Silviu Man
Arbori vii, cherestea și rumeguș informațional
(discurs rostit cu ocazia mesei rotunde Inteligența artificială și tehnologiile sinelui, desfășurată în cadrul Edufest, la Universitatea Națională de Științe și Tehnologie Politehnica București, mai 2026)
Stimate doamne și domni profesori, onorată audiență,
Mă bucur să fiu astăzi aici alături de Dvs. și îi mulțumesc domnului profesor Horia Vicențiu Pătrașcu pentru acest prilej. Nu aș vrea să fiu foarte confesiv în timpul care îmi este acordat, însă cred că mă voi face un pic mai bine înțeles dacă vă voi dezvălui la început câteva aspecte despre alcătuirea propriei mele gândiri – atât cât este, și a propriului meu sine – atât cât s-a format. Până la urmă, atât gândirea, cât și formarea sinelui sunt fapte personale, specific și profund umane. Iar eu sunt om – cum știu asta cu certitudine? O dovedesc de fiecare dată când intru pe un site care mă pune să bifez căsuța cu „nu sunt robot”…
Precum fiecare dintre noi, și omul care vă vorbește s-a alcătuit din întâlniri cu oameni mai învățați ca el și prin cărți scrise de oameni mai învățați ca el.
Să încep cu prima categorie. Pe parcursul vieții mele de până acum, am avut privilegiul să dau peste câțiva oameni vii de la care am putut sorbi, sau fura, câte ceva pentru sinele meu și gândirea mea. Deși nu aș îndrăzni să mă numesc pe mine ucenic al oricăruia dintre ei, pe ei îi pot numi fără ezitare și cu recunoștință maeștri. Nu am stat suficient de mult lângă ei, viața mea nu a fost suficient de consecventă pentru a putea fi un fidel absolut al oricăruia dintre ei, însă mi-a fost de ajuns să pricep ceea ce altfel n-aș fi priceput – anume că relația cu un maestru nu constă în mod esențial doar în cunoștințele pe care le obții, ci în prezența lui, care radiază acele cunoștințe. În modul în care el ți se arată, în modul în care mișcă aerul din jur, în modul în care se impregnează în propria ta prezență, ca o picătură de cerneală în vasul cu apă chioară care simți că ești. Și, desigur, în modul în care tace.
Și apoi cea de-a doua categorie – cărțile. Scrisorile către prieteni aflați departe, cum le spunea cineva. Departe în spațiu și departe în timp. Învățăturile imortalizate ale unor maeștri pe care nu îi mai poți cunoaște față către față. Sigur, față de prezența vie a maestrului, cartea e un obiect inert, o fixare, are ceva de insectar al gândului. Tăcerea mută a cărților înșirate în rafturi nu are nimic din tăcerea vie a maeștrilor care le vor fi scris. Și totuși, ceva din carte reverberează și se impregnează în tine.
Nu știm, abia bănuim, cum va fi fost lumea orală, lumea fără de urme pe care a nimicit-o imperiul tehnologic al alfabetului, al cuvântului scris. Vechiul mit al lui Thamus relatat în Phaidros ne indică doar. Cuvântul scris încă stă și la baza lumii noastre, și la baza a ceea ce gândim azi despre sine – că există ceva numit sine personal, că acest sine are adâncimi care pot fi descoperite prin introspecție, că putem avea o conștiință individuală, că în cele ale învățării există o anumită liniaritate. Atât de puternic a fost imperiul cuvântului scris, încât ideea că lumea e o carte ne-a dominat gândirea până relativ recent. Metafora lumii-precum-o-carte ne mai dă încă senzația de carnalitate, de concret, de stabilitate. Gravat în table de piatră ori tatuaj pe carnea hârtiei, cuvântul scris ancorează: ne asigură prin simpla sa prezență că lumea pe care a făurit-o e călăuzită de un logos care o povestește. E o poveste care se dezvoltă de la a fost o dată până la au trăit (mai mult sau mai puțin) fericiți până la adânci bătrâneți și sensul ei nu poate fi cuprins decât dacă îi urmărești firul în ordinea lui logică.
Dacă maeștrii pot fi văzuți ca niște arbori, cărțile sunt lemnul masiv prelucrat din trunchiul lor. Putem spune că, prin lectura cărților, din acest lemn masiv facem mese, scaune și dulapuri – mobilier de lux pentru misterioasa sală de bal dinăuntrul nostru pe care o numim sine, și trepte pentru o scară (probabil în spirală) pe care o numim gândire ori poate devenire.
