Capcane și locuri firești ale așteptării
S-a vorbit mult despre faptul că așteptarea, legată intim de unele dorințe sau speranțe ale omului, dă seama îndeosebi de acea ecstază temporală pe care o numim viitor, așa cum memoria noastră dă seama de ceea ce numim trecut, iar percepția, de prezentul pe care îl trăim nemijlocit. Sigur, asemenea deschideri temporale se corelează inevitabil și se întrepătrund constant, încât ceea ce așteptăm, de exemplu, se originează deopotrivă în amintirile noastre și în felul de a percepe cele prezente, în imaginația care ne oferă alternative sau în credința care ne ajută să ne desprindem de timpul dat. Nu întâmplător lumea așteptării apare adesea mult mai vastă decât cea a percepției. Și mai variată, cu forme care descriu o nesfârșită multiplicare de stări existențiale, de la așteptările greu de suportat sau de-a dreptul terifiante, bunăoară, la cele aparent indiferente și banale, sau, dincolo de acestea, la cele care trimit către ceva mult visat și niciodată atins ca atare. Omul poate aștepta aproape orice, iar când spune că nu mai așteaptă nimic, încă mai face sesizabilă urma unei tăcute așteptări, precum cea de a se retrage dincoace de locul unor dorințe care l-au aruncat într-o lume pe dos. De altfel, multe așteptări omenești – probabil, cele cu adevărat simptomatice pentru felul nostru de a fi – se nasc chiar din golul sau vanitatea celor prezente.
Așadar, merită explorată lumea așteptării, căci, din câte îmi dau seama, ceea ce așteaptă un om sau o comunitate umană într-un interval de timp poate fi definitoriu pentru modul său de existență. Am putea spune, riscând puțin, că noi suntem tocmai ceea ce așteptăm și în felul în care așteptăm.
Voi părăsi acum acest mod de a vorbi, cam speculativ, ca să mă întreb, abrupt și cumva prozaic: ce așteptăm noi astăzi în chestiunea educației? De exemplu, ce așteptăm de la unele instanțe oficiale, guvern sau minister (cu atâția directori sau consilieri care, din zori și până seara, stau și gândesc…), de la rectorate și directorate, de la inspectoratele școlare ? Sau de la unele instituții populate masiv de cei care se consideră experți în educație? Ce așteptăm în fond de la toate aceste instanțe care, de obicei, se afundă în aerul tot mai înecăcios al unor formule impersonale?
Sigur, potrivit ar fi ca, în legătură cu fiecare instanță amintită mai sus, discuția să urmeze un traseu distinct și cât mai concret. Bunăoară, cu exemple, cazuri, cercetări de teren și statistici de încredere. Doar că, acum și aici, nu doresc decât să-mi exprim câteva gânduri care, între timp, au devenit pentru mine asemeni unor credințe fragile și totuși elementare.
Știm bine, nu are sens să aștepți vreun semn salvator de la cei care, ajunși prin jocurile politice în instituțiile mari, centrale și locale, decid peste noapte ceva sau altceva, cel mai adesea nu se știe ce anume și nu se știe de ce. De cele mai multe ori, ei nu vorbesc în calitate de specialiști, în sensul propriu al cuvântului, așadar ca pedagogi, psihopedagogi sau psihologi, educatori cu mare experiență și cu o anvergură culturală recunoscută, oameni cu o viziune reală privind sfera complicată a educației. Dimpotrivă, vorbesc pur și simplu ca oameni care, la un moment dat, au fost numiți politic într-o funcție. Este posibil ca unii dintre ei să fie pregătiți într-un domeniu anume, economic sau comercial, chiar didactic sau de cercetare și, cu toate acestea, să fie străini procesului amplu și complicat al educației, tendințelor noi ale acestuia și rostului său într-o comunitate istorică de viață. Ceea ce înseamnă că, în activitatea lor administrativă, cu cât vor decide mai puține schimbări în sistemul educațional, cu atât vor greși mai puțin[1]. Însă nu e deloc simplu așa ceva. Omul este o ființă rațională, însă nu oricând rezonabilă și umană. Cum s-a văzut de multă vreme, voința omului de a interveni și a decide, de a schimba cele existente este cel mai adesea pe măsura ignoranței sale. Cu cât omul cunoaște sau înțelege mai puțin, cu atât voința de a decide sau de a face este mai mare. Și, cum vedem, omul simte nevoia să schimbe nu doar ceva anume, o regulă sau un articol de lege, ci un sistem întreg, o societate de la un capăt la altul, lumea însăși cu tot ce cuprinde aceasta în necuprinsul ei.
