ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Ștefan Afloroaei

Credințe și nostalgii actuale

Mi-a reținut mult atenția în ultima vreme o idee sau, poate, o credință ce revine frecvent în anumite discuții asupra stării omului de astăzi. Privește, de obicei indirect, faptul înțelegerii de care omul ar fi în stare, posibilitatea de a înțelege ceva anume. Ar putea fi formulată în felul următor: faptul înțelegerii nu constituie o capacitate aparte, precum limbajul sau memoria, nici ceva decisiv pentru ceea ce facem, pentru ceea ce suntem sau dorim să fim. Decisive ar fi altele, față de care înțelegerea e mai curând ceva marginal, contingent până la urmă. Poate să aibă loc sau să nu aibă, fără ca prin absența ei să se întâmple ceva îngrijorător. Omul poate să gândească eficient sau să facă destule lucruri și fără a înțelege neapărat ce gândește sau ce face. 

Două dintre ramificațiile acestei supoziții sunt ușor sesizabile. Pe de o parte, se crede că înțelegerea se petrece imediat ce afli sau reții ceva anume. A afla ceva, a auzi ce se întâmplă, a ști ceva sau altceva înseamnă pur și simplu a înțelege[1]. Pe de altă parte, se crede că înțelegerea poate fi complet absentă în unele intervale de timp, chiar dacă e vorba de oameni vii și în stare de trezie. Poți să percepi bine ceva anume, să gândești sau să vorbești cu ceilalți și, chiar în acest timp, actul de înțelegere să fie complet absent.

E greu de întâlnit, astăzi, ceva mai ciudat în ceea ce ne privește. Însă nu e în joc doar o credință care, din câte văd, se tot extinde. În spatele ei se ascunde și o nostalgie a omului de astăzi, sau chiar două, dacă avem în vedere ramificațiile amintite mai sus. A crede că înțelegerea survine imediat și de la sine înseamnă să crezi, în fond, că astfel se păstrează ceva din condiția originară a omului. Prin urmare, pare a fi depășită distanța, angoasantă de obicei, dintre a percepe și a înțelege. Sau dintre a vorbi și a înțelege. Apoi, dacă înțelegerea poate fi complet absentă în unele intervale de timp, cum se crede uneori, acest lucru ne-ar asigura că se poate accede fie dincoace, fie dincolo de ea. Ar fi chiar dezirabil, în unele experiențe pe care le faci, să lași în urmă orice întrebare cu privire la înțelesul celor petrecute, orice gând și orice impuls reflexiv al minții. De exemplu, când simți nevoia să te bucuri în chipul cel mai liber de ceva anume, să uiți cu totul de tine și de orice grijă, să-ți satisfaci o anume dorință sau să te livrezi unor acte gratuite. În astfel de situații, ai putea accede la ceva simplu și pur, încât efortul de înțelegere ți-ar tulbura fără nici un sens clipele pe care le cauți. Nostalgia din urmă nu survine doar în forme comune, populare. Unii critici literari sau de artă ne spun că percepția adecvată a artei, de pildă, presupune o reală distanțare de efortul anevoios al înțelegerii. Bunăoară, când citești un poem, când te lași atras de estetica pură a unei imagini, când asculți muzică sau când te lași furat de ritmurile dansului. În asemenea cazuri, actul de înțelegere nu ar avea ce să caute.   

Sigur, multe ar fi de limpezit în legătură cu asemenea credințe și nostalgii. De exemplu, cum de revin așa ușor în acest timp și ajung atât de extinse? Cum anume gândește cel care le acceptă și le duce mai departe? Înainte de toate, ce semnificație acordă înțelegerii ca atare, ce are în vedere când folosește acest cuvânt?

Un singur lucru aș spune acum. Dacă uzăm de acest cuvânt ca și cum nu ar exista decât o singură formă de înțelegere, ne lăsăm confiscați de o simplă abstracție. Putem spune atunci orice, căci ne situăm în aerul vag al unor simple noțiuni. La fel s-ar întâmpla însă și atunci când, distingând unele moduri ale înțelegerii (de exemplu, perceptivă, afectivă, logică sau intelectivă, imaginară și simbolică), am socoti că acestea se fac prezente izolat, fiind străine unele de altele. Se crede totuși prea ușor că mintea omenească lucrează pe „zone”, „părți” sau „circuite separate”, ignorându-se, bunăoară, ideea întregului posibil cu fiecare act particular sau corelația vie și amplă a unor acte distincte[2]. Exact ca atunci când am crede că, în cazul unui calcul aritmetic, înțelegerea ar fi pur logică, iar în cazul lecturii unui poem de Bacovia, ar fi pur imaginativă sau emoțională.  

