Ștefan Afloroaei
Amintindu-ne de Noica
Mă gândesc uneori, dincolo de discuțiile ivite din inerția unor interpretări la nesfârșit bănuitoare, cât de mult datorăm totuși acestui om. Probabil târziu ne dăm seama de așa ceva, de datoriile imense față de omul Noica. Și nu e vorba doar de cei din generațiile formate în anii ´70 sau ´80, ci și de alții de mai târziu.
Datoriile noastre rămân imense față de omul care, după anii de război, se dedică efortului de susținere intelectuală și morală a unor persoane sau comunități care s-au văzut deodată sub un regim politic terifiant. Aproape tot ce a făcut din acei ani și până la sfârșitul vieții, precum reflecția mereu reluată cu privire la noua situație a omului în istorie, paginile scrise cu atâta comprehensiune și cu simțul martorului treaz într-o epocă tulbure, readucerea în acest spațiu lingvistic și cultural a unor mari nume ale gândirii europene, discuțiile cu cei apropiați sau cu cei care nu reușeau să-și afle un loc propriu, întrebările noi pe care le aduce în față și, mai ales, orientarea atenției către nevoia de a revedea ceea ce pare deja văzut și de a regândi ceea ce pare deja gândit, de a readuce în raza actului de înțelegere ceea ce pare deja înțeles, toate acestea ne vorbesc despre o prezență cu adevărat de excepție.
Sunt greu de uitat, bunăoară, răbdarea și generozitatea acestui om în discuțiile cu cei care l-au căutat sau l-au întâlnit. Și e vorba de nenumărate discuții, ani și ani de-a rândul, mai ales cu cei tineri, care, atunci, își căutau cu anevoie o posibilă cale. Sau, cum bine se știe, convorbirile frecvente cu cei care, în anii respectivi, nu-și puteau afla un rost în lumea dată. Toți aceștia l-au căutat pe Noica și l-au găsit mereu disponibil, cu gesturi simple și firești, deschis oricând unor întrebări și comprehensiv ca puțini alții.
Faptul din urmă vorbește, cred, despre o etică aflată nemijlocit la lucru. Văd uneori că unii exegeți se întreabă în ce măsură Noica a gândit și o etică. Dacă da, de ce nu a scris un tratat masiv de etică? Dacă nu, de ce nu? Or, asemenea întrebări mi se par cu totul copilărești, dacă nu cumva ascund o falsă naivitate. Cine citește cu atenție paginile lui Noica observă ușor că reflecțiile de natură etică sunt mereu prezente, aproape inevitabile. Ca și în cazul unor gânditori greci sau de mai târziu pe care i-a socotit exemplari, considerațiile sale de etică vin împreună cu cele de filosofia vieții și a culturii, de fenomenologie sau metafizică. Nu doar că vin împreună, ci susțin judecățile proprii acestora sau le asigură până la urmă liniile de orizont și o reală altitudine. E suficient să revezi, în această privință, Șase maladii ale spiritului contemporan (1978), dar și Devenirea întru ființă (1981) sau, eventual, Scrisori despre logica lui Hermes (1986). Mai mult încă, Noica a dat viață unor idei și credințe de natură etică, așa cum singur a înțeles și cum a fost posibil pentru el însuși. Le-a practicat mereu în raportarea la sine și la ceilalți, fapt absolut important, dacă nu cumva singurul cu adevărat important când e vorba de etică. Tocmai în acest sens am ținut să readuc în atenție două lucruri greu de ignorat, că ani de-a rândul Noica se dedică susținerii intelectuale și morale a comunității aflate sub un regim totalitar și că, în aceiași ani, întreține, adesea în condiții dificile, nenumărate discuții cu cei care căutau pentru ei înșiși unele repere ale vieții. Cel puțin pentru aceștia din urmă au contat enorm, cum și mărturisesc unii dintre ei, prezența la nesfârșit disponibilă a lui Noica și convorbirile avute, atât de omenești în definitiv.
Nu aveau să-l abată de la un asemenea mod de înțelegere a vieții nici anii grei și mulți de domiciliu forțat, nici anii și mai grei de detenție politică, sau, imediat după, anii în care a fost continuu urmărit și supravegheat de către instituțiile puterii. Dar nici unele dezamăgiri trăite în relațiile cu cei care i-au căutat apropierea din motive străine celor exprimate deschis.
Sunt surprins să constat cât de ușor se reiau unele imagini – abstracte și nejustificate, în fond – cu privire la Noica. De exemplu, că este filosoful ideii pure, susținând că dacă cineva nu ar avea pentru sine o anumită idee, căreia să i se supună și pe care să o dezvolte ca și cum ar fi singurul lucru ce contează, nu ar fi cu adevărat pe cale… Mult întreținută este și imaginea unui Noica pentru care nu ar conta nimic altceva decât cultura, isprava culturală, faptul de cultură în sine și pentru sine. Dar și imaginea gânditorului confiscat cu totul de un concept. Bunăoară, de conceptul ființei. Sau de conceptul lui „întru”. Eventual, de cel al „rostirii originare”. Nu e greu să vezi că asemenea imagini îl transformă pe Noica într-un gen de entitate stranie, nepământească, ce ar pulsa cumva atemporal, generând din eter concepte sau idei. Omul Noica, acel om căutat ani de-a rândul de cei care i-au prețuit cuvântul viu și dialogul simplu cu fiecare în parte, dar și de cei care l-au citit în solitudine și au recunoscut vocea lui, acest om e cu totul absent din asemenea imagini. În fond, sunt imagini străine modului său de înțelegere și de raportare la semeni ori la cuvântul spus, care-l arată pe Noica altfel, realmente viu și deschis, cu judecăți atente și intuiții surprinzătoare.
