Ștefan Afloroaei
Aparenta contingență a actului de înțelegere
A devenit ușor sesizabilă, astăzi, cum am văzut cu alt prilej, o credință destul de ciudată în legătură cu faptul de înțelegere[1]. Se consideră de obicei că acesta nu ar constitui o capacitate aparte, nici ceva decisiv pentru ceea ce suntem sau dorim să fim. Dimpotrivă, poate la fel de bine să aibă loc sau să nu aibă loc, fără ca prin absența lui să se întâmple ceva îngrijorător. Poate fi cu totul absent în unele intervale de timp, chiar dacă e vorba de oameni în stare de trezie
și care gândesc sau comunică.
O asemenea credință, ca și altele care o însoțesc, face parte deja dintr-un set – nou sau vechi, greu de spus – de obișnuințe mentale. Exact acest lucru ne lasă a vedea condiția problematică a faptului de înțelegere. Sau, poate, critică, însă prefer să evit pe cât posibil termenul din urmă, întrucât se vorbește prea mult despre tot felul de crize în care ne-am afla. Cu fiecare situație cumva neașteptată, chiar și în legătură, de exemplu, cu apropierea unui urs slăbănog de o șosea oarecare din munți, identificăm imediat o nouă criză. Au fost numite atât de multe și cu atâta ușurință încât expresia e deja erodată semantic. Aș risca totuși să afirm că, de fapt, o singură criză pare să fie relevantă astăzi, anume cea care privește puterea noastră de înțelegere, tocmai aceasta dovedindu-se sursa și mediul unor situații cu adevărat îngrijorătoare.
Dacă actul de înțelegere poate în egală măsură să aibă loc sau să nu aibă loc, să se petreacă sau să nu se petreacă, înseamnă că ar fi pur contingent. Iar contingența lui revine în multe alte forme. De exemplu, poate deopotrivă să aibă efecte sau să nu aibă, să conteze sau să nu conteze. Alte lucruri contează realmente, precum, bunăoară, a fi eficient imediat și în chip măsurabil, a te livra fără condiții unei piețe de informații, a te expune cât mai mult și cu orice prilej. Or, în fața acestor noi elanuri, actul înțelegerii pare mai curând unul privat și tăcut, facultativ, fără vreo miză serioasă pentru ceea ce se petrece. E comparat uneori cu nevoia subiectivă și inocentă de interpretare, sau, și mai expresiv, cu un simplu impuls de natură poetică sau speculativă, inofensiv până la urmă.
Însă la ce consecințe bizare conduce o asemenea credință, ce stări de spirit sau gânduri poate să întrețină?
Una dintre consecințe ne privește pur și simplu ca oameni, ca ființe cărora le-ar fi proprii anumite dispoziții sau conduite. Dacă înțelegerea ar fi pur contingentă, înseamnă că nu apare drept ceva propriu omului, așa cum sunt considerate de obicei limbajul articulat sau viața dusă în comunitate. Nu doar înțelegerea s-ar dovedi „neesențială” în ce ne privește, dar și sensibilitatea pe care o presupune, simțurile pe care nemijlocit se sprijină, precum cel al limbii sau cel al unor limite, orice raportare comprehensivă la sine sau la ceilalți, toate acestea apar deodată pur contingente[2]. De aici și până la a considera inteligența umană – în sensul cel mai larg al expresiei – ca un simplu accident al evoluției, sau ca o mare înfundătură în istoria speciei, cea mai teribilă dintre cele cunoscute până acum, nu mai e decât un pas. Și dacă, totuși, lucrurile stau astfel? Ce ne poate asigura, oare, că actul de comprehensiune sau cel de reflecție ne-ar fi cu adevărat proprii?