Mă întorc asupra credinței că înțelegerea ar fi complet absentă în unele intervale de timp, chiar dacă e vorba de oameni vii și în stare de trezie. Revine de obicei ca o supoziție tacită pe care se sprijină tot felul de afirmații. Bunăoară, când se consideră că unii știu să citească, dar nu înțeleg nimic. Că pot să reproducă unele fraze, dar nu pricep absolut nimic. Că pot să privească unele imagini, dar nu văd nimic. Eventual, că pot să comunice, dar nu transmit nimic, că fac ceva sau altceva, dar nu știu ce fac[3]. Prin urmare, acești oameni – mulți, dar fără înțelegere, ca să parafrazez un loc bine știut – se cer „monitorizați cu atenție” și corect orientați de către cei care înțeleg ce spun și știu ce fac.

Dacă asemenea enunțuri ar avea în vedere cazuri foarte grave, clinice, ar putea pretinde o minimă justificare. La fel și atunci când sensul lor ar fi unul figurat, vizând de fapt un mod deficitar de înțelegere. Sau când cineva ar căuta să exprime, de pildă, uimirea în fața unor lucruri și neputința unei reacții imediate. Doar că, în cazurile despre care discut acum, se au în vedere situații de viață normale, dintre cele mai obișnuite, iar regimul enunțării e literal, afirmându-se exact ce se aude în primă instanță. Intrigant devine și faptul că le afli exprimate mai ales de către cei care, cu autoritate instituțională, caută să traducă pe înțelesul tuturor rezultatele unor anchete mai ample („naționale”) sau ale unor evaluări școlare. Și anunță imediat că „unii nu înțeleg deloc”, „tot mai mulți nu înțeleg”, „vorbesc, dar nu știu ce spun”, „citesc, dar nu înțeleg nimic”. Asemenea spuse ajung ușor preluate de zeci și zeci de reporteri sau jurnaliști TV, comentatori, analiști și moderatori, directori, metodiști și inspectori, experți și consilieri, responsabili cu orice și de tot felul, fiind transmise întruna și tuturor, încât o întreagă țară le repetă și le reia la intervale regulate de timp, asemeni unor nesfârșite maree mediatice pe țărmul nisipos al istoriei. Ai deodată în față imaginea dilatată peste măsură a corului din tragediile antice, însă, de această dată, una complet prozaică, fără umbra vreunui destin în spate și fără vocea unor eroi sfâșiați de propriile credințe.  

În definitiv, de ce ar crede cineva că lipsa puterii de înțelegere e sesizabilă doar în cazul unora dintre noi? Cum s-ar putea ca unii să nu înțeleagă deloc ce spun, iar alții, care afirmă public așa ceva, să creadă că înțeleg ce spun și că știu ce fac?

Cel mai adesea, probabil, sunt în joc unele confuzii cu privire la ceea ce numim înțelegere. De exemplu, se confundă faptul de a înțelege cu cel de a ști ceva sau de a afla ce se întâmplă. Deopotrivă, se confundă cu simpla comunicare a unei opinii sau păreri. Dacă ai o anumită părere – și, mai ales, dacă aceasta e în relație cu cele de pe piață –  sigur înțelegi. În asemenea cazuri, neînțelegerea, chiar și ca înțelegere parțială sau inadecvată, e identificată cu absența înțelegerii. Iar când neînțelegerea e recunoscută de cineva cu privire la sine, lipsa oricărei înțelegeri pare neîndoielnică. Altfel spus, conștiința unor dificultăți sau limite ale gândirii e identificată imediat cu absența înțelegerii. Ori înțelegi ceva imediat, ori nu înțelegi nimic. Pentru situația din urmă, există deja grupuri de experți în domeniu și instituții pregătite să remedieze în scurt timp această defecțiune a mașinăriei sociale.

Într-adevăr, ceva mai nebulos e greu de întâlnit astăzi în discuțiile despre noi înșine și despre puterea noastră de înțelegere.

