Savu Popa
Un dialog crepuscular
Un imaginar care conține destule elemente gotice ne dezvăluie, pentru început, lectura volumului lui Raul Popescu, tristețile lui van helsing. Manual pentru o inevitabilă apocalipsă[1], o bizară alăturare de secvențe poematice, din care nu lipsesc stilul epistolar și cel confesiv. Ingredientele care îi dau, în schimb, destulă savoare întunecată sunt erotismul febril, însingurarea, încercarea de a înfrunta frica, exaltarea și un oarecare spleen oblomovian.
Raul Popescu va merge pe un fir narativ care unește două destine, pe cel al excentricului poet-alchimist klenke și pe cel al vampirului van helsing, cel învăluit în faldurile unei melancolii onirice. Între cei doi va avea loc, de-a lungul acestui volum extrem de concentrat și de alert, un dialog epistolar în care sunt consemnate momente cu totul aparte, halucinante, din viața vampirului. Astfel de momente sunt însoțite de poemele moștenite de către vampir dintr-un volum misterios, semnat de către klenke. Astfel, existența lui helsing este, întrucâtva, reflectată în oglinda alchimică a poemului, un veritabil depozitar de reverii crepusculare care vor reda o biografie valpurgică a acestui poet cu totul aparte. Goticul iese în evidență mai ales pentru asemănarea, ca atmosferă stranie, personaje, fapte, cu imaginarul lui Tim Burton, în special cu cel din filmul Umbre întunecate. În mare, și în acest volum vom regăsi același suflul întunecat al unei atmosfere stranii, prezența vampirilor, latura macabră a anumitor gesturi, decizii, etc.
Întâmplări bizare se împletesc cu cele de-un erotism când adumbrit, când febril. Senzualismul, unul încorporat în tiparul gotic, conține un ușor iz de romantism crepuscular. Profilul atipic al vampirului van helsing are parcă un aer vesperal, descinzând din stirpea unei aristocrații fantaste: ,,ochii lui străluceau deasupra ruinelor/ van helsing numea această poză depresie/ era depresia milenară a oricărui vampir/ atunci când luna lui april devenea prea crudă/ niciodată singur, mereu prea singur/ și asta simțea mai ales/ când se plimba pe trotuarele strâmte ale orașului/ pe lângă mașinile parcate prea aproape de zidurile/ clădirilor/ clădiri poate mai vechi decât sufletul lui/ van helsing știa că sufletul unui vampir/ nu mai valorează mare lucru/ în luminoasa eră a corectitudinii politice” (II). Un aspect care ne atrage atenția este o așa-numită inocență vampirică, cenușie, însă plină de simț și de candoare, o inocență pentru care gustul sângelui lasă, mai degrabă, locul unor explorări de miraje princiare sau de poveste: ,,s-au dus vremurile de glorie/ s-au dus vremurile când fiecare ruină, fiecare piatră sau/ pietricică/ avea un titlu de noblețe: duce, ducesă, lord sau principe/ angst/ iată un titlu de noblețe actual/ dar lui van helsing/ nu-i plăcea gustul depresiv/ al sângelui/ pompat în silă/ prin venele celor tineri/ angst angst angst/ colții lui preferă oasele și nu sângele/ depresia,/ știa prea bine van helsing,/ nu s-a instalat,/ nu încă,/ în oasele lungi, plane sau scurte/ ele nu cunosc,/ nu încă,/ sunetul scrâșnit al cuvântului angst ”(III).
