secvențele timpului. Altfel spus, privește viața în spirit – atât cât e posibilă – și nu așezarea lumească. Ține mai curând de lucrarea lăuntrică decât de cea exterioară („Răsăriteanul nu manifestă activismul apuseanului, care e exterior, ci un activism de intensitate, de ordin religios și etic”, observă STĂNILOAE, 1942, 42). Răspunde unei alte instanțe, unui nisus formativus diferit, unui inconștient altfel orientat. Nu voi spune că răzbate într-un chip mai fericit sau, dimpotrivă, mai supus damnațiunii, ci doar atât, că este altfel orientat.
Sub acest ultim semn pe care tinde să-l numească, nu suntem nici „mai mult” și nici „mai puțin”. Suntem doar altcumva decât semințiile care și-au aflat gloria în putere, în avuție, în acte de civilizație sau în eficiența calculată a făptuirii. Acestea cultivă, oarecum la limită, extensiunea eului și instinctul dominării, voința de expansiune. Mai precis, ele sunt stăpânite de principiul voinței sau, cum s-a spus, al voinței de voință (M. Heidegger). Numai atunci poți vorbi de o valorizare pozitivă a faptei, când voința este stăpână în chip definitiv peste subiectivitatea omului. Nevoia de a făptui apare atunci ca primă sau ultimă, derivând din cea văzută ca originară („La început a fost fapta”, s-a spus). Ea centrează întreaga mișcare a inconștientului colectiv, impulsurile vieții în raport cu timpul însuși. În bine sau în rău, omul făptuiește până la capăt. Ar trebui să-i numim această pornire după numele celui care s-a îndepărtat cel mai mult de condiția adamică, pierzând totodată nostalgia ei.
Dincoace, nu voința este cea care domină subiectivitatea și nici intelectul simplu, ci – probabil – o formă de sensibilitate sau de trăire. Gândirea se trezește numai o dată cu violentarea totală a simțurilor – și împreună dau viață acestei sensibilități ciudate. Adâncindu-se în ea, omul locului pare să nu cunoască drept reală decât mișcarea sufletului (acea distensio animi, cum îi spusese Sfântul Augustin). Dacă e să ne gândim la inițiativele ce-și află gloria în avuție, putere, instituții sau expansiune istorică, mai nimic nu va putea fi dus până la capăt. Altele vor fi însă isprăvile și pățaniile acestui om, rămânând să definească nu atât un spațiu răsăritean, cât unul intermundiar.
14
Poți fi dominat, prin urmare, de voința proprie sau de o formă a sensibilității. În cel dintâi caz, eșecul privește fapta omului, angajarea lui temporală și istorică; în cel de-al doilea, privește îndeosebi viața lui sufletească, trăirea duratei și a destinului. Hipnoza ori fanatismul acțiunii îi sunt esențial străine, acest fapt însă nu-l împiedică să se poată situa în eșec. Va eșua nu atât prin raportare la ceilalți, care trăiesc frenetic extaza viitorului, ci prin raportare la sine însuși. El eșuează în raport cu sine deoarece timpul său nu mai este în întregime al său. A ucis în sine așteptarea și dorința, le-a lăsat să dispară treptat în spatele amintirii, încât el nu mai este cel care este și care ar trebui să fie, ci mai ales cel care a fost. Dacă vei concede totuși că încă este, trebuie să accepți că este atât doar cât tinde spre începuturi sau cât reîncepe; iar cel care întruna reîncepe, o face ca sub un blestem.
Lucrul se întâmplă ca un dat, ceea ce nu face decât să îndepărteze semințiile unele de altele. Ceea ce pare a le apropia – istoria ecumenică a omului occidental – nu este decât un camuflaj provizoriu și perfid al îndepărtării lor. Există o memorie subterană a acestei îndepărtări; o dată cu stingerea ei se petrece și ieșirea din timp a câte unui popor. Nu din istoria generală dispare el atunci, aceasta nefiind decât un vast mecanism de disimulare, ci din durata sa diferită. Se petrece atunci ultimul eșec din câte ne sunt date și, probabil, singurul care se poate salva de îndreptarea noastră.
15
Există totodată, și un mod oarecum nemijlocit și dramatic de a întâlni răul timpului. Dar nici o seminție nu și-l poate revendica mai mult decât ar face-o celelalte. El îți cere să devii martorul definitiv al unui eveniment teribil și să accepți orice pedeapsă pentru a te face crezut. Mai mult încă, îți cere să cauți tu însuți voința potrivnică și confruntarea ultimă pe care o presupune. Cauți atunci de fapt acea putere adversă care să te abată din drum, știind că numai astfel nu se va pierde cu nici un cuvânt mărturia care ți-e dată să o întrupezi.