Oare cum se poate crede că unii dintre noi, deși reușesc să citească un text, nu înțeleg absolut nimic? Deși privesc îndelung o imagine, nu pricep nimic în legătură cu aceasta? Deși vorbesc cu alții și pot să reproducă fraze întregi, sunt străini de orice înțeles al celor exprimate?

Aș spune mai întâi ceva destul de simplu. Ca să poți crede așa ceva – despre unii dintre noi – ar trebui să uzezi de o accepțiune foarte restrânsă a înțelegerii. Sau chiar improprie. Bunăoară, să consideri că a înțelege înseamnă a afla ceea ce se știe. Iar dacă afli ceva din mediile largi, publice, înțelegerea e sigură. În acest caz, actul înțelegerii e restrâns la cel al gândirii obișnuite, pe de o parte, și la simpla conformitate cu cele știute deja, pe de altă parte. Când aceste elemente nu sunt vizibile, se va spune că înțelegerea nu are loc. Nu e luată în seamă, de pildă, comprehensiunea ce are loc la nivelul percepției sau al dispozițiilor afective. Dar nici înțelegerea ce presupune unele nedumeriri și întrebări, o anumită reflecție cu privire la cele discutate și la sine însuși. Dimpotrivă, ea apare ca un act particular al gândirii („informate” și „conforme”). Sau, cum se spune adesea, ca un act al intelectului[4]. Ar avea loc, de exemplu, când cineva recunoaște o conexiune între anumite elemente sau cunoștințe, o relație de felul celei cauzale, o structură elementară. Nu e nevoie să le afle singur sau să-și pună anumite întrebări cu privire la cele sesizate. Dacă le recunoaște așa cum sunt știute, înseamnă că înțelege. Exact ca atunci când cineva descrie cum funcționează un motor: dacă reține bine părțile componente și felul în care au loc rotațiile arborelui cotit, înseamnă că a înțeles. Nu are importanță că e vorba de ceva memorat sau reținut prin simpla repetare a unor operații. Și cum gândirea are în vedere doar uneori asemenea conexiuni, înseamnă că înțelegerea e prezentă doar din când în când. Putem percepe destule lucruri fără a le înțelege, putem gândi sau cunoaște ceva fără a fi nevoie să înțelegem, putem decide și face destule fără a înțelege ce am decis sau ce am făcut. Uneori înțelegem, alteori nu, prin aceasta nefiind tulburată în vreun fel economia minții noastre. Sigur, când ni se spune ce anume trebuie înțeles și în ce fel, sub ce formă corectă astăzi, nu e bine să dăm dovadă de neîncredere, am fi imediat incluși în acele batalioane de noi analfabeți care, deși citesc, nu înțeleg nimic, deși vorbesc despre unele sau despre altele, nu pricep o iotă.

În dese rânduri este în joc tocmai o astfel de accepțiune a înțelegerii, îngustă și vulnerabilă. E identificată pur și simplu cu o operație particulară și contingentă, după modelul unui act tehnic: dacă e nevoie să înțelegi ceva în marginea celor știute, activezi imediat o distincție la îndemână sau un răspuns ușor de aflat în depozitul general de răspunsuri; dacă nu e nevoie, mecanismul înțelegerii e lăsat în pauză și îți vezi de alte treburi. Motivațiile acestui mod de a gândi, realmente bizar, nu ne sunt destul de clare. Însă am putea avea în atenție, de exemplu, anumite deprinderi noi de a ne raporta la lumea vieții, ca și unele reacții sau obsesii simptomatice astăzi.

De exemplu, actul înțelegerii e adus în simplă opoziție cu altele. Bunăoară, cu cel de analiză sau cu cel de explicație. Ca și cum s-ar putea înțelege bine ceva în absența oricărei analize și a oricărei explicații de bun simț. Sau în absența rezolvării unor probleme. Se reiau aproape mecanic tot felul de reducții și opoziții, unele cu o istorie lungă în spate.

