Silviu Man
Ce-i dincolo de încotro? Un răspuns al lui Paul Virilio
„…la viteze foarte mari se arată absența” [1]
Marea întrebare „Quo vadis?”, precum și mărunta ei variație din textul de față – ambele își pot primi un bun răspuns de la gânditorul francez Paul Virilio (✝2018) – prin excelență un filosof al trecerilor, al frontierelor, al marginilor vibrante și al sincopelor. Prea puțin cunoscut la noi[2], Virilio a avut el însuși un parcurs biografic cu multe puncte de inflexiune. S-a născut în Paris în 1932. Știm despre tatăl său că a fost un imigrant ilegal, comunist din Genoa, iar mama sa a fost o catolică din Bretania. Conflagrația mondială declanșată în 1939 și mai ales bombardamentele din 1943 asupra orașului Nantes își vor pune o amprentă definitivă asupra lui – mai târziu va afirma în mod repetat că războiul i-a fost universitate, mamă și tată. După război, vreme de zece ani, a studiat în profunzime arhitectura buncărelor germane și a sistemului de fortificații al Zidului Atlanticului, rezultând de aici prima sa carte – Bunker Archéologie (1975). S-a convertit la credința catolică la vârsta de 18 ani, inspirat de mișcarea preoților-muncitori. A studiat la École des métiers d’art în Paris, specializându-se în pictură și tehnica vitraliului, lucrând inclusiv pentru Georges Braque și Henri Matisse. La Sorbona, i-a avut ca profesori pe Raymond Aron, Vladimir Jankélévitch și, cel mai important pentru gândirea sa, pe Maurice Merleau-Ponty. Fără a fi propriu-zis calificat ca arhitect, a predat teoria arhitecturii vreme de 30 de ani la École spéciale d’architecture din Paris, al cărei director a și fost pentru o perioadă. Printre altele, a făcut parte din redacția cunoscutei reviste Esprit și a editat împreună cu mai celebrul Jean Baudrillard revista Traverses a Centrului Pompidou. A fost pentru multă vreme implicat în proiecte sociale dedicate persoanelor fără adăpost.[3] Moștenirea lui numără peste treizeci de lucrări de dimensiuni relativ reduse care l-au consacrat ca gânditor-creator al unui câmp de cercetare și observare (termeni cu vădită conotație militară) a vitezei, numit dromologie.
Dacă și-ar fi urmat cariera de artist plastic, probabil că operele lui Virilio ar fi luat forma unor tablouri stranii, cu nenumărate linii de fugă și nenumărate pulsații stroboscopice. Scriitura lui Virilio aparține sugestiei, nu explicației, opera lui e o simfonie a rifturilor, permanent și programatic neterminată, iar senzația pe care o are cititorul este una contradictorie, simultan de survol și pășire prin labirint.
Profet lipsit de ton profetic, Virilio cartografiază în cărțile sale o serie de dispariții concentrice – dispariția pământului ca teritoriu, dispariția corpului ca vehicul al prezenței, dispariția arhitecturii ca structurare coerentă a lumii[4], dispariția comunității – dislocată de către noul val al „absenței” adus de internet[5].
Poate pentru că Virilio nu e interesat nici de subiectiv, nici de obiectiv, ci de ceea ce el însuși numește „traiectiv”[6], lectura lui te menține într-un permanent sentiment de dezorientare și dislocare. Conturările lui Virilio sunt întotdeauna vagi, iar narațiunea pare ea însăși absorbită de viteza ce face neloc din loc, netimp din timp. Și totuși, în „Esthétique de la disparition” (1980), Virilio creionează un fel de portret-incizie, pe care-l găsesc relevant pentru tema de față: portretul lui Howard Hughes – aviator, regizor și producător de film, industriaș.
Fragil emoțional, dotat cu un talent tehnic ieșit din comun, moștenitor la 18 ani al unei averi uriașe, fabulosul Howard Hughes a fost toată viața posedat de două domenii – aviația și cinematografia. Nu e de mirare că Virilio, autorul unor cărți precum Guerre et cinéma (1984) și L’écran du désert. Chroniques de guerre (1991), va fi interesat de acest personaj unic.
Hughes a produs și regizat unele dintre cele mai scumpe filme ale epocii sale, dintre care cel mai remarcabil este un film de război numit Hell’s Angels (1930). Perfecționist și prodig, Hughes a cumpărat o întreagă flotă de avioane de vânătoare reale, angajând și 70 de piloți pentru executarea manevrelor de zbor. În timpul filmărilor, nu mai puțin de 4 oameni (3 piloți și un mecanic) au murit. Încăpățânându-se să realizeze o manevră extrem de periculoasă pe care piloții profesioniști angajați refuzaseră să o execute, Hughes însuși s-a prăbușit la bordul unui avion, suferind o comoție cerebrală și câteva coaste rupte (primul accident de acest gen din biografia sa, vor mai urma încă trei). Filmările la Hell’s Angels au durat enorm pentru acea perioadă: 3 ani – din cauza pretențiilor lui Hughes, care era în stare să arunce la gunoi metri întregi de peliculă doar pentru că i se părea că norii nu stăteau cum trebuie în cadru.