Îi este necesară celui care se poate numi într-adevăr martor încercarea cea mai cumplită din câte există. Îl urmăresc atunci cazna de fiecare zi și supliciul total al cărnii, suferința oricărei noi dovezi și batjocura umilitoare a oamenilor, dezastrul faptei sale și calvarul din urmă. Singur va ști că în acest fel biruința nu poate fi decât de partea sa, fiind cel care a urmat până la capăt suferința sa și a celorlalți. Însă mai mult decât de suferința veacului, martirul are nevoie de împotrivirea obstinată a celorlalți, de zidul închisorii ori de întâlnirea cu Satan. În lipsa acestora, spiritul său rămâne ca și neștiut, or nu există pedeapsă mai mare pentru cel predestinat martirajului decât retragerea în vertijul sinelui. S-a întâmplat aceasta cu Kierkegaard, cel care, deși ascundea substanță de martir, n-a avut parte decât de râsul și resentimentul semenilor. A știut însă dintotdeauna că nici o viață omenească nu are eficacitatea celei a martirului („el nu începe să acționeze decât după ce a fost ucis; în acest fel, generația sa rămâne agățată de el sau împotmolită în ea însăși”, cum va scrie în Jurnal).
Există timpuri care nu-și află dezlegarea decât prin moarte, nu neapărat o moarte de felul cele christice sau a celei socratice, ci una care să înfricoșeze prin dezastrul complet al făpturii. Pentru un interval, totul pare să reintre în normalitatea bolnavă a lucrurilor, dar moartea petrecută neobișnuit rămâne să lucreze în cei care au făcut-o cu putință. O cumplită spaimă s-ar insinua atunci în cei care au știut să dea pierzării pe cel neasemenea lor. O spune aceasta gânditorul danez în locul amintit. „Epoca noastră nu are nevoie de un geniu – ne-au fost trimise genii și am avut destule – nu, ci de un martir, de cineva care pentru a-i învăța pe oameni să se supună, a fost el însuși supus până la moarte, de cineva pe care oamenii l-ar condamna la moarte și l-ar da pierzării; căci doar omorându-l, biruindu-l doar în acest fel, ar prinde frică de ei înșiși. Iată, renașterea de care epoca are nevoie”. Kierkegaard a crezut, pentru răstimpul său, în această formă de epuizare a răului. A crezut că este cu putință a provoca un adevărat cutremur în sufletul celor care duc totul la pieire, ajungând a se înfricoșa în chip absolut de întunecimea propriului sine. Frica de ei înșiși pe care ar dobândi-o ajunge atunci cu un rol purificator.
Însă aceasta nu este singura formă de frică aptă să pună stăpânire pe câte un popor întreg. De aceea, martirajul pare și el să cunoască epoci întregi de eclipsă, ca și dispoziția pentru jertfă a omului. Chiar dacă nu lipsesc întru totul cei pregătiți sau, mai exact, predestinați să răscolească negativitatea densă a timpului, comunitatea stăruie într-un gen de somnolență agresivă. În netrezie se află atunci de fapt un anume simț al duratei, și totul se consumă ca o luptă vană (Sărmanul Dionis). Martirajul, acest mod de a străbate și a prelua dezastrul istoriei, desparte omul de sinele propriu și de timpul său, situându-l într-un exil absolut.[1]
Referințe:
Eliade, Mircea – „Catastrofă și mesianism. Note pentru o teologie a istoriei”, în Destin, nr. 3, 1952, Madrid
Noica, Constantin – Rugați-vă pentru fratele Alexandru, Humanitas, București, 1990
Stăniloae, Dumitru – „Considerații în legătură cu sfintele icoane”, în Gândirea, 5, 1942
Vulcănescu, Mircea – Dimensiunea românească a existenței, București, I.E. Torouțiu, 1944
[1] Paginile de față sunt extrase din volumul Întâmplare și destin, Institutul European, Iași, 1993. Ele deschid, sub același titlu, volumul menționat ca primul său capitol, între paginile 7-19.
INDICAȚII DE CITARE
Ștefan Afloroaei, „Despre eșec și întâmpinarea lui” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 11/2023
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 