Chipuri și locuri ale singurătății
Nu e ușor de înțeles, astăzi, percepția prevalent negativă a singurătății. De cele mai multe ori, doar negativă. Sigur, tot mai mulți oameni se plâng de singurătate, acuzând acest fapt apăsător sau dureros pentru ei. Auzim frecvent spunându-se că sentimentul singurătății, în forme îngrijorătoare, s-ar extinde continuu astăzi. Eventual, că ar privi însăși condiția omului din acest timp, situarea sa într-o lume atrasă irezistibil de mașinăria eficienței imediate și de orgolii nemăsurate[1].
Însă nu ar trebui să dramatizăm atât de ușor, nici să dăm curs unor enunțuri care se voiesc neapărat profetice, spunându-ne pe un ton grav că omul este acum mai singur ca niciodată, părăsit până și de propria umbră, rătăcit cu totul într-o lume tulbure și lipsită de sens… În fond, ca să anticipez puțin, singurătatea exprimă o dispoziție proprie omului dintotdeauna, un mod de situare în lumea vieții. Și poate fi resimțită în multe feluri. Omul poate trăi atât teama de singurătate, umbra ei apăsătoare, cât și nevoia profundă de-a o regăsi pentru sine. În unele situații o suportă greu, în altele o caută sau chiar o cultivă cu grijă. Nu e trăită doar ca o formă întunecată de suferință. Uneori, într-adevăr, exprimă un deficit dureros în relația cu ceilalți, pierderea apropierii celorlalți sau chiar un gen de abandon. Alteori, însă, e resimțită ca firească și chiar benefică unor experiențe proprii. Iar modul în care e întâmpinată dă seama de sensibilitatea noastră, de unele alegeri sau credințe care ne orientează în lumea vieții. Cu alte cuvinte, de ceea ce am putea numi simț al vieții, într-o accepțiune mai largă a expresiei.
Nu știu dacă percepția negativă a singurătății, în acest timp, poate fi legată de unele întâmplări și evenimente mai întunecate. În definitiv, mereu au loc evenimente ce pot genera sentimentul că apropierea de ceilalți e tot mai nesigură. Se ivesc mereu forme de distanțare socială și de izolare, de refugiu sau abandon, exil, marginalizare și solitudine. Cu toate acestea, e greu de înțeles lamentația continuă, astăzi, în legătură cu starea de singurătate și portretul ei în tușe atât de sumbre.
Să ne gândim o clipă la un lucru simplu. Anume, singurătatea nu e resimțită doar de cei aflați în situații dificile sau cu adevărat dramatice. Nu presupune întotdeauna izolare socială sau afectivă, distanțarea de acei oameni alături de care ai trăit multă vreme. Prin urmare, nu poate fi asociată de fiecare dată cu ceea ce înseamnă separare sau abandon, refugiu sau marginalizare. Poate fi resimțită chiar și alături de cei doriți personal sau împreună cu ei, inclusiv când cineva are parte de grija celorlalți[2]. În multe situații te poate atinge aerul singurătății. Uneori te atrage asemeni momentului ce oferă o anume regăsire de sine. Sau asemeni unui loc de unde poți vedea mai limpede ce e firesc să alegi și să faci. O întâlnești atunci cu o anume seninătate și cu sentimentul a ceva așteptat sau eliberator într-o privință.