Bine, dar nu cumva se contrazic cei care fac astfel de afirmații? În definitiv, vor să transmită o idee cu adevărat relevantă, vizionară, doar că, în acest sens, pun la lucru inteligența însăși, adică, dacă le dăm crezare, o capacitate profund afectată în sine sau deviantă ca atare. Apoi, câtă vreme vorbirea articulată ne-ar fi proprie, ca și recursul la anumite norme si valori în comunitatea de viață, nu înseamnă că și înțelegerea apare la fel? E posibil să comunici cu ceilalți și să fii străin oricărui înțeles posibil? Poți să ai în vedere unele norme și valori dezirabile fără să înțelegi absolut nimic? Ai putea face complet abstracție de intenționalitatea elementară a semnificării sau a recunoașterii unor repere? Sigur, de multe ori avem în față înțelesuri aparente, semnificații doar pretinse, sensuri formale sau vane, destule lucruri luate ca de la sine înțelese și, mai ales, crase neînțelegeri. Are loc o adevărată invazie de sensuri inutile, pur formale sau impuse artificios. Unii scriitori au sesizat excelent acest lucru. De exemplu, în proza Grabnic se va scutura, de Yasunari Kawabata, personajul acuzat de crimă, Yamabe Saburō, se confruntă în fața instanței nu atât cu absența sensului, cât cu inflația lui formală de necontrolat și neobișnuit de agresivă. Uneori, constați însuși refuzul unei înțelegeri atente, sensibile, câtă vreme aceasta înseamnă și un exercițiu de recunoaștere a unor limite proprii. Prin urmare, te poți întreba dacă nu cumva e în joc doar o frumoasă fantasmă cultivată de unii dintre noi, fie pentru a se consola în fața celor văzute și auzite, fie pentru a evada speculativ în lumea unor imagini ideale. Însă, ne dăm seama, nu despre ceva cât mai bine înțeles e vorba acum, nici despre accesul la vreun înțeles în sine, ci despre o dispoziție care ne este proprie și care se afirmă în multe moduri, inclusiv negative. Cum bine s-a spus, neînțelegerea însăși reprezintă până la urmă un mod de înțelegere, doar că unul confuz sau deficitar.
Ca și actul de orientare în lumea vieții, care, cum știm, survine în varii forme, cel de înțelegere ne este constitutiv. Ca să ne dăm seama de acest lucru ar trebui, în prealabil, să avem în vedere câmpul neașteptat de larg pe care-l expune fenomenologia sa. Unele moduri, de exemplu, se situează dincoace de pragul conștienței. Altele apar difuze sau estompate, primare sau fruste. Eventual, atinse de anumite obsesii și fixații. A înțelege nu înseamnă de fiecare dată a clarifica o stare de lucruri, nici a degaja cu limpezime înțelesul celor existente. În această accepțiune, de secundă sau chiar terță instanță, înțelegerea survine arareori. Nu întâlnim ușor forme rafinate de înțelegere, mai ales când sunt în joc înțelegerea de sine și înțelegerea cu ceilalți. Cu toate acestea, e firesc să năzuim către așa ceva și să socotim că înțelegerea poate dobândi forme elevate, nobile, cu urmări dezirabile în spațiul concret de conviețuire.
Problema nu este, așadar, că unii ar înțelege, iar alții nu (o discriminare trivială sau de-a dreptul brutală), nici că omul ar înțelege doar uneori, iar alteori deloc. Problema privește acum tocmai modul în care cineva, o persoană sau o comunitate, obișnuiește să înțeleagă ceea ce ar fi de înțeles. Nu e vorba despre actul de a gândi, dacă e corect sau nu, nici despre cât anume cineva cunoaște sau știe. Căci poate să gândească în mod corect și, mai mult încă, să cunoască bine ceva anume, să știe cu exactitate unele lucruri și, totuși, să nu înțeleagă în chip firesc cele spuse, știute sau decise. Cu atât mai puțin cele petrecute cu sine sau în viața unei comunități. Prin urmare, întrebările care ne întâmpină sunt acum altele. Bunăoară, ce mod de înțelegere a devenit la un moment dat uzual, mai frecvent decât altele? Ce supoziții sau credințe ajung să-l domine? Oare cei în cauză se confruntă sau nu cu dificultățile ivite? În ce măsură caută cineva să-și cultive unele simțuri sau exercițiul de gândire? Asemenea întrebări și altele apropiate ne-ar ajuta să vedem, în cele din urmă, care este starea de fapt a puterii de înțelegere.
Însă cineva ar putea spune că actul de înțelegere nu e văzut totuși, în acest timp, ca unul marginal sau facultativ. Doar că, psihologic vorbind, nu înseamnă decât „o funcție a gândirii”, uneori trează, alteori în somnolență sau în repaus. Eventual, o funcție a intelectului[3]. Prin urmare, dacă avem în vedere actul de gândire sau de intelecție, ne referim, indirect, și la cel de înțelegere.