Ambiția și energia lui uriașă se vor manifesta cu și mai mult succes în ingineria aviatică. În 1935, Hughes va încerca să bată recordul de viteză în zbor cu un avion conceput special pentru asta. Va reuși – atingând limita uimitoare de 567 km/h. În 1937, va încerca să traverseze continentul american de la Los Angeles la New York. Va reuși – în aproape 7 ore jumătate, stabilind un nou record. În 1938, va încerca să facă înconjurul lumii în avion. Va reuși – în 91 de ore. Precedentul record era de… 186 de ore.
Până spre finele anilor ’60, numele lui Hughes este sinonim cu succesul – contractor al guvernului SUA încă din timpul celui de-al doilea război mondial, lider în furnizarea de electronică pentru controlul preciziei proiectilelor armatei, ajunge en fanfare cel mai bogat om din America. Va deveni cel mai mare proprietar de terenuri și angajator din statul Nevada, va cumpăra nenumărate hoteluri și cazinouri în Las Vegas, inclusiv faimosul hotel „Desert Inn”. Adorat de media, omul-record Hughes este prin definiție omul supra-expus, omul-tabloid.
Însă, complet imprevizibil, în cam ultimii 15 ani ai vieții, Hughes va dispărea subit din lumina reflectoarelor. Controlându-și imperiul doar printr-o linie telefonică, Hughes va petrece ani întregi în completă recluziune în camere de hotel mereu identice – doar camera de 23 de metri pătrați de la „Desert Inn” l-a găzduit vreme de 4 ani. Cu geamurile obturate și perdelele trase, mâncând puțin sau deloc, în pielea goală, urinând în sticle aranjate într-o ordine perfectă, netuns și cu unghiile netăiate, spălându-și mâinile până la sângerare și arzându-și hainele care nu i se păreau suficient de curate. Singura „prezență” însoțitoare în această nouă „viață” – un ecran montat la capătul patului pe care își proiectează neîntrerupt filme. Supunându-se cu aceeași perseverență bombardamentului cinematografic, Hughes va doborî și de data aceasta un record – al vizionării compulsive: se pare că numai „Ice Station Zebra”, un film de spionaj din 1968, a fost vizionat de Hughes de cel puțin 150 de ori.
Prelunga lui prăbușire în anonimat s-a încheiat în 1976. Hughes a murit în zbor, în avionul care-l transporta de urgență spre o clinică din Houston. Avea pielea plină de escare, era dependent de multă vreme de codeină, iar la autopsie i s-au găsit în corp cinci ace hipodermice rupte. A trebuit să fie recunoscut după amprente, fiindcă doar 41 kg de corp biologic îl mai țineau legat de lumea aceasta.
Desigur că lectura uzuală a vieții lui Hughes este una limitativ psihiatrică – filmul biografic Aviatorul (2004), regizat de Martin Scorsese, cu Leonardo di Caprio în rolul principal, nu face excepție. Însă pentru Paul Virilio, Howard Hughes nu pare a fi doar un caz clinic, ci un epitom al secolului, iar viața acestuia – o revelare maximală a unor traiectorii ale condiției moderne. Bazându-se pe biografia realizată de jurnalistul James Phelan, Virilio vede altceva în recluziunea lui Hughes: magnatul își „organizează”, chiar „regizează”, prin tehnologie, o strategie pentru a atinge un nivel superior de putere, mult dincolo de cea financiară. Acest nivel de putere înseamnă cu nimic mai puțin decât tentativa supraomenească de a se ejecta în afara timpului, de a dobândi „o absență ubicuă”. Indicii biografice susțin teza: aversiunea lui la ideea de a purta ceas era notorie, la fel ca plăcerea de a se auto-intitula „Stăpân al Timpului”, și este de asemenea semnificativă declarația sa de la fondarea, în 1953, a Institutului de cercetare biomedicală care îi poartă numele până astăzi – obiectivul lui expres fiind acela de „a înțelege însăși geneza vieții”.