Cum bine s-a spus, singurătatea urmează a fi distinsă de însingurare și, nu mai puțin, de înstrăinarea de sine. „Însingurarea este o pierdere, pe când singurătatea este o renunțare. De însingurare suferi, în singurătate cauți ceva”[3]. Ar fi un fenomen profund ambivalent. Pe de o parte, omul se vede lipsit de apropierea celor care îl susțin și suferă din această cauză. Pe de altă parte, caută el însuși singurătatea într-o experiență sau alta. O caută, bunăoară, cel care crede în „inocența naturii”, așteptând să întâlnească ceva demn de a fi păstrat. Deopotrivă, cel îndrăgostit, atras de dorul după un chip care îi apare mereu absent. Dar și cel care simte nevoia să reflecteze cu privire la sine. La fel, cel care se roagă și tinde către o formă desăvârșită de comuniune (amintindu-și atunci, bunăoară, de singurătatea Fiului)[4]. Cu fiecare dintre aceste experiențe, spune Gadamer, omul caută ceva aparte în ceea ce-l privește – și nu singurătatea ca atare. Bunăoară, apropierea de ceea ce îi apare nevinovat în lumea vieții. Sau întoarcerea la sine și la ceea ce dorința însăși promite. Eventual, locul ce face posibilă o altă manieră de a privi ceea ce se petrece în această lume. Însă nu aș exclude cu totul situația în care singurătatea e căutată pentru ea însăși. Cineva poate să caute o clipă de singurătate așa cum caută clipa de răgaz sau cea de pace lăuntrică, mai ales când se vede excedat de preocupările și vacarmul zilei. Sigur, am putea spune că și în asemenea momente singurătatea e căutată pentru ceva anume – și nu pentru ea însăși. Doar că o anume gratuitate a ei, ca și simplitatea ce-i este uneori proprie, o poate face dorită pentru ea însăși.
În acest sens, unele locuri pot să răspundă mai mult decât altele nevoii de singurătate. Bunăoară, drumul din marginea localității, o pădure sau o livadă, un edificiu izolat, dar și camera de lucru, biblioteca sau laboratorul, atelierul de pictură sau un loc destinat studiului. Greu de comparat cu altele, chilia sau schitul. Unele locuri par deopotrivă reale și imaginare, precum drumul care nu duce nicăieri, potecile care se tot bifurcă (și nu doar în paginile lui Borges) sau lumea umbrelor vii din deșert.
Aș aduce în atenție și un alt lucru care ne lasă a înțelege că starea de singurătate nu e negativă prin ea însăși. Este vorba de acel sens pe care îl regăsim ori de câte ori ne întoarcem de la expresia substantivală („singurătate”) la cea verbală („a fi singur”). Or, a fi singur nu înseamnă doar a fi izolat de ceilalți. Înseamnă – înainte de toate, aș spune – a fi tu însuți / însăți, a te regăsi ca prezență de sine, o prezență singulară. De altfel, nu ai cum să resimți o formă de însingurare dacă în prealabil nu resimți prezența ta singulară. Sau dacă nu resimți că e vorba îndeosebi de tine însuți / însăți. Nu în sensul de a fi în chip deplin tu însuți / însăți, ci într-un mod cumva elementar: a fi cu tine însuți / însăți, a fi prin tine însuți / însăți. Nu cred că am putea ignora acest înțeles prealabil și elementar al singurătății. Îl recunoaștem, de pildă, când spunem despre cineva că poate să facă singur un anumit lucru. Sau că poate să răspundă singur de cele făcute, că își poate identifica singur unele limite. De altfel, cei tineri sunt adesea încurajați să caute singuri („liber”), să exerseze singuri („pe cont propriu”), să lucreze singuri („relativ autonom”), conduită fără de care nu e posibilă o anume inițiere[5]. Nu aș vrea să complic această discuție, însă faptul elementar de a fi tu însuți / însăți este în atenție și atunci când se vorbește de singularitate în cazul ființei umane, când omul e văzut ca persoană, prezență inepuizabil distinctă și irepetabilă. Cu fiecare persoană în parte și prin tot ce are caracter personal, omul apare ca o prezență singulară[6]. Se descoperă astfel un fapt realmente paradoxal: omul este împreună cu ceilalți și deopotrivă singur, este ființă în comunitate și prezență singulară. În definitiv, doar o prezență personală și întrupată poate trăi realmente starea de singurătate.