Nu-mi pot explica, totuși, de ce paginile sale, cel puțin unele dintre ele, nu au încă o soartă mai bună, nu sunt revăzute ori de câte ori s-ar cuveni. De exemplu, acele pagini care privesc modul omenesc de a fi și, mai ales, viața omului în comunitățile larg refăcute din această epocă. Sau cele referitoare la ethosul neutralității și ethosul orientării. Eventual, cele care privesc tot felul de insuficiențe grave („maladii”), atât în ordine civică sau cotidiană, cât și în ordine spirituală. Ce să mai spun despre paginile, cu adevărat elocvente, privind modul nostru de a gândi și de a înțelege, de a simți și de a ne raporta la ceilalți, de a urma unele reguli sau tradiții și, deopotrivă, de a ne îndepărta în exces de oricare dintre ele?
Înainte de orice, judecat în grabă și adesea sub unele prejudecăți de natură ideologică este însuși cursul vieții lui Noica, mai ales cel petrecut după lungul domiciliu forțat și anii de detenție politică. S-a spus, de exemplu, că în cazul său am avea de-a face cu o formă de „neimplicare civică”. Sau că ar fi trăit cu nevoia constantă a retragerii din istorie în sfera închisă a culturii. Eventual, că ar fi împărtășit credința mai veche care ne spune că omul se află definitiv „sub vremi”. Sau că i-ar fi proprie o anume reacție față de istorie și față de lumea occidentală, de unde ideea că singura rezistență relevantă ar fi prin cultură. Tot felul de bănuieli și presupuneri, așadar, menite să fixeze o judecată negativă, cea a „neimplicării civice”, sau, mai bine spus, o prejudecată la îndemâna celui care își propune să acuze, căci în susținerea ei se face abstracție atât de viața densă sub aspect civic a omului în cauză, cât și de paginile sale și de ceea ce a rostit public el însuși cu diferite prilejuri. Dacă s-ar lua cu adevărat în seamă, bunăoară, măcar discuțiile avute de Noica, ani și ani de-a rândul, cu tinerii care nu conteneau să-l caute și să-i scrie, să stea în apropierea sa și să-l audă vorbind, spre a se vedea cum au perceput aceștia întâlnirile cu omul Noica, cu ce efecte sau urmări asupra vieții lor, s-ar putea recunoaște, măcar în parte, substanța atitudinii sale civice. În fond, există multe moduri de prezență publică, de „implicare civică” (las deoparte acum faptul că expresia însăși nu e adecvată într-o asemenea discuție, având destule conotații improprii și fiind suprasaturată semantic de acele îndemnuri la implicare socială și politică pe care le-au clamat întruna ideologiile totalitare). Deopotrivă, există destule moduri de a te raporta liber și cum se cuvine – cu efecte omenești benefice – la semenii tăi și la comunitățile de viață existente.
La un moment dat, prin 1969, avea să apară scrierea lui Noica Douăzeci și șapte trepte ale realului. Am citit-o câțiva ani mai târziu, pe când urmam studii de filosofie. Îmi era greu să cred că, în cultura noastră de atunci, supusă unei cenzuri drastice și multor restricții, a fost posibilă o asemenea carte. Eram pur și simplu uimit de felul în care se conjugau, în paginile ei, rigoarea observației și reflecția liberă, claritatea unor distincții și noutatea intuiției, judecata atent măsurată și cuvântul bine ales. Aflai acolo multe lucruri demne de luat în seamă și, înainte de toate, o deschidere neașteptată a autorului către cititorul său, către omul acelui timp, către cei care urmau ei înșiși să gândească pe cât posibil într-o manieră liberă. Destule motive, așadar, ca să-l admir pe acela care a scris respectivele pagini, deși nu știam decât puține lucruri în legătură cu viața lui, nu-l văzusem încă și nu-l auzisem vorbind, dar simțeam că acele pagini erau adresate cititorului într-o manieră aproape personală, oricărui cititor care se simțea el însuși atras de asemenea chestiuni și de altele apropiate.
Aveau să apară și alte cărți excelente, aș spune, precum Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii românești, Despărțirea de Goethe, cărțile despre cultura și limba acestui spațiu istoric, apoi Șase maladii ale spiritului contemporan, Povestiri despre om, Devenirea întru ființă (inițial, o grea probă de lectură și înțelegere, dar cu o relevanță aparte pentru gândirea ce caută să-și clarifice unele distincții sau idei în zona mai eterată a ontologiei sau a metafizicii), Scrisori despre logica lui Hermes sau De dignitate Europae. Ce aș dori de fapt să spun? Arareori am avut prilejul, în timpul lecturii unor pagini de filosofie, să-l recunosc pe acela care a scris pur și simplu ca om viu și care gândește în chip propriu. Or, când l-am citit pe Noica, dar și astăzi când revin asupra unora dintre paginile sale, l-am regăsit și îl regăsesc exact astfel, ca om care simte și gândește cu mintea sa, care se întreabă și revine asupra unor întrebări, care se îndoiește uneori cu privire la cele spuse și reia gândul sub o nouă formulare, care îți spune de ce anume urmează o cale sau alta, care își dă seama de insuficiența unor judecăți proprii, care te lasă a sesiza unele credințe sau supoziții din spatele celor susținute, unele lucruri dezirabile pentru sine sau pentru ceilalți. Într-adevăr, un om viu și un mod propriu de raportare la ceilalți, mai ales când se deschide celorlalți cu gândurile sale.
INDICAȚII DE CITARE
Ștefan Afloroaei, „Amintindu-ne de Noica” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 7/2023
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 