Destule cadre, pline de-o rezonanță cinematică, dezvoltă și o cromatică valpurgică: ,,mi-am tăiat gâtul în fața ușii dormitorului tău/ antifonat/ apoi mi-am șters nasul pe rochia ta de mătase neagră/ știi tu, cea la care ții atât de mult/ cea în care atunci când te îmbraci/ te transformi într-o floare de lotus/ cu petale moi și negre/ din care se ospătează toți bărbații (cântecel)” Senzualitatea frustă, plină de sevă și nerv, se desfășoară în proiecții imagistice atinse, fie de o parcimonie a discursului, oferindu-ne o subtilă și insolită metaforă virulentă, atât a dorinței, cât și a pasiunii: ,,m-am săturat să mă gândesc la tine/ ca la un manual de orgasm/ vreau doar să-ți spun că halatul tău de baie/ e tot la mine în dulap” (impromptu), fie apelează la o confesiune în care puseul de sinceritate generează, din nou, un tablou vivant al unei interiorități suprareale: ,,animalul din mine mi-a vorbit, în sfârșit. l-am simțit, l-am auzit, l-am văzut (deși nu aș putea să ți-l descriu). animalul din mine mi-a vorbit și am simțit mândrie și tristețe în cuvintele lui, cuvinte probabil dintr-o limbă străveche, în care îngerii își avertizau protejații de primejdiile care le puneau viețile (oricum finite) în pericol” (XIV).
În poeme de atmosferă, intensitatea trăirii și cea a viziunii se împletesc, rezultând o simbioză paradoxală a senzualului și a alienării, a simțirii intense și a distanțării: ,,stimate poet klenke,/ am întâlnit odată o femeie care îmi spunea sfioasă în fiecare noapte: astăzi am uitat să mor, mâine am să uit să trăiesc. îmi plăceau degetele ei subțiri și albe. acum este ca și cum n-a fost” (XVI).
Mizând pe un registru parabolic, în care predomină o anumită acumulare alertă a informației și a simțirii, viața devine o metaforă joculară a interferării dintre uitare și reamintire. Din această întâlnire rezultă, totuși, o tensiune a distanțării redate sub forma unei confesiuni nevralgice: ,,dragă van helsing,/ viața este o jucărie pe care o păstrăm închisă într-o cutie de carton ca să nu se prăfuiască. și o păstrăm, și o păstrăm, până când, la un moment dat, uităm de ea. apoi, uităm și mai mult, și mai mult, și mai mult, iar viața va reveni (poate) în noi doar sub forma unei absențe, a unui gol, la care vom privi la fel de nedumeriți ca la fețele celor care ne zâmbesc din fotografiile de familie” (XXI).
Fiziologicul devine, în majoritatea poemelor, o metaforă a unei sinergii senzoriale, care pune în mișcare mecanisme tactile, sinestezice, pline de palpitul dureros al unor rupturi sau fisuri interioare. Toate acestea vor reda o panoramă corporală scindată, în permanență, între agonia decăderii și extazul energiilor încă regenerabile: ,,în cele din urmă, stimate poet klenke, în fiecare dintre noi, un prădător cu colți și gheare magnifice își cere dreptul la existență” (XXXVIII) sau ,,nici lama cuțitului/ nici glonțul/ nici umbra acelor/ iubiri inventate în/ dormitoare aseptice și pustii/ ca un câmp pârjolit în plină vară” (XXXIX).
Una dintre cele mai lucide încercări de a defini cruzimea pare a fi realizată în tușele aceluiași colorit funebru. Oarecum, cruzimii i se mai atenuează filonul atroce, devenind aceasta mai mult un spectru care acaparează un întreg univers afectiv și concret, deopotrivă: ,,în acele vremuri/ cruzimea își găsea alinarea/ în mirosul morții/ în mirosul războiului/ în mirosurile bătrânilor triști și singuri/ înjunghiați în casele pustii/ cruzimea/ nu mai este acum/ decât o stare de spirit/aproape nobilă în singurătatea ei/ o fiară prea obosită/ dar cu gheare încă/ atât de strălucitoare” (XLV).
Acest volum, la gust ca o ciocolată amară, e numai bun de citit pentru vânătorii de stranietăți, dar și pentru îmblânzitorii unor inevitabile apocalipse.
[1] Raul Popescu, tristețile lui van helsing. manual pentru o inevitabilă apocalipsă, Ed. Tracus Arte, București, 2024.
INDICAȚII DE CITARE:
Savu Popa „Un dialog crepuscular” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 8-9/2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 