Am văzut că, distingând între singurătate și însingurare, Gadamer înțelege însingurarea ca pierdere a apropierii celorlalți, fapt care generează suferință. Însă am motive să cred că nici măcar însingurarea nu e un fapt pur negativ. Nu se consumă doar ca suferință a unei pierderi – și nimic altceva. Cine se simte părăsit de ceilalți poate învăța ceva din această experiență, își poate da seama că așteaptă prea multe de la ceilalți și prea puține de la sine. Poate înțelege că viața sa a făcut loc multor tensiuni în relațiile cu ceilalți, că nu și-a cerut singur și alte moduri ale apropierii de ceilalți. Desigur, pentru conștiința care își caută în ea însăși orice refugiu și orice referință, poate surveni blocarea în sine și, desigur, înstrăinarea de sine. Se cufundă cu totul în propria subiectivitate și se pierde în vertijul acesteia („este ca și cum te-ai îneca”, spune Gadamer). Doar că nici în acest caz percepția de sine nu e definitiv una și aceeași. Câtă vreme cel însingurat resimte ceva din gravitatea celor petrecute și suferă din acest motiv, încă e posibilă o altă raportare la sine. Oricât de puțin i-ar fi privirea întoarsă către ceilalți, încă e posibilă o ieșire din vertijul amintit mai sus. Înstrăinarea de sine – dacă o vedem acum ca efect al însingurării – nu înseamnă ceva definitiv, fiind încă posibilă pentru cel înstrăinat sesizarea unui neajuns cu privire la sine. Iar în alte experiențe, înstrăinarea de sine poate avea un sens cu totul diferit, chiar eliberator, prin însăși distanțarea celui în cauză de sinele captiv în cercul lumii sale. Aș aminti în această privință o mențiune pe care o face Nichita Stithatul în cuvântul introductiv la Imnele Sf. Simeon Noul Teolog[7]. Vorbește acolo despre nevoia de a deveni străin unor gânduri sau imagini amăgitoare, ca în felul acesta să te desparți de iluziile cu privire la tine însuți și la propria viață. Cuvântul e adresat celor care doresc să citească paginile unui scriitor creștin, să le citească într-un sens cât mai potrivit. Lectura lor presupune o anumită pregătire cu privire la sine, eliberarea de acele năzuințe sau gânduri care ne țin legați cu totul de preocupările zilei și de lumea dată. Or, eliberarea de iluzii și gânduri deșarte are acum semnificația unei bune înstrăinări de sine.
Aș adăuga aici încă un gând. În trăirea singurătății contează întotdeauna un anume simț al vieții, așa cum se manifestă acesta în cazul fiecăruia dintre noi. Cu alt prilej m-am referit pe larg la asemenea chestiuni[8]. Am căutat să spun că acest simț se constituie cel mai adesea ca simț al unor repere ale vieții, al unor criterii de alegere și evaluare, nu al unor bunuri sau realizări. Privește în cele din urmă prezența alături de ceilalți și situarea personală în lumea vieții. Prin urmare, contează enorm dacă sensibilitatea față de propria viață e cultivată sau nu, dacă întâmplările vieții sunt asumate sau nu, trăite în chip demn sau nu. Or, sentimentul singurătății stă mereu în relație cu modul în care cineva își percepe cursul vieții. Astfel îmi explic faptul că, în una și aceeași situație, cineva suferă singurătatea, iar altcineva o caută; cineva se simte părăsit, iar altcineva se simte liber; cineva trăiește anxios când se vede singur, iar altcineva cu bună dispoziție. În definitiv, una și aceeași persoană poate trăi în moduri diferite faptul singurătății. Când ajunge să urască, va suporta greu singurătatea adusă de resentimentele sale, însă când iubește sau se dedică celorlalți, va căuta acea singurătate care îi protejează o asemenea experiență. Întâlnirea cu singurătatea are loc, așadar, pe fondul unor credințe de viață, al unor așteptări și năzuințe vii.