Dar de la o vreme lucrurile nu au început să mai stea așa. De fapt, mai bine spus: lucrurile au început să nu mai stea. Au început să devină volatile, evanescente. Odată cu ele, sala de bal din lemn masiv pare că s-a prefăcut într-un apartament mobilat IKEA – cu mobilier minimalist, fără greutate, fără colțuri întunecate. Mobilier ușor de mutat de colo-colo, ușor de aruncat, ușor de reciclat.
*
Prin anii ’60, gânditorul german Max Picard scria cu luciditate și amar: „Am văzut un bărbat stând în fața unui ecran de televizor, în timp ce aparatul de radio mergea, el mutându-și totodată, din când în când, privirea de pe ecran pe ziar și citind. Unde era acest om? În ecran, în ziar, în radio sau în fotoliu? El era totul și nimic, pretutindeni și nicăieri și tocmai asta dorea: să nu fie nicăieri, să se piardă pe sine și să se recompună iarăși pe sine din bucăți: ieftina moarte din ziua de azi, ieftina înviere din ziua de azi! E greșit să spunem că acest om fuge de el însuși. El nu se are pe sine, astfel încât să poată fi în stare să fugă de sine, el nu e decât o particulă de mișcare în sânul disoluției generale”[1]
Este, cred, un portret remarcabil al condiției omului în era informației – om care, câștigând parcă totul, și-a pierdut sinele. Picard nu este singurul care leagă tehnologia modernă de pierderea sinelui. Americanul Lewis Mumford, unul dintre cei mai impunători gânditori ai fenomenului tehnic, scria despre riscul ca omul să-și piardă caracteristica principală – „capacitatea sa de identificare de sine, de transformare de sine și în cele din urmă de înțelegere de sine conștientă și intențională (…) devenind nu doar un animal inferior, ci o non-entitate fără formă, amoeboidă”[2]…
Iar ceea ce Picard a scris sub formă literară, iar Mumford a scris sub formă de studiu istoric și cultural va fi deplâns în formă poetică de T. S. Eliot în corul din piesa „Stânca” :
„Unde este Viața pe care am pierdut-o prin viețuire?
Unde este înțelepciunea pe care pierdut-o prin cunoaștere?
Unde e cunoașterea pe care am pierdut-o prin informație?”
Epicentrul tehnic al acestui cataclism cultural despre care vorbesc cei de mai sus și atâția alții pare a fi ceea ce azi numim – cu lejeritate și încântare – „informație”. Informația, cea pe care „o măsurăm în biți, o recunoaștem în cuvinte, sunete, imagini, pe care o vedem depozitată pe pagini tipărite, pe discuri de policarbonat gravate cu laser și în codul nostru genetic.”[3] Informația tâșnind șuvoi, informația pe care aproape o simțim prin vârful degetelor cu care dăm frenetic scroll. Și mai ales informația ca o copleșitoare forță reducționistă devenită absolută (sloganul unui televiziuni de știri – „Informația la putere!” e cât se poate de nimerit). În cuvintele lui Jeremy Rifkin, „avem acum puterea de a reduce materia la energie și energia la informație. Putem smulge limitele care dădeau formă și substanță realității și ne putem imagina lumea ca fiind alcătuită doar din informație, din mesaje și din instrucțiuni. O asemenea lume e lipsită de limite”.[4]
E surprinzător pentru câtă informație consumăm cât de puține știm despre inventarea conceptului și inventatorul lui, matematicianul Claude Shannon, a cărui teorie a comunicării e comparată, ca impact cultural, cu legile mișcării formulate de Newton. Or Shannon afirmă răspicat și repetat că informația este „o cantitate definită matematic desprinsă de orice concept al sensului”. Inclusiv de un cadru moral ori istoric[5].
Informația ca materie primă a lumii noastre, informația pe care o devorăm pentru că nu mai știm să sorbim idei. Metafora fundamentală a lumii noastre este acum informația – lipsită de mister, de adâncime, egală cu sine, fluctuantă și, cum o numește Byung Chul Han în Transparency Society, „dezbrăcată”. Sau despuiată, am putea traduce mai bine, căci despuiat vine din latinescul dispoliare – unde spolium semnifică ori pielea jupuită de pe un animal, ori o pradă de război. Semnul unei agresiuni ori al unui furt.
(Apropo de război,ca paranteză: la Forumul de la Davos 2026, într-un dialog public[6] cu multimiliardarul Alex Karp – șeful colosului informațional-militar Palantir, multimiliardarul Larry Fink – CEO-ul colosului informațional-financiar BlackRock, a afirmat senin că „toate organizațiile, inclusiv guvernele, vor trebui să se adapteze la ascensiunea inteligenței artificiale, iar Karp – fără nicio opoziție – spunea că „moralitatea trebuie schimbată” pentru a se adapta la modul în care noile tehnologii sunt folosite în război”[7]. Am încheiat știrile. Și paranteza.)