Lui Hughes, care avea totul, nu i-a mai ajuns această lume și a încercat să o părăsească printr-o înfiorătoare cascadorie metafizică. Ferestrele opace din camerele de hotel mereu identice, aceeași mâncare servită în aceeași farfurie, filmele rulând în buclă, refuzul strict al oricărei variații – toate îi dădeau iluzia de a fi „peste tot și nicăieri, ieri și astăzi, de vreme ce orice punct de referință față de spațiul sau timpul astronomic a fost eliminat”[7]. În Hughes se întrevede concentrată și dusă la consecințele ultime pătimirea secolului din care a făcut parte: o dorință nebună de ne-fixare, de dominare a lumii printr-o negare a categoriilor ei.
E o tendință pe care Virilio o va pune din nou pe „radar” într-un volum din 1995, „La vitesse de libération” – citându-l pe Wubo J. Ockels, primul astronaut olandez care a ieșit în spațiul cosmic:
„Ce am simțit personal a fost ca și cum te-ai întoarce, sau ai avea o viziune a satului în care te-ai născut. Nu mai vrei să mai locuiești acolo pentru că ai crescut și te-ai mutat și acum mai degrabă ai trăi viața orașului. Ca «mamă Pământ», te emoționează; dar știi bine că nu ai mai vrea să te întorci să trăiești cu ea.”[8]
Năucitor abandon, suveran dispreț – orice asemănare cu planurile de cucerire a cosmosului, deja realizate sau în curs de realizare, ale tehno-magnaților de secol XXI nu este deloc întâmplătoare.[9]
Auto-volatilizarea strategică a lui Hughes este dromologică: viteza este elementul-cheie care leagă cele două domenii care l-au bântuit întreaga viață. Iar ceea ce reușise în tinerețe să realizeze în plan material – anume, să circumscrie globul sub traiectoria vizibilă a propriului avion, fixându-l ca într-o cămașă de forță – va încerca să de-realizeze în ultimii ani în propriul orizont mental: în „asceza” lui tehnologică, spațiul real a fost înghițit de timpul-viteză, unde nu mai există deplasare, căci „hiperconcentrarea timpului real reduce toate traiectoriile la nimic”[10]. Prin strategia sa de „absenteizare”, Hughes trece de fapt într-o altă etapă a războiului său cu însăși ontologia lumii.
Fixarea fizică rezonează cu fixația disolutivă a atenției în ecran – ecranul nemișcat în care toate se mișcă, ecranul „locuit” de un continuu prezent, de ceea ce psihanalistul german Wolfgang Geigerich numea „un timp gol (…) cadavru al timpului, ce rămâne după ce timpul a fost ucis”[11]. Astfel, ecranul nu pare să fie decât o replică indoor a cabinei pilotului, având esențialmente același rol: de a-și proiecta privitorul ca pe o rachetă, spintecând un orizont gol și infinit, la o viteză atât de mare încât toate formele materiale par depășite, iar mișcarea însăși, esența a tot ce-i viu, pare să fi înghețat, pulverizată de siaj.
Din această imagine deconcertantă a lui Hughes, Virilio va desfășura una dintre ideile sale cele mai durabile, aceea de inerție polară, sintetizată de unul dintre exegeții săi ca: „stare sau „locație” în care oamenii încetează să mai fie corpuri mișcătoare și devin inerți, stare în care totul se întâmplă „pe loc”, in imediatețea unei acțiuni care abolește extensia spațială […], unde spațiul nu se mai desfășoară în fața lor, iar instantaneitatea inerției înlocuiește mișcarea constantă a corpului”[12]. Definiția, puțin prea tehnică, nu lasă se se întrevadă suficient de mult încărcătura supraomenească a conceptului. Căci tentativa antigravitațională de a te ejecta deopotrivă din corp și din lume într-o stare nedeterminată de spațiu și timp, atacă fățiș un atribut exclusiv al lui Dumnezeu – omniprezența. E o strădanie prometeică lipsită de orice inocență – căci a vrea să fii peste tot înseamnă a-ți revendica puterea deplină asupra spațiului, redus acum la „atopia unei unice interfețe”[13]. Pentru cel sedus și absorbit în inerția polară, imperativul dumnezeiesc: „Scoală-te, ia-ți patul tău și umblă” (Ioan 5, 8) nu poate răsuna decât ca un blestem, căci ar trebui să-și admită din nou condiția muritoare, care are nevoie să se deplaseze pentru a ajunge și care trebuie să îndure iarăși greaua povară de metri, grame și secunde…
Quo vadis? Jumătate de secol mai târziu, rafinăm la scară globală ceea ce Hughes a experimentat in nuce, pe propria retină și pe propriul suflet: sub-viețuim în plină accelerare, în plină compulsie a ecranelor și în plină proliferare a suferințelor psihiatrice.