De aceea cred că nu atât împrejurările conduc la trăirea diferită a singurătății, cât un anumit simț al vieții, felul în care pulsează acesta, mai intens sau mai estompat, mai frust sau mai rafinat. Plecând de aici, am putea înțelege unele situații aparent ciudate, precum faptul că omul poate să fie singur și să nu se simtă singur. Eventual, să se simtă singur tocmai atunci când se află printre ceilalți. Deopotrivă, să resimtă singurătatea atât de unul singur, cât și împreună cu ceilalți. Uneori, omul se simte în egală măsură singur și alături de ceilalți. Altfel spus, solitar și solidar, ca să reiau cuvintele întrezărite pe pânza unui pictor dintr-o nuvelă a lui Camus, Jonas sau artistul la lucru. Această conjuncție existențială – uneori dificilă, ambiguă – îi este proprie omului[9]. Singurătatea nu se opune solidarității decât în anumite situații, ca atunci când e trăită într-o manieră profund egocentrică. Sau când se naște din voința teribilă a celui care se vede stăpân peste lege, oameni și timp. Eventual, când ia forma alienării de sine.
Contează de fiecare dată felul în care cineva își percepe cursul vieții și așteptările cu privire la sine sau la ceilalți, credința sa de viață și confruntarea cu unele posibilități de a fi. Să ne amintim acum de cei care, după 1946, s-au retras în munți ca, în singurătate, să lupte împotriva puterii comuniste. Merită oricând amintite numele lor, mai ales astăzi. De exemplu, Teodor Șușman cu fiii săi, Toader, Avisalon și Traian, din Munții Apuseni. La fel, Ion Uță, Ilie Cristescu și Aurel Vernichescu, în munții din sudul Severinului. Sau Spiru Blănaru, în munții Banatului, Gavrilă Ogoranu, fost student la Cluj. Sau colonelul Gheorghe Arsenescu, împreună cu locotenentul Toma Arnăuțoiu și cu Petre Arnăuțoiu, din Nucșoara, care au luptat aproape un deceniu în munți. Alături de aceștia, Elisabeta Rizea și Maria Plop, Constantin Jubleanu și mulți alții. Dacă avem în vedere ce se întâmplă astăzi în nord-estul Europei, exemplul lor este cu adevărat memorabil. Știau bine că sunt puțini și izolați de lume, că lupta lor seamănă într-o privință cu nebunia lucidă a unor visători, însă au lăsat în urmă totul și au ales să se dedice unei cauze realmente nobile. Au trăit până la sfârșit cu credința că viața liberă e posibilă aici și că trebuie apărată cu orice preț. La fel și în cazul singurătății celor care, întrucât s-au situat la distanță de noul regim politic ori s-au opus acestuia, au fost duși în lagăre sau închiși pentru mulți ani, unii condamnați la moarte. În celula sa de la Aiud, unde și-a trăit ultimele zile din viață, Mircea Vulcănescu s-a simțit deopotrivă solidar și solitar, împreună cu ceilalți și totuși singur în fața propriei morți. Unii dintre cei condamnați de statul comunist au suportat un regim de izolare foarte sever și ani întregi, precum Corneliu Coposu, care și-a dus cu multă demnitate propria singurătate. Ne putem gândi, deopotrivă, la singurătatea celor deportați, a celor cu domiciliu forțat și a celor obligați să-și părăsească definitiv familia sau locul unde au trăit.
Există, așadar, multe moduri în care e trăită singurătatea. În unele cazuri, e deplânsă ori acuzată ca atare. În altele, e trăită cu discreție sau în tăcere, fără nici o dramatizare pentru auzul sau văzul celorlalți. Ai atunci în față un mod demn sau chiar nobil de asumare a singurătății. La limită, există moduri exemplare în care e trăită singurătatea. Bunăoară, în cazul celui care se jertfește pentru o întreagă comunitate și în numele libertății. Sau în cazul celui care, urmându-și credința, se retrage în chilie pentru tot restul vieții sale.
