Savu Popa
Timpul, această narațiune din narațiune. Despre un studiu hermeneutic dedicat romanelor lui Sorin Titel – partea I
Câteva preliminarii teoretice
Până să pornim în explorarea bogăției de semnificații și nuanțe oferite de recentul studiu hermeneutic, semnat de către eseistul Dorin Ștefănescu, intitulat Sorin Titel sau Povestiri din lumea timpului, se cuvine o abordare a câtorva idei extrase din alte cărți ale domniei sale, Poetalul sau Înțelegerea albă, idei relevante pentru crezul interpretativ al acestuia. Se remarcă, în întreaga analiză hermeneutică a autorului adus în discuție, stăpânirea unui larg spectru teoretic și intuitiv, demonstrând dârzenia hermeneutului de cursă lungă, dublată de o curiozitate a dibuirii acelor stimuli semnificanți, care configurează sistemul nervos al textului. Toate acestea reprezintă ingredientele unui demers hermeneutic, de fiecare dată, solid și constant. Și, totodată, îi dovedesc autorului, un fin și nuanțat arheolog de semnificații, abilitatea și flerul interpretativ.
Pentru Dorin Ștefănescu, actul hermeneutic presupune o desfășurare în evantai a multiplelor posibilități de lecturare și de interpretare ale unui text care nu doar spune ceea ce are de spus, nu doar prezintă sau proiectează elemente evenimențiale, suficiente în sine prin desfășurarea lor actanțială și faptică, imperturbabilă. Astfel, după cum mărturisește, în lucrarea sa, Poetalul, ,,nu organizarea imaginilor după anumite legi ne interesează, nu o gramatică a limbajului poetic și nici ceea ce el numește o sintaxă a imaginarului”. Prin urmare, primează, în această perspectivă a sondării de adâncimi textual-semnificante, o așa-numită inaparență, cu al ei ,,fond clar-obscur”, care devine ,,intermediul translucid al ivirii semnificabilului originar”.
Pentru domnul profesor, așa cum afirma și în celălalt studiu, Înțelegerea albă, ,,trupul poetal întrevăzut prin palimpsestul corpului poetic” este cel radiografiat pentru varietatea țesutului insolit al textului, responsabil pentru ,,deschiderea posibilului semnificabil” în orizontul de așteptare al fiecărui cititor care se apropie de textul viu sau de viul textual. Acesta din urmă își relevă, treptat, desenul din covor, croșetat dintr-o bogăție de sensuri aparent limitate, însă, precum miezul dintr-un fruct, mustind de esențe tari, de sucurile dulci ale nuanțelor care deschid orizonturi inefabile, indispensabile interpretării. ,,Nu doar înțelegere a posibilității, ci și posibilitate a înțelegerii însăși” este ceea ce se oferă, chiar și fulgurant sau încă necopt, din punct de vedere al unui strat de adâncime textuală, în orizontul aparițional al lecturii și al relecturii. Interesat de posibilitatea apropierii de ,,înțelegerea albă”, care nu presupune o dimensiune maculată a posibilului semnificant, ci, dimpotrivă, un spațiu fertil semnificării, Dorin Ștefănescu afirmă că lumea textului ,,nu se mulțumește cu vizibilitatea sa corporală, ci caută a întrezări orizontul ascuns al unei arhe-texturi”.
Cititorii devin, la rândul lor, exploratori porniți în aventura cunoașterii de sine în și prin lumea textului. O lume devenită un teritoriu care își inhibă sau exhibă, în lumina revelării vreunui înțeles insolit, ,,nervurile incipiente” ale unei bogății, adesea incomensurabile, de direcții și posibilități imaginative. Așadar, în ritmul lecturii hermeneutice, aproape întotdeauna dictat de o conștiință creativă și de un îndemn analitic-speculativ, învelișul semnificant-poetal al fiecărui text, indiferent de gen sau specie, conturează premisele unei ontologii hermeneutice. Aceasta devoalează, abia în obiectivul relecturii, posibilitățile unei interacțiuni unice și constructive cu lumile textului care conduc firul lecturii (și îl potențează sau îl ramifică în direcții nebănuite intuiției livrești) către, așa cum frumos afirmă Heidegger, ,,semnificativitatea” ,,ca mundaneitate a lumii”.
