Savu Popa
Un debut scurtcircuitant
Formula lucrurilor simple[1]reprezintă debutul semnat de Alexia (pseudonimul tinerei poete sucevene Alexia Plăcintă), destul de activă în cadrul tinerei generații de poeți prezenți pe platformele, în revistele sau în antologiile literare ale momentului. Mulți dintre ei au obținut câteva premii cu ecou, iar alții, cum este și cazul de față, au debutat deja în volum.
Surprinzătoare sunt la poezia Alexiei, maturitatea anxioasă, cerebrală, viziunea asupra realității, lipsită de menajament sau de impuls transfigurator, dar și concentrația versurilor, la fel de tensionată, de abstractă, într-un limbaj care devine, de-a lungul poemelor, tot mai mult unul al crizei și al nonsensului existențial. Fără a-și declina o anumită vârstă biologică, Alexia realizează, în cele mai multe cadre, scurtcircuitante ca atmosferă și energie, o radiografiere a propriei corporalități transformate într-un teritoriu senzorial, cognitiv, afectiv, tot mai fluctuant și imprevizibil.
Confesiunea alertă și în alertă realizează stenograme ale realității înconjurătoare, ascultând parcă de ritmul unei logici poetice, fracturate la tot pasul. Prezența celuilalt provoacă un proces insolit de somatizare complexă, răscolitoare la nivel visceral/senzorial: ,,când te uiți la cineva care nu există/ prezența o simți în corp granit îndoit cu nisip/ pe călcâie reverberează senzația de fulger”. Gesturile simple, învăluitoare, ,,se simt atipic”, surprinse sub o aură de inocență salvatoare: ,,gesturile de afecțiune ca/ prima gură dintr-o cană/ cu lapte cald”. Într-un cadru domestic, de-o banalitate alienantă, aceste gesturi oferă mecanisme de reglaj psihic și afectiv unui corp care învață ,,formula lucrurilor simple”, trece de la ,,accese de furie semne de bună purtare pe spate” la ,,semnul unei flori neculese nemeritate în spatele urechii”. Distanțarea de spațiul sau de identitatea domestică sugerează înstrăinarea, nesiguranța expunerii, începutul unui joc de-a prădătorul și prădatul: ,,corpul recognoscibil când/ nu ești acasă/ culorile neterminate/ viața în palme în mâinile străinilor”. Proiecții somatice au loc și în cadrul unor spații diurne, dereglate, ajunse sub un anonimat strivitor, devitalizant; spații care se modifică sub presiunea unui corp individual sau social, aflat într-o permanentă (re)construcție identitară/biologică. Câteva instantanee ale zilei, dincolo de învelișul lor cotidian, aparent banal, ascund multă agonie și dezorientare: ,,ziua e o tavă scursă cu ulei/ gurile încleștate ale/ fetelor în fața cabinetului/ de ginecologie” sau ,,ziua e o găleată cu var vechi/ din care se scurge aritmic/ o inimă stricată”. Vocea își pierde ecoul ,,în pliurile cărnii”, corpul pare pierdut printre ,,privirile care înghit/ care se înghit pe ele însele” în ,,momentul de dezumanizare”, când poeta resimte dureros ,,distanța dintre corpuri” ca pe o fatalitate în continuă expansiune.
O penumbră anxioasă pare să învăluie fiecare cadru spațio-temporal, fiecare desfășurare mimico-gestuală. Din nou, explorarea lucidă a propriei corporalități merge în direcția reconstruirii/mimării unui orizont securizant, personal, proiectat ca miraj: ,,nimeni nu va mai trece/ stai cu tine în cameră brațele/ goale sunt fire de înaltă tensiune/ e de ajuns pentru a te face fericită”. În altă proiecție confesivă, echilibrul corporal-psihic este bruiat de o ,,durere singură și incomodă/ ca un pieton la intersecție”. Metafora destul de plastică a corpului-tunel sugerează tensiunea și confuzia unei interiorități în care are loc un flux (dis)continuu de neîncredere, neîmplinire sau angoasă domestică, întrucât ,,prin mine șuieră/ neîncrederea tuturor/ copiilor neiubiți”. Dotată cu o luciditate contondentă, poeta nu pierde ritmul conectării la existența din jur, care, precum un pat al lui Procust, adaptează și, astfel, mutilează, realitatea. Este conturat, tot mai pregnant, tabloul unei biocenoze a traumei în care se desfășoară ,,procesarea suferinței/ în corpurile tinere”; însă, totuși, din rămășișele disperării mai poate izbucni flacăra tandreței, căci, ,,înainte să mă descalț cu gleznele/ zdrobite de ger/ mângâi chipul omului iubit/ cu ce a mai rămas în mine”. Ritmul tensionat-alert al imaginii urmează traiectoria dezintegrării lumilor, cea concretă și cea lăuntrică, fapt care potențează falia înstrăinării dintre poetă și ceilalți. Se întâmplă toate acestea atunci când, în jur, se resimte un potențial de violență, la mai multe niveluri. Iar circuitul apăsării, al încordării pătrunde intruziv în câteva situații cotidiene: ,,străinul nefericit aruncă/ pumnul în propriul/ buzunar” sau ,,se acceptă bonuri de masă se acceptă/ și inimi virgine redundanța devine cârlig/ cu mâinile te agăți singur la rând/ ca o vietate la abator”.
Scurtcircuitate, sinapsele dezolării generează o recuzită de imagini dure, frustra(n)te, pe frecvențele unui declin social, personal, sentimental, în deplină ascensiune. Astfel, lumea din jur este percepută într-o dinamică, din nou agonică, într-o confuzie persistentă și endemică parcă: ,,singurătatea ca o pătură/ mâncată de molii/ imaginea oamenilor care/ doar există” pe ,,băncile reci lângă/ băncile calde/ nicio diferență”, în ,,spațiul dintre/ ultimele artificii” unde ,,fiecare foiță de inimă/ se desprinde cu/ aceeași viteză”, iar gesturile devin ,,flacoane goale pe etajere” având ,,aceeași soartă după golire” într-un decor preaplin de ,,spasm și anxietate”. În această atmosferă, tandrețea devine un teritoriu minat. Alte experiențe corporale redau circuitul durerii și al fricii într-un corp căruia nesiguranța sau luciditate îi conferă parcă o transparență primejdioasă: ,,ochi nu plânși scoși/ durerile lombare umeri/ dezgoliți/ mica tandrețe a vieții de începător”, când ,,omuleții din capsulele cu membrană” ,,se dezmorțesc/ în creștetul capului/ își animă morții/ trăiesc vieți mărunte”.
Într-o lume tot mai complicată, personajul anonim, camusian, al poeziei Alexiei, se mișcă, trăiește, explorează pe pilotul automat al incertitudinii. Iar pe măsură ce înaintează, terenul se surpă, în permanență, în urma sau chiar înaintea sa.
[1] Alexia, formula lucrurilor simple, Editura Tracus Arte, București, 2025.
INDICAȚII DE CITARE:
Savu Popa „Un debut scurtcircuitant” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 1/2026
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 