ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Savu Popa

Timpul, această narațiune din narațiune. Despre un studiu hermeneutic dedicat romanelor lui Sorin Titel (II)

Pe firul ariadnic al narațiunii

Din analizele întreprinse de către Dorin Ștefănescu, discutate în prima parte a eseului de față, Sorin Titel sau Povestiri din lumea timpului, reiese faptul că instanța narativă, imaginată de Sorin Titel, transcrie povestea timpului pe pagina albă a fiecărui destin. Și nu o face oricum, ci, intuind nevralgiile, intermitențele duratei unei clipe, ale unui gest, ale unei opțiuni sau însingurări, etape (și nu limite sau îngrădiri) prin care fiecare personaj va trece la un moment dat.

Este conturată în romanele lui Titel, fapt suprins de simțul intuitiv al exegetului, o autenticitate aparate, urmând firul ariadnic, uneori al discontinuității și al rupturilor de cronotop, insistând pe modul în care memoria focalizează, adesea arbitrar, fapte aparent disparate, secvențe aduse în oglinda confesiunii de la distanțe temporale, uneori îndelungate.

,,Un orizont transcendent- nu teologic, ci fenomenologic- care cheamă la transcendere” a viului textului care vascularizează o întreagă rețea de simboluri și de nuanțe, de apariții sau  reliefuri umane și peisagistice, proiectate la confluența luminii cu penumbra, sub auspiciile unei clarobscurități omniprezente. Toate acestea ,,se arată însă în declin, conform acelei curburi a timpului sau a spațiului boltit, nu într-o ivire inaugurală, ci într-una vesperală, pe pragul extincției: Dincolo de pădurice se zărea soarele murind”. Pe ecranul  acestei variații  de nuanțe și reliefuri senzoriale, vocile ,,iau cuvântul, dându-și-l una celeilalte, într-o suprapunere constantă de niveluri ale rostirii”, întrucât, într-o răsturnare insolită de perspective, observă Ștefănescu, la Titel, ,,spunerea de atunci fiind telescopată într-un acum al timpului povestit”.

Mai mult decât atât, observațiile următoare surprind, în romanele lui Titel, acele măști ale ireversibilității și ale perisabilității, care propun tot atâtea ipostaze ale unei temporalități nesigure, ambigue, nevralgice. Sunt, astfel, estompate granițele duratei și ale cronotopului firesc. În schimb,  transpare acea dimensiune a evanescenței oricărui tablou lumesc, aparent rigid și închistat, a superfluității oricărei ordini de neclintit, a oricărui zid mental, aparent de nezdruncinat: ,,Timpul e resimțit ca prezență abia în cele pe care le duce la absență” sau ,,Timpul iese din timp, devine prezentul unui trecut netrecut, conștiința memorială își redobândește intenționalitatea” pentru ,,lumea din urmă, traumatică, nicidecum feerică”, în acest carusel, de-a dreptul fantasmatic, al scenelor care ,,se înșiră, cuprinzându-se unele pe altele, completându-se mozaical”, iar ,,vocile se încrucișează, ies la rampă, se sting un timp, ca apoi să povestească din nou”. Cât cutremur interior, atâta dispersare exterioară, cât relativism destinal, atâta tensiune lăuntrică, am putea spune, urmărind atent traiectoria intuiției exegetice care sapă în tot mai adâncul lumii textuale, aducând la suprafață reale tranșee ale traumei și înstrăinării.

Memoria, acest fotograf din umbră

Un alt aspect vizează discursul personajelor titeliene, care întreține, cât se poate de actuală și de vivantă, legătura dintre prezent și trecut, dincolo de fisuri sau discontinuități cronologice. Dacă ,,memoria lucrează cu timpul precum un fotograf cu filmul pe care îl developează”, atunci ,,cuvântul este cel care vorbește sau adevărul care îl ia pentru a se putea manifesta?” Despre ce fel de adevăr ar putea fi vorba? Unul, cu siguranță, confiscat de avatarurile  închipuirii și ale intuiției, ambele iscate de o înțelepciune necredibilă sau incredibilă, soră cu imaginația, pe care unele personaje o îmbrățișează. Altfel spus, granița dintre gravitatea unor fapte, aspecte existențiale și verva, uneori chiar suflul ludic al închipuirii, este, în cazul acestor personaje și al poveștilor lor de viață, cam fragilă.