Prin urmare, importante îmi apar câteva lucruri relativ simple și, cred, verificate de mulți dintre noi de-a lungul timpului.
De exemplu, să nu așteptăm niciodată funcționari salvatori și decizii administrative salvatoare, nici reforme mari, „constituționale” sau „structurale”, „verticale”, „transversale” sau de alt gen. Cum am tot văzut, acestea se fac de obicei în necunoștință de cauză, aproape arbitrar, încât atrag după ele imediat alte reforme, ajungându-se mereu la reformarea unor reforme și schimbarea unor schimbări, fiecare nouă autoritate instituțională simțind deodată nevoia de a se afirma cu câteva reforme sau schimbări la scară națională.
Nu ar trebui să așteptăm nici noi legi, precum cele privind salarizarea în învățământ sau organizarea și administrarea unităților școlare. Sigur, dacă ar fi bine întemeiate sau rezonabile, acestea ar avea efecte pozitive. Doar că, din câte vedem, rostul lor este mai degrabă altul, în cazul în care au totuși vreun rost.
Nu are sens să ne mai întrebăm, de pildă, dacă ar fi bine cu noi inspectorate sau fără inspectorate, cu noi directorate sau fără directorate, cu sau fără note, cu sau fără frecvență în școlile noastre etc. Când astfel de lucruri se fac așa cum voiesc cei aleși după criterii politice, ele seamănă fatalmente cu cele care le apar depășite. Viitorul lor se naște prin reproducerea primară a celor prezente, încât dificultățile existente ajung și mai tulburi.
Simplu spus, politizarea în exces a vieții sociale și culturale este un fenomen realmente maladiv și conduce în definitiv la simulacre și avortoni. Faptul e cunoscut de multă vreme, dacă ne amintim, bunăoară, de o scriere absolut remarcabilă, Cultura română și politicianismul, de Constantin Rădulescu-Motru. Nu au cum să reformeze învățământul cei care nu-l cunosc bine și care, înainte de toate, nu-l prețuiesc pentru ei înșiși. Nu au cum să propună ceva rezonabil în sfera educației cei care nu au realizat cercetări importante și autentice cu privire la lumea educației. Chiar dacă ar avea bune intenții, nu au cum să facă ceea ce promit câtă vreme le lipsește, pe de o parte, experiența reală sau îndelung trăită în mediul viu al educației și, pe de altă parte, o cercetare atentă a ceea ce se petrece actualmente în sfera educației.
Așadar, ce mai putem aștepta astăzi în sfera educației din acest spațiu istoric în care noi trăim?
Nu chiar orice, cum am văzut. Însă destule, aș spune. Doar că potrivit ar fi, înainte de toate, să ne întoarcem privirea către noi înșine, ca fiecare să vadă, în conștiința limitelor proprii, ce ar putea să facă acolo unde își află locul la un moment dat. Către noi înșine și către cei care, într-un fel sau altul, se dedică nemijlocit și normal educației dintr-o comunitate, oricât de mică ar fi aceasta. Așadar, e firesc să așteptăm ceva anume de la noi înșine, fiecare dintre noi de la sine însuși pe cât posibil. Și, desigur, de la oamenii care se văd cu îndreptățire în rolul de educatori. Folosesc acest din urmă cuvânt în accepțiunea lui generică, gândindu-mă la toți care pot să-i îndrume cu destulă grijă pe alții prin chiar ceea ce ei înșiși fac, prin felul lor simplu și demn de a-și duce viața și prin ceea ce transmit cu încredere zi de zi, acasă, la școală sau în alte locuri. Bunăoară, părinți și tutori, educatoare și educatori, învățătoare și învățători, profesoare și profesori, cercetătoare și cercetători, toți cei care, cum spuneam, știu că a-i însoți pe alții în pregătirea lor și a-i îndruma presupune multă grijă, naturalețe în comunicare și destulă atenție la sine, ca lucrurile să decurgă în chip liber și firesc. De fapt, educația devine reală tocmai în prezența unor astfel de oameni, chiar și atunci când nu-și propun să educe.