Temporalitatea- mecanismul nevralgic al existenței și al povestirii
Sorin Titel este un prozator de prim rang, un povestitor de vocație, a cărui proză, cu un timbru inconfundabil, proiectează țesătura fragilă a unei lumi aparte, un amestec straniu de rural și eres, de fantasmă și luciditate. Evaluat și reevaluat în diverse chei de lectură, de-a lungul timpului, de către critici de marcă de la noi, prozatorul, cu toate acestea, a cam intrat într-un con de umbră, fapt precizat și de către Livius Ciocârlie, care, pe ultima copertă a studiului scris de Ștefănescu, se raportează la Sorin Titel, ca la ,,unul dintre marii uitați ai literaturii noastre”.
Într-un fel, îi face dreptate Dorin Ștefănescu, dedicând lumii sale romanești, un studiu exegetic, menit să pescuiască din apele adânci și tulburi ale narațiunilor, tot soiul de semnificații ale lumii aflate la confluența vizionarului cu straniul, a senzorialului cu eresul. Îl reașază, practic, printre scriitorii de la noi, dar și de pretutindeni, care, oricum, devine greu de încadrat în vreo tipologie sau într-un tipar anume, aducând, prin scrierile sale, aparent liniare ca tematică și stil narativ, o dimensiune a lumii sufletești, fluctuante și intermitente, topite, adesea, în pasta densă a unei temporalități nevralgice, caracterizate prin destule rupturi cronologice.
Pornind, ca material livresc, de la cele câteva romane ale lui Sorin Titel, Reîntoarcerea posibilă, Dejunul pe iarbă, Lunga călătorie a prizonierului, Țara îndepărtată, Pasărea și umbra, Clipa cea repede sau Femeie, Iată Fiul Tău, exegetul nu are în vedere o analiză de ansamblu a tabloului evenimențial, ci, se arată, mai degrabă, interesat de acele zone insulare ale semnificațiilor, aparent izolate de restul animației narative. Temele romanelor abordate vizează singurătatea, relația cu celălalt, dimensiunea oniricului, lumea senzorială între cristalizare și disipare, ruralitatea ca spațiu al contradicțiilor sau al melanjului de mentalități, obiceiuri sau cutume și arhitectura aparte a naturii. Intră în vizorul hermeneutului, atât acele banale gesturi, aparent fără o importanță anume, niște raportări senzoriale sau mnemonice la peisaj sau la natură, cât și relația personajelor cu memoria și cu timpul. Toate acestea susțin edificiul romanesc, îl revitalizează sau îl predispun unui periplu nostalgic al revizitării trecutului în cheia prezentului.
Autorul studiului integrează aceste teme în ample analize care premerg impactul temporalității asupra vieții interioare a personajelor, care, cu o mobilitate stranie uneori, trec de la mișcare la reflecție, de la faptic la stimul, de la luciditate la reverie. Proiectate în decorul crepuscular al unui timp care nu mai are răbdare sau care, dimpotrivă, adumbrește sau reanimă nuanțele coloritului existențial, amplificând dezolarea, confuzia sau neverosimilul destinului personajelor, reies, pentru ochiul atent al hermeneutului, aspecte definitorii pentru parcursul analizei, cum ar fi: relația fantasmatică dintre aproape și departe, dintre artă și viață, dintre cuvântul întemeietor de lumi imaginare și lumea existentului sau a imediatului concret. Tabloul din tablou, titlu al unui eseu din studiul de față, devine apariția iconică a unui plan de adâncime, scindat între oniric și real, între intermitențele temporalității și capcanele ei insolite. Acest tablou inaparent generează triunghiul format din privire, amintire, relatare, toate trei interconectate în marele mecanism al narațiunii și al vieții. Rolul exegetului este acela de a devoala, întocmai ca un alchimist, filonul aurifer al semnificației, cauzalitatea inaparentă dintre fapte și consecințe, resorturile epifanice care leagă suprafața de adâncime.