Adesea, în discuțiile dintre personaje, cuvântul oglindește evenimentul trecut,  readucându-l în lumina prezentului, învăluit într-un halou al incredibilului, al insolitului, în funcție de sensibilitatea privitorului, a vorbitorului. Se produce, inevitabil, o sincronizare între veridicitate și plăsmuire. De pildă, numitorul comun al acestor voci îl reprezintă cuvintele să vă povestesc, care au, în textul lui Titel, rolul de întemeiere a eposului prin viu grai. Discuțiile, unele cuprinse de aura misterului, credibile sau incredibile pentru ascultător, urmează, la un moment dat, o ordine mai presus de firea mundană, îmbrățișând posibilul unor orizonturi care vor respira intens oxigenul plăsmuirilor. În jurul acestui pilon narativ gravitează și alte sintagme, precum: așa o fi, cum spui tu, așa o zis el, da n-ar fi așa, vorbesc ce-am auzit, se zice din bătrâni, etc. Alternarea unor asemenea sintagme conferă hermeneutului, prilejul unei ierarhizări a instanțelor temporale. Astfel, avem de-a face cu ,,supus timpului (intra-temporal), între timpuri (inter-temporal) sau suprapus timpului (supra-temporal)”, generând discuții interpretative pe marginea ,,raportului între ființă și rostire”, o veritabilă deschidere sau problematizare a unei realități ce ține de o ,,ontologie a discursului”.  Fără a intra în idei sau idealizări mult prea complexe, chiar complicate, exegetul conchide asupra unui adevăr elementar, care întreține, într-o atmosferă de interogație speculativă, relația complementară între veridicitate și închipuire: ,,Doar ceea ce este poate fi povestit, așa cum declară basmele: de n-ar fi, nu s-ar povesti. Dar… este cuvântul adevărului însuși, așa cum el se arată și ajunge în rostirea unui subiect vorbitor?”

 În spirit intuitiv, domnul profesor redă rolul de bază al cuvântului, în universul titelian, cel de vehicul al unui adevăr imaginat. Practic, cuvântul sustrage, urmând developarea insolită a lumii în apele tulburi și adânci ale narațiunii, dimensiunea auriferă a închipuirii: ,,Cuvântul spune ce a fost, dar acest a fost nu numai că nu mai este, ci s-a întâmplat în afara cuvântului, înainte ca orice cuvânt să-l culeagă într-o rostire”.

Un sol hermenutic, extrem de feril

În ultima parte a cărții, intitulată Timpul și Relația, lucrurile pendulează, în continuare, între disipare și coerență, între fragilitate și persistență, reieșind o relație cam spinoasă, cea dintre timp și povestire. În primul eseu al acestei părți, Pânza destrămată, este întărită ideea că ,,timpul… își spune povestea, urzindu-și neîntrerupt țesătura”, însă, tot acesta ,, este cel care o desface, țesătura se destramă, nelăsând la vedere decât fâșii de viață trecută, goluri de memorie”. Acest lucru, de o gravitate aparte, demonstrează faptul că până și țesătura insolită a poveștii își devoalează perisabilitatea, lăsând, astfel, la vedere, viața cea adevărată, străbătută de cenușiul destrămării și de tentaculele uitării.

În schimb,  povestirea este cea care va revigora o realitate statică, lipsită de suflul tonic al imaginației, prielnic unei mobilități între instanțe temporale: ,,Câtă apariție, atâta dispariție, am spune, dacă n-ar fi povestirea care să rememoreze secvențe din lumea timpului, punând cap la cap imaginile lipsă”, deoarece, ,,în modul în care e plămădită, narațiunea este o broderie migăloasă, în care firul trecutului se țese împreună cu cel al prezentului, când pe față, când pe dos”, într-o simbioză dintre real și fictiv, care ajută la supraviețuirea prin frumos, căci, ,,rămâne frumusețea, singura în măsură să salveze lumea”. O lume care, prin relația dintre mamă și fiu, în unul din  textele lui Titel, ne dezvăluie ,,veșnicul contratimp în care timpul se înmoaie, își pierde suflul”. Fapt care, practic, se întâmplă în majoritatea textelor discutate în acest amplu și de substanță studiu. Literatura, astfel, e percepută ca un anticorp împotriva trecerii inexorabile a timpului. Ea, fiind un receptacul al frumosului, permanentizează lumea, în pofida vicisitudinilor și a limitărilor de tot soiul.

  O carte, acest eseu dedicat romanelor lui Titel, de la care, în primul rând, poți deprinde un anumit cameleonism al nuanțelor interpretative, benefic unei exegeze care  demonstrează faptul că textul lui Sorin Titel conține o arhitectură de adâncime, întâlnită până și în cele mai aparent neînsemnate gesturi sau evenimente.

Nu în ultimul rând, prin acest studiu, opera literară a prozatorului bănățean și-a demonstrat calitatea unui sol hermeneutic, extrem de fertil. Fapt care poate încuraja viitorii exegeți în a se aventura și a elucida firul unor noi și inedite nuanțe, generate de resorturi existențiale, dintre cele mai vii și mai atașante.

INDICAȚII DE CITARE:

Savu Popa „ Timpul, această narațiune din narațiune. Partea II” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 2/2024

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.