S-ar putea spune că, în această privință, e ușor de vorbit. Găsim ușor cuvinte potrivite, vorba poetului, însă ne paște la fel de ușor generalitatea facilă și absența întâlnirii fruste cu lumea reală. De exemplu, nu e suficient să te vezi la un moment dat într-un astfel de rol, ca învățător, profesor sau altceva asemănător. Lucru știut, reușește să trezească dorința cultivării de sine tocmai acel om care simte nevoia să se educe pe sine, să-și cultive pe cât posibil simțurile și mintea, reacțiile și atitudinile față de sine și față de alții. Acest om educă tocmai atunci când se educă pe sine și atât cât o face cu privire la sine. Nu trebuie să-și propună neapărat educarea celorlalți, ci, pur și simplu, să facă ceea ce se cuvine la un moment dat, ceea ce e dezirabil sau demn într-o comunitate de viață. Când cineva își propune doar să-i educe pe alții, să-i formeze într-un fel sau altul ori să-i orienteze neapărat pe adevărata cale, cum se spune, ceva e suspect într-un asemenea act de voință. Ca și în efortul de inițiere, cineva inițiază pe alții doar în măsura în care el însuși se inițiază într-o activitate sau într-o formă de cunoaștere, socotind că, pentru sine, un asemenea demers are sens. Există destule repere în această privință, de la cele pe care ni le oferă bunul simț, până la cele recunoscute de comunități întregi ca acte sau valori demne de condiția omenească.
De ce am în vedere aici mai ales ceea ce apare neformal, nedidactic, deși se petrece de multe ori într-un mediu școlar? Știm bine că, de regulă, cineva învață mai ales din ceea ce vede sau află că se face. Învață, de exemplu, să citească fără grabă și cu plăcere unele pagini atunci când cineva, alături de sine sau în fața sa, citește fără grabă și cu plăcere anumite pagini. Învață să-și pună singur unele întrebări atunci când cineva, alături de sine sau în fața sa, își pune în chip firesc anumite întrebări. Nu doar simulează că se întreabă, ci, pur și simplu, își dă seama că unele lucruri sunt neclare și pentru sine, înainte de toate pentru sine. La fel și în alte privințe, când cineva învață – sau dorește să învețe – cum să gândească în sens propriu, cum să revadă ceva neclar sau cum să înțeleagă, cum să vorbească și, mai ales, cum să se poarte printre ceilalți sau alături de ei. Învață astfel conduite ale minții sau ale trupului, atitudini și simțăminte, griji și forme de libertate. Nu învață simple cuvinte și propoziții, nici informații seci și cifre sau statistici. Sigur, și acestea pot avea un rost în unele momente, însă, dacă e vorba de învățare propriu-zisă, faptul se petrece atunci când învățăm să vorbim și să gândim, să ne raportăm la unele evenimente și, mai ales, la ceilalți, să alegem sau să asumăm ceva pe cont propriu. Or, așa ceva nu poate avea loc decât având în față pe cineva care caută el însuși să gândească și să înțeleagă, să aleagă o variantă dintre mai multe și să asume pentru sine ceva relevant și pentru ceilalți.
De aceea cred că ne rămân totuși destule așteptări. Chiar dacă unele dintre ele sunt adevărate capcane pentru noi, mai curând înfundături decât reale deschideri, avem tot timpul ce aștepta, îndeosebi atunci când privirea se îndreaptă către ceea ce fiecare dintre noi ar putea să spună cu înțeles ori să facă ceva rezonabil.
[1] În ultimele decenii, din câte știu, au fost numiți în fruntea Ministerului Educației și Cercetării trei oameni care nu veneau prin selecția făcută de mașinăria politică a timpului. Cu privire la aceștia, știu că aveau o experiență didactică excelentă și realizări admirabile în cercetarea științifică. Au înțeles imediat dificultățile uriașe din educație și au văzut totodată că mijloacele avute la îndemână sunt prea puține. Însă nu au rezistat mult în funcția respectivă, doi dintre ei nici măcar un an. După ce au descris starea reală de lucruri și au solicitat unele măsuri urgente, au trebui să părăsească funcția respectivă.
INDICAȚII DE CITARE
Ștefan Afloroaei, „Capcane și locuri firești ale așteptării” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 8-9/2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 