Timpul nu ne mai ajunge: purtăm în buzunare propriile focare de inerție polară – prezentul accelerat al ecranelor își duce războiul de uzură asupra realității, împingând din ce în ce mai mult frontul absenței și a-topiei. Locul nu ne mai hrănește. Ce punem în locul locului? Punem ecranul – habitaclu înlocuind habitatul; ecranul prin care, blocați în nomada noastră inerție, ne lăsăm viețuiți de un semn cert al accelerării neostoite: senzația generalizată că toate traiectoriile converg într-o singură – așa-zis inevitabilă – direcție, înspre punctul de fugă final numit i.a., unde i.a. nu înseamnă doar „inteligență artificială”, ci și „inevitabilă absență”. Fată Morgana ivită la orizontul deșertului nostru de siliciu, informație și scroll compulsiv, de la ea nu ne mai putem lua privirea, căci în plină propulsie nu mai există – nici în lateral, nici în urmă – nimic de văzut, ci totul de absorbit.
… Iar peste toată această lume în curs de dezlumire, în deșertul cosmic, la 300 de milioane de kilometri de Pământ, spânzurată de un proiectil, orbitează mașina lui Elon Musk în care stă înfipt un manechin – pilot.
… Manechinul „ascultă” în vid pe repeat „Space Oddity” – o melodie a lui David Bowie de pe vremea când Hughes „vedea” pe repeat „Ice Station Zebra” în vidul propriei firi:
„Though I’m past one hundred thousand miles
I’m feeling very still”
… Și-n plutirea ei inerțială la viteze de ordinul miilor de kilometri pe oră, auto-paiața celestă anunță mut sferele despre ceea ce Virilio a între-văzut și Hughes a între-trăit: că aici, jos, mulți dintre noi am intrat într-o stare de accelerată nestare și ne-am dat încotro-ul pe nicăieri...
*
Ar fi nedrept să încheiem într-o notă atât de deprimantă un text care-l are în centru pe Paul Virilio; am risca să-l portretizăm prea sumbru pe cel care s-a declarat cândva un „optimist pe termen lung”[14], așa cum e de altfel firesc pentru orice creștin asumat cum va fi fost el. Astfel, poate e mai potrivit să punem punct articolului de față cu aceste cuvinte sibilinice pe care, de dragul lui Virilio – „ființă a țărmului și a frontierei”[15] – ni le putem închipuim scrise cu degetul pe nisip, la malul oceanului, vechea-străvechea linie de inflexiune:
„Dincolo de omenire nu se află nimic. În această privință, omenirea este terminală, ea este capătul minunilor lui Dumnezeu…”[16]
[1] Paul Virilio, The Aesthetics of Disappearance, Semiotext(e), 2009, p. 42. Trad. mea – S.M. Toate traducerile din textul de față bazate pe edițiile de limbă engleză îmi aparțin.
[2] Singura traducere în românește a lui Virilio datează de un sfert de secol: Spațiul critic, Idea Design & Print, 2001, traducere de Sebastian Big, prefață de Bogdan Ghiu.
[3] Datele biografice au fost selectate în cea mai mare parte din Steve Redhead, Paul Virilio. Theorist for an Accelerated Culture, Edinburgh University Press, 2004.
[4] „Architecture in the Age of its Virtual Disappearance”, interviu cu Andreas Ruby, citat înRedhead, op. cit, p. 154
[5] Redhead, op. cit, p. 113
[6] Paul Virilio, Politics of the Very Worst, 1999,înRedhead, op. cit, p. 79
[7] The Aesthetics…, p. 36
[8] Paul Virilio, Open Sky, Verso, 2008, p. 97. Sublinieri în original.
[9] „Musk’s SpaceX applies to launch a million satellites into orbit” – BBC, 31.01.2026 (accesat 4.02.2026). În La bombe informatique, publicată în original în 1998, Virilio vorbea despre pământul înconjurat de sateliți ca fiind „colonia, lagărul marii ordalii”, un „ghetto cosmic” – The Information Bomb, Verso, 2005, p. 131
[10] în Redhead, op. cit, p. 115
[11] Wolfgang Geigerich, Technology and the Soul. From the Nuclear Bomb to the World Wide Web, Routledge, 2020, p. 305
[12] John Armitage, Virilio and the Media, Polity Press, 2012, p. 161
[13] Spațiul critic, p. 16
[14] „Landscape of Events Seen at Speed” – interviu cu Pierre Sterckx, în John Armitage (ed.), VIRILIO LIVE: Selected Interviews, SAGE, 2001, p. 147
[15] în Redhead, op. cit, p. 55
[16] Politics…, în Redhead, op. cit., p. 117
INDICAȚII DE CITARE
Silviu Man, „Ce-i dincolo de încotro? Un răspuns al lui Paul Virilio’’ în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 1 / 2026
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 