Ștefan Afloroaei
A cunoaște și a recunoaște
„«Ceva cunoscut» accede la adevărata sa ființă și se înfățișează
drept ceea ce este abia prin recunoașterea sa”.
(Hans-Georg Gadamer)
„În științele culturii, [...] este vorba de a transforma
cunoscutul în ceea ce este recunoscut”.
(Eugeniu Coșeriu)
În convorbirile sale cu Johannes Kabatek și Adolfo Murgía, Eugeniu Coșeriu avea să amintească la un moment dat ce a scris Hegel sub un celebru portret de-al lui însuși: „Tot ce se cunoaște trebuie să fie recunoscut; cine mă cunoaște [într-adevăr], mă va recunoaște aici”. Nu fără oarecare umor, Coșeriu a socotit că poate spune ceva asemănător în legătură cu felul în care au apărut cândva, în Argentina, două dintre lucrările sale. Cum au fost tipărite cu multe erori, adaugă la cele spuse de filosoful german: „[…] dar cine nu mă cunoaște, nici nu mă recunoaște”[1]. Așadar, faptul nu tocmai simplu al recunoașterii. Revin acum asupra acestuia întrucât, așa cum putem vedea uneori, dă seama în bună măsură de puterea noastră de înțelegere.
Dar în ce sens vorbim de recunoașterea a ceva? Accepțiunile obișnuite ale termenului nu ne-ar ajuta să lămurim, de pildă, cele spuse de autorii menționați mai sus. De obicei, avem în vedere simpla identificare a unui lucru sau a unei persoane, grație mai ales memoriei („Cineva l-a recunoscut acolo pe Ioan”). Sau simpla admitere a ceea ce se spune („Recunosc că am fost acolo”). Eventual, acceptarea comună a rolului avut de o instituție sau de un personaj („L-au recunoscut ca maestru de ceremonii”). Uneori întâlnim expresia „a fi în recunoaștere”, a cerceta cu atenție o zonă sau unele împrejurimi.
Față de asemenea accepțiuni obișnuite, termenul poate avea și una mult diferită, mai reflexivă și mai exigentă în unele privințe. Eventual, legată de o experiență personală elocventă sau de un fapt de viață edificator pentru cineva anume. Presupune acum o anumită probare a celor cunoscute, un moment de reflecție sau unele mărturii demne de luat în seamă. Atenția ajunge orientată mai ales către acele date, cunoscute ori trăite, ce apar deodată relevante, precum ceva realmente propriu, o diferență cu totul aparte, anumite limite definitorii. În acest fel, se modifică raportul dintre memoria obișnuită și judecată, de exemplu, dintre simpla acceptare a ceva aflat și momentul interogativ sau de reflecție. Nu mai prevalează primele, ca în actul obișnuit de recunoaștere, iar cele văzute sau știute nu mai sunt luate imediat ca de la sine înțelese.
Este ceea ce se întâmplă, de exemplu, când cineva caută să vadă („recunoască”) între ce limite e valabilă o normă deja acceptată în comunitate. Sau când caută să identifice („recunoască”) înseși condițiile de posibilitate ale cunoașterii certe, ca să reiau o sintagmă kantiană[2]. Eventual, când intuiește („recunoaște”) un mod dominant de gândire, precum cel atras de valorile ce erodează fenomenul vieții (Friedrich Nietzsche). La fel și atunci când caută să vadă („recunoască”) ceva propriu unui spațiu mental sau unui interval istoric (cum face, de pildă, Hermann von Keyserling, sau, dincoace, Constantin Rădulescu-Motru, recunoscut de primul ca un filosof cu adevărat remarcabil). Deopotrivă când, după multe căutări și eșecuri, ajunge să întrevadă („recunoască”) unele repere care ne pot orienta în lumea vieții (Michel Henry). Dar și în alte situații. Carl-Gustav Jung, de pildă, a căutat să recunoască prezența unor arhetipuri – precum cel al răului – în viața concretă a unor comunități[3]. Iar Mircea Eliade, ca și alți fenomenologi ai experienței religioase, caută să recunoască anumite hierofanii chiar în cuprinsul unei lumi profund secularizate, așa cum este cea în care trăim.