Precum ghinda față de stejar, informația, conține in nuce ex-plozia sinelui așa cum atomul de uraniu conține in nuce explozia nucleară. Liniaritatea, narativitatea, stabilitatea, carnalitatea vechii metafore a cărții s-au pulverizat în fluxul informației, în miliardele de cioburi de lume pe care le numim clipuri, prompt-uri, reel-uri, shorts-uri. Însuși Jaron Lanier, faimosul informatician considerat fondator al domeniului numit realitate virtuală afirma că „informația este experiență alienată”[8]. Atunci nu e oare IA mai degrabă prescurtarea de la „inteligență alienantă”, care mă înstrăinează pe mine de mine și de propriile mele chemări și posibilități?
Profesorul american Douglas Groothuis scria la finele secolului trecut că: „În zilele noastre sinele este un mediu pasiv al unei puzderii de forțe culturale mai degrabă decât un centru fundamental al sensului și valorii; a devenit o asamblare a unor aspecte diverse și contradictorii lipsite de coerență și semnificație obiectivă. Lumea și sufletul deopotrivă au ajuns să fie caleidoscopic-haotice – fără ancoră, fără centru și fără circumferință”[9]…
Așadar, cum aș putea să credem că se poate alcătui ceva atât de tainic precum sinele în condițiile bombardamentului dezintegrator al informației? A spera că i.a. ne poate facilita formarea mai deplină a sinelui e totuna cu a spera că un colos industrial care înghite păduri întregi pentru a le preface în rumeguș e tot acela care îmi poate oferi aer de respirat, izvoare de băut, tihnă și ciripit de păsări…
… Trebuie să mă apropii de final.
V-aș mai spune doar că există un vechi cuvânt care poate lămurește mai bine cât de delicate și riscante sunt căile sinelui. Verbul pentru „a cunoaște” din ebraica biblică este yada’. Ceea ce nu încetează să mă uimească e faptul că același verb este folosit și pentru a arăta con-topirea trupurilor și a sufletelor, precum în versetul din prima cartea a Scripturii: „După aceea a cunoscut Adam pe Eva, femeia sa, şi ea, zămislind, a născut pe Cain şi a zis: „Am dobândit om de la Dumnezeu” (Facerea 4,1). Cunoașterea este, deci, întâlnire, împreunare. Nu cunoaștem decât prin con-topire, devenire și, mai important, prin apropierea strânsă tare-tare cu obiectul și instrumentul cunoașterii. Ceea ce îmi amintește, printr-un ricoșeu, de un avertisment vechi doar de jumătate de secol al filosofului Hubert Dreyfus: „Oamenii au început să se gândească pe sine ca obiecte capabile de a se încadra în calculele inflexibile ale mașinilor dez-trupate… Riscul nostru nu este acela al apariției computerelor superinteligente, ci al sosirii ființelor umane subinteligente”[10]
Cât pentru mine personal, ca om pe vechi, om în carne și oase cu sinele – atât cât este – alcătuit din prezența maeștrilor și reverberația cărților, promisiunea că voi ști tot și ceva în plus dacă „dialoghez” compulsiv pe net cu o cohortă de chatboți valorează cât o grămadă de rumeguș în mijlocul unei păduri seculare.
Vă mulțumesc!
[1] Max Picard, Atomizarea, Limes, 2019, p. 16. Traducere de Ioan Milea. Sublinierile îmi aparțin.
[2] Lewis Mumford, The Myth of the Machine. Vol. I – Technics and Human Development, HBJ, 1966, p. 10
[3] James Gleick, The Information Palace, The New York Review, 8 decembrie 2010, https://www.nybooks.com/online/2010/12/08/information-palace/?lp_txn_id=1613585
[4] Jeremy Rifkin, Time Wars. The Primary Conflict in Human History, Touchstone, 1987, p. 172
[5] Douglas Groothuis, The Soul in Cyberspace, Baker Books, 1997, p. 79
[6] Alex Karp: AI Will Destroy Humanities Jobs & Make Mass Immigration Obsolete | Davos Full Interview – https://www.youtube.com/watch?v=D-lx-MBL2ag
[7] Levana Zigmund, Tehnocrația (II). Acceleraționism, 27 aprilie 2026 – https://www.measponte.ro/tehnocratia-ii-accelerationism/
[8] Jaron Lanier, You are not a Gadget, Vintage Books, 2010, p. 28
[9] Groothuis, The Soul…., p. 27
[10] în Lee Worth Bailey, The Enchantments of Technology, University of Illinois Press, 2005, p. 192
INDICAȚII DE CITARE
Silviu Man, „Arbori vii, cherestea și rumeguș informațional’’ în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 5 / 2026
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