Ne este dezvăluită, din majoritatea romanelor titeliene, o temporalitate devenită, nu de puține ori, un seismograf al tulburărilor sau al nestatorniciei sufletești a personajelor captive în filigranul nevralgic al propriului lor destin. Astfel, singurătatea, ,,tema centrală a romanului Reîntoarcerea posibilă”, reprezintă doar ,,fundalul scenei, pânza de fond pe care se proiectează imaginile întrețesute în trama narativă, evenimente și stări ce joacă în lumina avanscenei”. De-a lungul demersului, exegetul își justifică intuiția, mizând pe reliefarea mecanismului insolit și inefabil care pune în mișcare timpul în relația cu existența, dar și cu observarea lumii sau cu actul creativ. ,,La Sorin Titel, timpul e surprins în cuvânt, romanele sale sunt povestiri nu despre o lume a timpului, ci depănate din interiorul acestei lumi”. Încă de la început, premisele de lectură urmăresc interstițiile semnificante ale textului care, pe măsura aprofundării unei imersiuni în adâncurile poveștii, își generează ,,subtextul”. Un alt aspect foarte important, cu rol de premisă în analiza de față, îl joacă și o anumită transfigurare a timpului prin intermediul artei care epurează firul temporal de orice zgură a limitării sau a reversibilității, redând clipei, o anumită demnitate a duratei. Se produce, astfel, o armonizare dintre actul existențial/memorial și cel temporal, o acceptare, chiar o împăcare a acestora: ,,arta e singurul lor în care el (timpul) poate fi învins, nu oprit, ci întors din urmă, obligat să depună mărturie și, în actul memorial, să-și manifeste reversibilitatea, adică reversul”.
O poetică vibrantă a timpului- nuanță reversibilă, implicare diegetică, rememorare afectivă
Din perspectiva hermeneutului, în cadrul narațiunilor romanești, capătă însemnătate desenele tabloului din tablou, care, până la analiza de față, au stat într-un con de umbră fremătătoare, așteptând obiectivul intuitiv al exegetului, pentru a fi aduse, expuse la suprafață, sub forma/intensitatea unor ,,noi cadre pe care le deschide” ambianța sufletească a personajelor și a faptelor sale zilnice, prin ,,expresii ale unui orizont în continuă mișcare”, ,,în interiorul tabloului”. Studiul acesta de exegeză fenomenologică, în fond, își propune să demonstrează că ,,tabloul astfel conturat nu este mărginit decât cu referire la lumea exterioară”, care își developează, în orizontul hermeneutic al exegetului, ,,o lume doar a lui, în care cheamă și adâncește privirea”. Mai mult decât atât, în cadrul unei astfel de adânciri a privirii, exegetul devine și un lector implicit, sintagmă propusă de către Wolfgang Iser, în celebra sa carte Actul lecturii (Der Akt des Lesens). Acest tip de lector ia în considerare o implicare ce vizează potențialitatea zonelor semnificabile, ascunse, după cum am mai precizat, unei priviri fugitive, angajate doar într-o lectură de circumstanță. Importantă este, desigur, valorificarea interpretativă a unor astfel de zone.
În cadrul unei luminări treptate, apărute pe măsura cristalizării unor nuanțe sau falii de semnificații, străbătute de un ,,psihism vibrant” (Bachelard), teritoriul de adâncime se află la frontiera perisabilului cu nevralgicul, atunci când ,,chipurile”, desprinse din filigranul imaginativului, ,,atârnă… de ancora lor ontică”. Reiese, în prim-plan, o interioritate claustrantă, care închide participarea la orice prezență sau act comunicativ, personajele lui Titel fiind absorbite de propria lor condiție, cea a însingurării, a izolării, care le anulează individualitatea și le pune stigmatul inadaptării social-umane: ,Izolat de toți și de toate, își resimte singurătatea nu ca pe un mijloc de acces la sine, ci ca închidere a oricărui drum spre ceilalți, eclipsare a putinței de coprezență și de comuniune”.