Uneori, termenul e ignorat complet, inclusiv în unele lexicoane de filosofie[5]. Dar e posibil oare să ai în vedere gândirea filosofică și problematica ei fără să aduci în față nevoia profund omenească de înțelegere, capcanele și dificultățile acesteia? Aș risca să spun că un asemenea fapt, când e vorba de noi, ca oameni, ar fi singurul comparabil cu faptul de a fi, apt să-i procure acestuia consistență și realitate dezirabilă. Nu întâmplător în dialogurile platoniciene, de exemplu, dar și în alte scrieri de mai târziu, se pleacă de fiecare dată de la ceea ce nu e înțeles sau nu e bine înțeles, adică de la dorința de a înțelege ceva anume, ca să se ajungă în cele din urmă la posibilitatea înțelegerii de sine și a înțelegerii cu ceilalți, a bunei conviețuiri într-o lume ce păstrează la nesfârșit ceva incomprehensibil ca atare. De unde, o constantă reîntoarcere, fie la unele repere simbolice sau morale, fie la textele inițiale sau inaugurale, fie la „lucrurile ca atare”. Cu fiecare dintre acestea are loc întoarcerea atenției către faptul de neocolit al înțelegerii, cu dificultățile și căile sale posibile. Se știe, de exemplu, că, mai ales după Luther, se reiau discuțiile ample cu privire la interpretarea textelor inaugurale sau a celor clasice și, în egală măsură, cu privire la sens și semnificație, interpretare, practici ale gândirii și moduri de viață. Până în secolul din urmă, asemenea cercetări ajung de o relevanță cu totul aparte, încât se constituie adevărate școli ale reflecției hermeneutice și fenomenologice. Ceea ce doresc să spun este că revine în atenție de fiecare dată înțelegerea însăși, felul în care decurge aceasta și în care ea contează pentru viața omului sau pentru un mod sau altul de conviețuire.  

Cu toate acestea, faptul înțelegerii e văzut de obicei ca unul pur contingent. Se va spune, bunăoară, că poate să aibă loc sau să nu aibă loc, să se petreacă sau să nu se petreacă. De altfel, complet absente în unele momente ne apar tocmai acele conduite sau acte pe care le socotim contingente. Prin natura lor „accidentală” și nu „esențială”, acestea pot deopotrivă să fie sau să nu fie, să se producă sau să nu se producă. Cel mai adesea, le însoțesc pe altele sau le parazitează, apar pe lângă ele sau undeva în marginea lor, fără a avea un rost decisiv în mersul lucrurilor. Acest mod de a gândi cu privire la faptul înțelegerii apare de obicei într-o manieră tacită, dar destul de frecventă astăzi.

De exemplu, se consideră că, dacă vrei să fii eficient în ceea ce faci, esențial ar fi să cunoști anumite norme și reguli de funcționare ale unui mediu, precum cel instituțional sau cel tehnic. Nu e neapărat nevoie să-ți clarifici semnificațiile de secundă instanță ale respectivelor norme și reguli, așa cum sunt cele morale sau cele care privesc faptul vieții. Importante ar fi mai ales anumite cunoștințe și procedee tehnice, chiar dacă lași deoparte unele înțelesuri cu privire la modul omenesc de conviețuire. Esențiale ar fi unele statistici și calcule precise, operații exacte și conduite eficiente, forme uzuale de comunicare, nu tot felul de reflecții („speculative”) cu privire, de pildă, la unele alternative ale vieții. Decisiv ar fi ceea ce răspunde acum și aici voinței noastre, nu reprezentările eterate („metafizice”) cu privire la viața omului sau la unele repere ale vieții istorice. Spre deosebire de cunoștințele tehnice, utile în mod evident, înțelesurile, de obicei multiple și alternative, nu par să comporte destulă evidență și nu trezesc sentimentul vreunei urgențe. Nu apar decisive când se află în atenție lumea noastră nemijlocită. Prin urmare, înțelegerea ar fi un efect subiectiv al celor aflate sau știute, ceva contingent sau ocazional.