Însă nu ar trebui să avem în vedere doar situații de felul celor exemplare. Adesea oamenii încearcă să recunoască, în fluxul celor obișnuite, ceva realmente simptomatic pentru ei înșiși. În dese rânduri simt nevoia de a sesiza ceva „relevant” în legătură cu stările de lucruri sau cu propria situație[4]. Altfel nu ar vorbi, bunăoară, despre întâlnirea a ceva decisiv sau clarificator pentru ei, nici despre absența unui asemenea fapt în ceea ce sunt nevoiți să trăiască. Își dau seama, astfel, că nu e suficient doar să afle sau să știe unele lucruri. Nu e suficient să știe, de pildă, ce opinii sau imagini ocupă scena timpului, ce tehnici sau ce mode noi se impun de la o vreme. Tocmai de aceea caută să vadă ce anume înseamnă acestea pentru ei înșiși sau pentru alții, ce efecte au și în ce mod afectează cursul vieții. Altfel spus, caută să recunoască ceva cu adevărat propriu. Este ceea ce modifică orientarea privirii, aceasta întorcându-se către cele ce apar deodată potențat semnificative și, deopotrivă, către situația particulară a omului în cauză. Vin astfel în față propriile năzuințe sau îndoieli, felul aparte de a percepe sau de a gândi și, odată cu ele, nevoia de a proba pe cont propriu cele luate multă vreme ca de la sine înțelese.
Actul de recunoaștere nu se petrece ușor. Doar că, față de cel al cunoașterii obișnuite, face sesizabile și unele limite ale celor cunoscute, ceva neînțeles în chiar cuprinsul celor ce apar înțelese. Ne lasă a vedea ceva în plus, ca atunci când un fapt „se desprinde ca prin revelație din întregul hazard și din întreaga variabilitate a circumstanțelor care îl condiționează și e surprins în modul său de a fi”[5]. Poate fi surprins atât ceva esențial, cât și absența acestuia, atât ceva durabil, cât și efemeritatea stranie a unui fapt de existență. Filosoful invocat mai sus pare să treacă într-un plan secund ceea ce apare sub numele hazardului, ca și variabilitatea neobișnuită a unor medii, însă, adesea, tocmai asemenea date urmează a fi recunoscute.
Când dă curs nevoii de a proba pe cont propriu cele aflate, conștiința se poate vedea în fața a ceva complet străin. Mai mult chiar, poate fi întâmpinată pur și simplu de imaginea unei lumi pe dos, ca să reiau expresia unui clasic. Este ceea ce o poate surprinde profund sau o poate contraria cu totul. Bunăoară, deși are la îndemână multe cunoștințe sau imagini, unele socotite sigure, nu-i mai apare evident acest lucru. Deși îi sunt familiare destule opțiuni și decizii din lumea comună, constată că acestea sunt luate ca neproblematice sau de la sine înțelese. Ar putea, desigur, să admită în continuare ceea ce „se știe” sau „se spune”, ceea ce „se decide” sau „se face”, însă ar rămâne pentru ea ceva indeterminat ca atare sau chiar obscur. Faptul că multe enunțuri, de pildă, sunt repetate adesea și de oameni cu o anumită autoritate nu o apără deloc de unele îndoieli, care, acum, o privesc nemijlocit și pe ea însăși. Se nasc astfel noi întrebări sau nedumeriri, atât cu privire la unele stări de lucruri socotite importante, cât și cu privire la sine. Faptul din urmă devine chiar mai sensibil și mai insistent decât altele, căci e vorba, în definitiv, de propria ei situație. Este ceea ce poate induce o raportare diferită la ceea ce de obicei „se știe” sau „se spune”, aparent mai puțin încrezătoare.