Privirea întemeiază narațiunea
Pornind, după cum am văzut, de la analiza de profunzime a unor aspecte definitorii, care constituie rama insolită a circumstanțialului romanesc la Titel, Dorin Ștefănescu ne oferă pagini veritabile de naratologie, de teorie a lecturii, topind, însă, cadrul teoretic, inerent unui astfel de context, într-o poezie de nuanțe și de intuiții, extrem de subtilă și de percutantă: ,,Creația face posibilă o astfel de lume, în care te poți adânci pentru a te regăsi” sau ,,…lectura este și ea artă, ochiul care citește ori privește îndeplinește și el un act creator” sau ,,…memoria are prezentul ei, prezentificarea fiindu-i chiar definiția” sau ,,Sunt în roman mai multe asemenea falii prin care trecutul reapare în prezent, dar imaginile pe care acestea le propun nu circumscriu doar manifestări de ordin temporal, ci și pe unele de altă natură, care supradimensionează spațiul scenic”. Aceste inserturi naratologice, poetizate astfel, capătă un cadru complex și nuanțat, conectat la o rețea insolită de simboluri, care vizează relațiile strânse dintre actul narativ și cel al privirii, dintre actul narativ și cel al timpului sau al ființei: ,,Proiecții ale nimănui despre nimeni. Totuși, deși nu par să desemneze ceva semnificativ, deschid spre altceva, nu pun în lumină ceea ce arată, ci trimit spre ce este nearătat, spre inaparentul unei imagini de sub imagine, ceea ce, în alt loc, numeam un imagem” sau ,,Vom vedea însă că, pe măsură ce se înaintează, se deschid mai multe orizonturi, nu în față, ci laterale, ba chiar în urmă, configurând în alcătuirea lor deconcertantă o fugă a vederii în toate direcțiile. Nu este o carență a scriiturii,… dimpotrivă, actul de a scrie pune în pagină o fenomenologie în mers, textul scriindu-și propriul drum”.
Spiritul analitic al exegetului își dovedește, astfel, delicatețea interpretativă, dar și acuratețea intuiționistă, pe măsură ce exemplele selectate din romanele lui Titel, aduse în discuție, sunt analizate sau trecute prin filtrul căutărorului de nuanțe, care îmbină interogația cu reflecția, sinteza cu intuiția: ,,Iar auzul le urmărește ecoul (în spatele grădinii- fluviul cu zgomotul lui înghețat), privirea se lasă purtată de cascada imaginilor stratificate, până în pustietatea care le cuprinde pe toate”. Între vocea exegetului și cea a textului nu se interpune nicio barieră, nu are loc niciun contrast interpretativ, niciun conflict de nuanțe sau de impresii; întrucât, are loc între voci, o comuniune de simțire și de identitate. În altă ordine de idei, semantica discursului romanesc este dublată de cea a actului analitic. Orice alteritate discursivă se va topi în melanjul armonios dintre senzorialitatea ficțiunii și gradul de ficționalitate al interpretării. Mai mult decât atât, vocea hermeneutului, pe măsura derulării ei pline de intuiție și de savoare hermeneutică, devine o a doua dimensiune a narativului dezvăluit de către edificul epic al marelui prozator. Pentru că, după cum afirma Mircea Martin, pe ultima copertă a cărții de față, ,,între Dorin Ștefănescu și Sorin Titel funcționează o certă afinitate electivă”.
INDICAȚII DE CITARE:
Savu Popa „ Timpul, această narațiune din narațiune. Partea I” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 1/2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 