Sigur, cineva ar putea să spună că nu tot ce survine din când în când, chiar și foarte rar, e considerat contingent. Așa este, însă când consideri că o conduită mentală ar conta doar uneori și într-un chip cumva facultativ, condiția ei secundară e imediat vizibilă. Ni s-ar putea aminti, totodată, că ideea de contingență a fost mult resemnificată în posteritatea lui Friedrich Nietzsche sau Émile Boutroux (Contingența legilor naturii, 1874), până târziu, la Gilles Deleuze, Richard Rorty și alții. Cele contingente nu mai sunt văzute ca marginale sau insignifiante. Dimpotrivă, tocmai ele ar da seama, inclusiv sub o formă instabilă, de ceea ce apare nou sau creator în lumea vieții și în cea proprie omului. Prin urmare, a socoti înțelegerea drept contingentă nu constituie o judecată depreciativă. Într-o privință, acest argument e important. Doar că, imediat ce contingența semnifică termenul slab din opoziția cu ceva necesar, e vorba de cu totul altceva. Când se spune că absența unor înțelesuri ale celor spuse ori făcute nu afectează neapărat eficiența lor, se ignoră cel puțin două fapte care ne privesc esențial. Mai întâi, că de fiecare dată e prezentă o anumită înțelegere, doar că aceasta apare de obicei vagă sau obscură, nereflectată ca atare. Apoi, a lăsa deoparte orice exercițiu al înțelegerii, inclusiv cel al înțelegerii de sine, mai ales când e vorba de unele alegeri sau decizii, înseamnă să te lași cu totul la voia întâmplării. Adică să întreții o formă de inconștiență activă și tot mai expansivă în lumea trăită.

---

[1] Înainte de toate, se crede că înțelegerea are loc spontan sau de la sine. S-ar petrece în felul unei sesizări imediate, a unei evidențe de primă instanță. Nu ar fi nevoie să-ți pui unele întrebări sau să pui în discuție cele aflate. E adevărat că, de cele mai multe ori, actul de comprehensiune are loc oarecum spontan. Tocmai de aceea va fi – de cele mai multe ori – vag sau difuz. Ca să depășească acest nivel, urmează să revină asupra lui înseși, spre a recunoaște limitele între care se petrece. În definitiv, nu se poate vorbi de o înțelegere proprie câtă vreme nu sunt sesizabile cele neînțelese, prezența și locul lor (cf. Ființă și timp, § 36).

[2] Sigur, și alte distincții pot fi în atenție: înțelegere prealabilă și înțelegere așteptată, imediată (spontană) și mediată (reflectată), tacită și explicită, improprie și proprie. Unii autori, precum Manfred Riedel, au în vedere felul în care au fost revăzute asemenea distincții în posteritatea lui Wilhelm Dilthey. Alții, precum John E. Hancock, caută să regăsească unele dintre ele în noile cercetări asupra operei de artă. Merită revăzute considerațiile lui A. C. Grayling din The Frontiers of Knowledge, 2021, îndeosebi din partea a III-a, cu privire la noile perspective în explorarea minții umane.

[3] Ultima spusă poate să ne înșele, să ne apară ca un ecou târziu al cuvintelor Celui de pe cruce: „Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac” (Luca 23, 34). Doar că dincoace, în lumea din care vorbim acum, o asemenea spusă dă expresie unei idei deja comune și destul de obscure.

[4] Cumva surprinzător, această accepțiune îngustă o afli atât în gândirea obișnuită, cât și în destule scrieri care se voiesc de specialitate, studii, lexicoane sau manuale. Afli imediat că înțelegerea ar fi un act al intelectului, alături de analiză sau explicație, conceptualizare, generalizare, rezolvarea de probleme etc. Oare cum s-ar putea înțelege ceva, un fenomen, de exemplu, doar printr-un singur act al intelectului? Dacă într-adevăr ar fi posibil, ceea ce nu ar răspunde acestui act ar apărea drept ceva complet neînțeles. Sau chiar inexistent, ca în fabula cu omul care, văzând pentru prima oară o girafă, se arată foarte mirat și ajunge repede la concluzia că nu există așa ceva.

[5] De exemplu, în La Philosophie de A à Z (1994), înțelegerea e redusă la „un mod alternativ de cunoaștere”: intuitiv (și nu discursiv), sintetic (și nu analitic), global (și nu particular). Ceva asemănător afli și în L´Enciclopedia della Filosofia e delle Scienze Umane (2004), pomenindu-se doar opoziția modernă dintre explicație și înțelegere (Erklären și Verstehen); prin rezumarea infidelă a unor distincții aprofundate de Wilhelm Dilthey, cea din urmă e redusă la o formă de empatie sau la retrăirea unor posibile semnificații. Alte lucrări asemănătoare, precum A Dictionary of Philosophy (1984), valoros totuși în unele privințe, nici măcar nu acordă un loc distinct termenului „înțelegere”.

INDICAȚII DE CITARE

Ștefan Afloroaei, „Credințe și nostalgii actuale” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 4/2024

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.