Acest fapt, al nevoii de refacere a unui demers sau de reluare pe cont propriu, devine acum mai important decât altele. De exemplu, unele întrebări ajung reformulate, anumite justificări sunt revăzute, iar unele imagini, reconstituite, atât cât e posibil un asemenea lucru. Nu e de mirare așa ceva câtă vreme până și o simplă idee are înțeles pentru cineva anume doar dacă e regândită într-o anumită măsură. Ceva cunoscut capătă înțeles numai dacă e recunoscut ca atare, revăzut măcar într-o privință. În definitiv, faptul reluării a ceva pe cont propriu apare decisiv când e vorba de exercițiul înțelegerii. Se descoperă astfel chiar și atunci când s-ar crede că, în unele privințe, o stare de lucruri a fost deja înțeleasă sau că a fost bine înțeleasă. Căci încă rămâne pentru fiecare în parte a vedea din nou, bunăoară, cum a devenit posibilă acea stare de lucruri, sub ce motivații s-a ivit ea și cu ce sens, cu ce efecte în lumea concretă a vieții. Aș da un exemplu aparent simplu, din viața noastră comună. Bunăoară, cum anume se refac în toată puterea lor anumite atitudini ce tulbură profund și întunecă spațiul unei vechi conviețuiri? Mai precis, cum anume revin astăzi indiferența aproape cinică și disprețul față de alții, uneori față de comunități întregi? Cum se refac acestea inclusiv prin cei cărora le sunt cunoscute destule lucruri în această privință, sau, mai ciudat încă, prin cei care știu cum să invoce, cu un prilej sau altul, pericolul imens al acestor atitudini? Sub ce motivații se refac ele acum și cu ce sens, cu ce efecte noi într-o lume totuși cosmopolită și mai deschisă decât oricând? Cum de noianul uriaș de cunoștințe sigure, de argumente clare și rezonabile, ca și puzderia de norme și practici noi, uneori infinitezimal detaliate, cum de toate acestea nu diminuează, astăzi, indiferența și disprețul față de alții? Nu cumva este în joc, înainte de toate, o anumită imagine obsesivă cu privire la sine și, desigur, voința afirmării de sine cu orice preț?
În destule cazuri, dacă nu cumva de fiecare dată, recunoașterea unei stări de lucruri se petrece tocmai pe măsura recunoașterii de sine și a relației acesteia cu recunoașterea celuilalt. Se reface de fapt ceva propriu actului de înțelegere, anume că înțelegerea unei stări de lucruri se petrece de fiecare dată pe măsura înțelegerii de sine. În fond, actul recunoașterii face evident caracterul inevitabil al raportării la sine și la ceilalți. Mai bine spus, face evidentă relația cu sine ca un altul și cu celălalt ca un sine[6]. Faptul e valabil chiar și atunci când e vorba de un subiect ce apare în primă instanță închis cu totul în sine. De exemplu, când cineva recunoaște ceva doar față de sine, acest sine („propriu”) se dedublează imediat, căci, într-o măsură, joacă și rolul celuilalt sau al cuiva „dinafară”. Sigur, lucrurile sunt puțin mai complicate. Pentru a spune, bunăoară, că unele cunoștințe de astronomie sunt adevărate, nu e nevoie să-l recunoaștem personal pe acela care verifică științific asemenea cunoștințe. Nici pe acela care le transmite sau le diseminează. Însă când cineva ajunge să recunoască el însuși asemenea cunoștințe, vorbește atunci și despre sine, ca subiectivitate ce consimte într-o privință la acestea. Câtă vreme recunoaște ceva pentru sine, dă seama într-o măsură de acest fapt în fața propriei conștiințe. De altfel, recunoașterea de sine are loc nu doar asemeni privirii în oglinda de uz propriu sau în cea datorată percepției celorlalți. Ea se petrece, cum bine observă Noica într-un comentariu la Menon, și ca recunoaștere a cuiva anume într-o lume de valori[7]. Nu am putea spune același lucru când vorbim despre cunoașterea obișnuită a ceva precis. De exemplu, cunoașterea teoremei lui Pitagora nu se petrece neapărat pe măsura cunoașterii de sine a celor care urmăresc demonstrația ei. Abia nevoia de a recunoaște o asemenea cunoștință, când cineva ar dori să revadă, de exemplu, cum s-a născut ea, în ce condiții culturale și în ce orizont cognitiv, spre a vedea apoi dacă odată cu schimbările aduse de noile geometrii ea rămâne valabilă întocmai sau își modifică spațiul de valabilitate, abia un asemenea demers de secundă instanță antrenează o anumită recunoaștere de sine. Intră în joc atunci nevoia de a-ți clarifica nu doar un context cultural, ci și unele dificultăți ale propriei gândiri sau ale limbajului folosit. Când cineva dorește să reconstituie măcar în parte un context cultural, își dă seama că se confruntă și cu sine, cu propriile reprezentări și limite conceptuale, care, de fapt, se arată ca atare doar în fața acelor reprezentări și concepte care îi sunt străine.