Aș răspunde la această obiecție într-un mod destul de simplu: înțelegerea poate să apară uneori și ca o funcție a intelectului, însă niciodată nu înseamnă doar atât. Când socotim că înseamnă doar atât, ignorăm destule lucruri care au fost într-o măsură clarificate deja. De exemplu, ignorăm acel nivel al înțelegerii pe care îl anunță faptul elementar de percepție, căci și la acest nivel e prezentă o anumită comprehensiune (Maurice Merleau-Ponty, bunăoară, a adus destule argumente în această privință). Dar și acele moduri ale înțelegerii care se deschid unor căi diferite de cea logică sau intelectivă. Mai simptomatic încă, ignorăm ceva ce poate fi socotit prealabil pentru orice formă de înțelegere și de o indefinită deschidere. Anume, ceea ce de multă vreme s-a numit logos. Nu cred că pot fi lăsate în urmă acele considerații ce au în vedere logos-ul însuși, tocmai acesta fiind socotit altădată propriu ființei umane. Iar logos-ul nu e sesizabil doar ca limbaj, nici doar ca act de gândire sau de raționare, ci deopotrivă ca memorie (aducere aminte) și reflecție, conduită orientată de norme și valori, simț al dreptății sau al celor cu adevărat bune. Nu întâmplător cei care au revenit frecvent asupra felului în care a fost recunoscut logos-ul, precum Hans-Georg Gadamer sau Eugeniu Coșeriu, au simțit nevoia să spună că omul este ființa care vorbește și înțelege (caută să înțeleagă), gândește și se deschide înțelegerii, se raportează la ceilalți și poate să-i înțeleagă sau să se înțeleagă într-o măsură cu ei[4]. De fiecare dată e vorba și de înțelegere, adică de posibile semnificații și interpretări care se anunță prin raportare la sine și la ceilalți. Prin natura sa, dacă se poate vorbi astfel, logos-ul este dialog, face posibilă relația dialogică. Tocmai aceasta poate orienta privirea și dincolo de ceea ce apare „aici și acum”, sau dincolo de cele care se voiesc indiferente. Altfel, omul ar apărea asemeni unui viețuitor oarecare. Sigur, un viețuitor mai adaptat în unele privințe, ceva mai complicat cerebral sau mai performant tehnic – însă doar atât. Unui asemenea viețuitor nu-i poți cere, de pildă, să fie atent la anumite valori sau repere ce asigură un mod elevat de conviețuire, căci acestea nu-i apar eficiente în primă instanță, nici exacte, nu răspund în mod nemijlocit la cele date aici și acum.
O altă consecință a credinței amintite mai sus pare și mai elocventă pentru timpul pe care îl trăim. Dacă faptul înțelegerii ar fi complet absent în unele intervale de timp, inclusiv în starea de trezie sau când cineva e conștient de sine, ar însemna, conform unei lecturi tehnice, că în acele momente înțelegerea nu e utilă celui în cauză. Asemeni unei funcții auxiliare a minții, ar fi la simpla dispoziție a celui care își aduce aminte de ea. Când cineva, bunăoară, nu are nevoie să înțeleagă, uită de respectiva funcție sau o lasă în starea ei latentă. Imediat însă ce i s-ar părea utilă, o poate resuscita prin unele impulsuri sau, mai elaborat, prin metode și tehnici speciale. Exact așa cum procedăm cu un instrument oarecare sau cu un aparat de uz cotidian[5]. Noile forme de consiliere instituțională ar putea prelua această sarcină, ca să reactiveze nervul înțelegerii sau zona cerebrală care-i corespunde, atunci când, bunăoară, e nevoie pe „piața socială” de unele semnificații sau înțelesuri. Ce anume doresc de fapt să spun? Judecata că actul de înțelegere poate fi uneori cu totul absent se leagă de o alta la fel de suspectă, că acesta devine până la urmă unul pur instrumental. Apare util doar câteodată și, atunci, va fi activat fie de cineva dispus câteva clipe să înțeleagă, fie de unii „experți în domeniu” sau de anumite instituții. Cum vedem, unele imagini stranii din Oceania lui George Orwell încă pot fi revăzute sau completate cu altele noi.
Știm bine că, astăzi, se afirmă adesea – și prin voci care se voiesc autorizate – că „unii dintre noi” nu înțeleg cele spuse ori citite. Deși știu să vorbească ori să citească, nu înțeleg nimic. Însă, lucru foarte curios, nu întotdeauna apare îngrijorător un asemenea fapt pentru cei care-l anunță sau îl gestionează. Uneori, e anunțat ca îngrijorător, ca atunci când acești „unii” nu rețin întocmai ce li se transmite, nu preiau întocmai un anumit mesaj și nu fac ceea ce li se cere așa cum e prevăzut de către cei care au înțeles. În mediul școlar, dar și în cel cazon sau în cel politic, în destule altele, e sesizabilă această grijă specială. Ea se naște, în fond, din nevoia elementară de a-i modela pe acei „unii” într-un anume fel, nu neapărat din dorința de a-i învăța să gândească liber ori să înțeleagă ce se petrece cu ei înșiși. Însă când acei „unii” doresc pe neașteptate să afle și altceva, cu privire, de pildă, fie la unele posibilități sau drepturi pe care le au, fie la unele datorii sau obligații ale anumitor instituții, nu mai este îngrijorător dacă nu înțeleg ce citesc. Dimpotrivă, cu cât înțeleg mai puțin, cu atât mai bine. În destule situații din viața unor instituții sau comunități, „a înțelege” e luat ca un simplu sinonim al lui „a asculta”, „a face imediat (ce ți se cere)”, „a îndeplini grabnic (ce a fost deja gândit)”. Nu e de mirare că înțelegător se dovedește, în asemenea situații, tocmai acela pentru care nu mai e nimic de gândit sau de spus.