Am cunoscut oameni pe care, uneori, am fost tentat să-i numesc simpli, deși nici un om nu e cu adevărat simplu. Apăreau mai curând asemeni unor oameni obișnuiți și retrași, cunoscuți bine doar de câțiva apropiați. Mi-a plăcut mult să văd că și-au trăit în chip firesc singurătatea lor, nu ca pe o boală veche, nici ca pe o slăbiciune datorată celorlalți și fără să se plângă de așa ceva. Au trăit-o cu demnitate, dându-i, pe cât posibil, un conținut prin lucrările lor de zi cu zi și un sens prin credințele lor de viață. Tocmai astfel de oameni ne lasă a vedea că e important – poate mai important decât alte lucruri – cum anume întâmpină fiecare dintre noi singurătatea și încercările propriei vieți.
[1] Reiau aici, într-o variantă mai redusă și diferită pe alocuri, un text care a apărut inițial în „Limba Română”, nr. 5-6 și nr. 7-8, 2022.
[2] Deși merită oricând avută în vedere, singurătatea trăită împreună cu ceilalți va fi mai puțin discutată în aceste pagini. Paradoxul ei – faptul de a fi împreună și totuși singur – dă seama de ceva indefinit în cazul ființei umane. Ne spune încă o dată că omului îi este propriu faptul de a fi laolaltă cu ceilalți, ceea ce ține de însăși ontologia făpturii umane (cf. Ființă și timp, § 26).
[3] Hans-Georg Gadamer, Însingurarea ca simptom al înstrăinării de sine, în volumul Elogiul teoriei. Moștenirea Europei, traducere de Octavian Nicolae și Val. Panaitescu, Editura Polirom, Iași, 1999, p. 88.
[4] Ibidem, pp. 89-90.
[5] Desigur, chestiunea nu e atât de simplă pe cât pare. Referința la sine poate lua multe forme, atât primare, cât și rafinate, atât egocentrice sau chiar egolatre, cât și deschise, aerisite printr-o bună raportare la ceilalți. Apoi, pot surveni schimbări radicale cu privire la sine, inclusiv negative. Prin urmare, întoarcerea la sine – pe fondul dorinței de a fi tu însuți / tu însăți – nu se arată oricând eliberatoare. Nu întotdeauna are loc o bună conjugare a raportării la sine cu raportarea la celălalt, a recunoașterii de sine cu recunoașterea celuilalt.
[6] Unii filosofi au revenit mereu asupra acestor idei, atenți la diferența ireductibilă pe care o anunță faptul omenesc de viață și de creație. De exemplu, Gabriel Marcel sau Constantin Noica. Pentru cel din urmă, persoana umană apare mereu sub semnul excepției întrupate, ca un destin singular; a se vedea, bunăoară, Modelul cultural european, 1988, cap. I („Regula, excepția și nașterea culturilor”).
[7] Cf. Nichita Stithatul, monah și preot din Mănăstirea Studion, Despre cartea „Imnelor dumnezeiești” a părintelui nostru, cuviosul Simeon, traducere de Dumitru Stăniloae, în vol. Studii de teologie dogmatică ortodoxă, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1991, pp. 322-324.
[8] Cf. Despre simțul vieții. Întrebări, perplexități, credințe, Editura Polirom, Iași, 2021, îndeosebi pp. 96-111.
[9] O astfel de corelație poate fi sesizată chiar și atunci când singurătatea e dureros resimțită sau când se datorează unor grave maladii. A se vedea, de pildă, John Cacioppo & William Patrick, Loneliness: human nature and the need for social connection, NY, W. W. Norton & Co., 2008; Alfred Kraus, Existential a prioris and the phenomenology of schizophrenia, in „Dialogues in Philosophy, Mental and Neuro-Sciences”, 3 (1), 2010; Mircea Miclea, Despre fețele singurătății, în „Sinteza” din 28/ 10/ 2014.
INDICAȚII DE CITARE
Ștefan Afloroaei, „Chipuri și locuri ale singurătății” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 1/2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 