Actul de recunoaștere comportă câteva mărci distincte. Am văzut mai sus una dintre ele, anume că recunoașterea unei stări de lucruri se petrece pe măsura recunoașterii de sine, care, la rândul ei, are loc odată cu recunoașterea celuilalt și pe măsura acesteia. Prin urmare, nu decurge într-o manieră pur neutră. Mai bine spus, nu-i putem cere același gen de neutralitate pe care îl cerem unui calcul sau unui experiment din științele naturii. Bunăoară, nu face abstracție de semnificația unor întâmplări din trecut ce au încă efecte în prezent, nici de acel viitor care, deși nesigur, atrage cu destulă putere și modifică atât prezentul ca atare, cât și trecutul retrăit.
Însă mai important îmi apare un alt lucru, că recunoașterea presupune de fiecare dată o anumită probare a celor aflate sub semnul unui „deja”: probarea unor cunoștințe deja însușite, a unor proceduri deja existente, a unor imagini deja în uz, a unor sensuri deja acceptate. Faptul se poate petrece în varii moduri. Bunăoară, prin refacerea pe cont propriu a unui anumit demers. Eventual, printr-un gen de anamneză, cu acea bună conlucrare a memoriei cu reflecția. Dar și printr-un exercițiu atent de interpretare – sau, poate, de reevaluare – a celor deja acceptate. Uneori se petrece într-o manieră potențat subiectivă, ca atunci când cineva recunoaște ceea ce el însuși a trăit cu intensitate altădată. Fără a proba ceva pe cont propriu, atât cât e posibil în cazul cuiva dintre noi, nu am putea vorbi de recunoaștere într-un sens propriu.
Adesea e vorba de o miză aparte în actul de recunoaștere. De exemplu, a vedea ceva în ceea ce are „propriu”, a sesiza ceva „în adevărul său”, a surprinde ceva „simptomatic”. Nu întâmplător exprimarea acestui fapt devine cel mai adesea emfatică. Însă nu în sensul obișnuit al cuvântului, ci ca potențare maximă a expresiei unei limite. Până și în vorbirea comună e sesizabil așa ceva: „este într-adevăr real”, „este absolut sigur”, „este cu adevărat el însuși”. Faptul poate fi remarcat și în paginile celor care au reflectat atât asupra limbajului, cât și asupra actului de recunoaștere. De exemplu, când Hans-Georg Gadamer spune că, într-un asemenea act, ceva se arată „ca ceea ce este”. Sigur, de fiecare dată ceva se arată „ca ceva” (als etwas), însă, când recunoașterea are loc, ceva poate să se arate într-adevăr „ca ceea ce este”. În acest fel de a vorbi recunoaștem o sursă platoniciană, ce ajunge rafinată, desigur, în exercițiul fenomenologic al gândirii. Către o chestiune similară orientează atenția și un alt exeget important, Eugeniu Coșeriu, care, cum știm, are în vedere locul actului de recunoaștere în acel exercițiu de înțelegere ce poate fi numit reflexiv. Cum spune la un moment dat, înțelegerea propriu-zisă survine după ce ajung limpezite atât unele motivații sau interpretări, cât și propriile credințe sau idei. „…[E]ste vorba de a transforma cunoscutul [das Bekannte] în ceea ce este recunoscut [das Erkannte], de a motiva, de a explica. Eventual, de a arăta că era o iluzie cunoașterea intuitivă, că era vorba de altceva și nu de ceea ce am crezut”[8]. Într-adevăr, a relua unele cunoștințe fără a reflecta asupra lor înseamnă a ignora înțelesul acestora, caz în care nu survine recunoașterea a ceva propriu. Poți cunoaște accepțiunea unor expresii sau sensul unor propoziții și să nu recunoști înțelesul textului pe care-l compun. Poți cunoaște ce spune un text despre anumite întâmplări și să nu recunoști intenționalitatea sa literară, de pildă. Poți cunoaște bine o anumită tehnică literară în economia unui text și să nu recunoști valoarea acestuia ca operă distinctă. Poți cunoaște multe, așadar, fără să le recunoști în privința înțelesului lor propriu. Și nu le recunoști câtă vreme nu probezi tu însuți ceea ce îți aduc în față, nu-ți rezervi o clipă de reflecție asupra lor, nu te confrunți în această privință cu tine însuți sau cu perspectivele celorlalți. Poate și din alte motive, însă acestea devin ușor evidente și dau seama, într-o măsură, de însăși puterea noastră de înțelegere.