Nu știu dacă ar mai trebui adăugat că o asemenea credință („unii citesc, dar nu înțeleg…”) e de-a dreptul scandaloasă. Oricine dintre oameni înțelege la un moment dat ceva. Înțelege ceva într-un fel sau altul. Bunăoară, cei care pot citi înțeleg sigur ceva – câtă vreme pot să citească. Ei recunosc, de pildă, unele semnificații ale anumitor expresii și cel puțin un sens posibil în cazul unei propoziții. E posibil să nu înțeleagă adecvat cele citite („adecvat”, într-o anumită privință sau pentru cineva anume), însă, dacă nu ar înțelege deloc, nu ar putea să citească, nici să recunoască o anumită spusă. La fel și în alte cazuri. Când cineva vorbește și „nu spune nimic”, probabil nu spune ceea ce alții ar dori să audă, însă ceva spune totuși, chiar și vag sau indirect, chiar și prin ratarea ideii aflate în discuție. Nu-mi dau seama de ce s-ar crede totuși, în asemenea cazuri, că e vorba de vacuitatea totală a celor exprimate și de absența completă a înțelegerii. Ar putea fi la mijloc, așa cum încerc să înțeleg, unele credințe mai ciudate, însă destul de extinse și bine fixate mental. E adevărat și faptul că, de la o vreme, ne plac tot mai mult formulările abrupte, casante, în stare să șocheze mintea imediat sau să trezească în ceilalți oarecare panică.
[1] M-am referit la câteva aspecte ce țin de această situație în articolul „Credințe și nostalgii actuale”, în Anthropos, nr. 4, 2024.
[2] Sigur, a socoti ceva contingent – sub o anumită accepțiune a cuvântului – nu constituie oricând o judecată depreciativă. Uneori, mai rar, aduce în atenție ceva liber sau creator, imprevizibil. Doar că, imediat ce contingența semnifică termenul slab din opoziția crudă cu ceva necesar sau important în lumea vieții, e vorba de o altă situație. În cazul din urmă, judecata nu e doar depreciativă, dar și deficitară în ea însăși, căci nimic nu poate să apară într-o formă pură și simplă.
[3] Este ceea ce se și spune în unele studii și tratate actuale. Alte funcții ale intelectului ar fi cea de conceptualizare, cea de analiză și sinteză, cea de abstractizare și generalizare, sau rezolvarea de probleme. Înțelegerea e gândită ca o funcție particulară și diferită într-o măsură de acestea, uneori activă, alteori nu.
[4] Asemenea considerații aflăm și la alți exegeți, precum Jean Grondin, Günter Figal sau Rémi Brague. E adevărat că uneori, când se discută despre ceea ce a însemnat și încă mai înseamnă logos-ul pentru ființa umană, se imaginează, din păcate, tot felul de opoziții tari, prăpăstioase, precum cea dintre logos-ul grec și logos-ul evanghelic, sau cea dintre logos-ul european și cel oriental. Or, prin orientarea către un dialog liber cu sine, cu ceilalți și cu ceea ce transcende voința omenească, tocmai în orizontul logos-ului devine posibilă ieșirea din asemenea opoziții.
[5] Un autor care s-a dovedit de o reală clarviziune în unele privințe, Hans Vaihinger, atent la ce înseamnă în lumea modernă conceptele și reprezentările de natură ficțională („ca și cum”), observă, printre altele, că inteligența umană intră tot mai frecvent într-un regim pur instrumental. Devine un instrument al voinței sau al unor nevoi omenești obișnuite. În acest caz, ea se obligă să caute calea cea mai scurtă și eficientă, și tocmai în acest sens „corectă”. Nu se orientează neapărat către cele „reale”, nici către cele „elevate”, ci către zona unei eficacități cognitive și tehnice sigure, încât resemnifică profund ceea ce numim „realitate” și „adevăr”.
INDICAȚII DE CITARE
Ștefan Afloroaei, „Aparenta contingență a actului de înțelegere” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 5/2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 