[1] Johannes Kabatek, Adolfo Murgía, „A spune lucrurile așa cum sunt…”. Conversații cu Eugeniu Coșeriu, traducere, indici și completări bio-bibliografice de Adrian Turculeț și Cristina Bleorțu, Editura Demiurg, Iași, 2017, p. 111.
[2] Cum știm, Kant constată că la fel de important ca și actul cunoașterii certe, dacă nu cumva mai important, este cel de recunoaștere a condițiilor sale de posibilitate. Tocmai în acest sens va vorbi despre formele a priori ale sensibilității și ale intelectului. Mai târziu, alți cercetători de excepție, precum Werner Heisenberg sau David Bohm, ajung să întrevadă („recunoască”) ceva propriu cunoașterii științifice actuale, unele alternative sau unele limite inevitabile.
[3] Cu privire la arhetipul răului, are în vedere unele întrupări ale acestuia prin înseși excesele terifiante ale voinței omenești. Se referă, de pildă, la figura lui Nero, la unele decizii nebunești din timpul Revoluției franceze, la nazism și lagărele morții, la Hiroshima și Gulagul sovietic. Constată că, atunci când scrie Aion, cel din urmă încă există. Doar că, între timp, cam toate pot fi din nou recunoscute, teroarea și voința arbitrară a unor lideri, genocidul ca un fapt aproape cotidian, refacerea, în anumite spații geopolitice, a unui mod de viață asemănător celui carceral.
[4] Ne amintim că, etimologic, „relevant” semnifică ceva care „se ridică” deodată din mediul celor indiferente, spre a se arăta în ceea ce are singular. Nu întâmplător Georg Simmel, în paginile din Cultura filosofică, avea să compare faptul de viață relevant cu o aventură, o experiență ce iese din cursul obișnuit al vieții și, astfel, lasă a se vedea chipul propriu al cuiva anume.
[5] Hans-Georg Gadamer, Adevăr și metodă, I, traducere de Gabriel Kohn și Călin Petcana (cu mici modificări), Teora, 2001, p. 95.
[6] Am în vedere, spunând aceasta, o secvență din ceea ce tematizează Hegel în Fenomenologia spiritului, secțiunea intitulată „Independența și dependența conștiinței de sine; stăpânire și servitute”. Aici, ipostazele alterității, sub diferite chipuri, apar decisive în ontologia elementară a oricărei subiectivități și a formelor prin care spiritul însuși se recunoaște pe sine. Asemenea pagini sunt recognoscibile, ca una dintre sursele importante, în scrierea Sinele ca un altul, de Paul Ricoeur.
[7] Recunoașterea de sine poate lua, desigur, și o formă concret trăită, ca atunci când cineva „se recunoaște” în chipul unui copil ori al unui străin. Poate să treacă prin forme egolatre sau de un narcisism maladiv. Dar poate avea și o reală altitudine, cum se întâmplă când cineva își recunoaște fie o vină, fie o bună disponibilitate față de ceilalți. În definitiv, poate lua forma unei confesiuni propriu-zise sau cea a mărturisirii de sine.
[8] „A spune lucrurile așa cum sunt…”. Conversații cu Eugeniu Coșeriu, ed. cit., p. 144.n timp înainte (Despre cercul înțelegerii, 1959) și reluată într-un altul de mai târziu (Text și interpretare, 1983).
INDICAȚII DE CITARE
Ștefan Afloroaei, „A cunoaște și a recunoaște” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 6/2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 