Savu Popa
Tehnologiile infernale ale Paradisului
Radu Vancu este mitograful unor lumi distopice, fiecare dintre ele având ,,adâncul unui iad unde fiecare clipă e un miracol” (Cioran). Paradisul reprezentat în cartea cu același titlu[1] este mai mult decât o tehnologie avansată, după cum vom vedea, sau un spațiu metafizic, cum apare înfățișat în cultură și în religie. Pare a fi alcătuit din umbrele morții și din luminile speranței. Și va deveni, treptat, o distopie în distopie, căci, în el, supraviețuitorii unei crize mondiale, generate de un virus ucigaș, vor găsi un confort și o securitate care ascund, adesea, alte fațete ale cruzimii și ale terorii.
Suntem într-un 2020, prototipul mult mai tenebros al celui real, când pandemia de covid lovește cu o forță crâncenă, provocând milioane de infectați și tot atâtea de morți, instituind un colaps în întreaga societate. În acest climat apocaliptic, universitarul și scriitorul Ducu Tarcea își pierde, încă din prima decadă a catastrofei, iubita, pe Camille Suzay, jurnalistă la Radio France Internațional. Cu aceasta, imediat după debutul virusului, se va izola la Cisnădioara, într-o casă numită Maurer, un cronotop al izolării și al salvării, deopotrivă, apropiată, integrată chiar în vechea cetate.
Se evidențiază, aproape în permanență, interferența dintre ficțiune și elementul livresc. Abundența uneori a detaliilor livrești, constituind o bogată paletă de elemente din variate domenii culturale, nu obturează, deși există riscul, priveliștea ficțiunii romanești, ci îi susține edificiul și îi oferă o natură versatilă. Versatilitatea se traduce, în cazul de față, prin melanjul sau alternanța dintre stiluri și viziuni, adică dintre un discurs al ideilor și unul al evenimentelor, ambele beneficiind de o arhitectură barocă a frazei și a ritmului narativ. Citiorul, adesea, are posibilitatea de a citi varianta unor fapte care țin de realitatea concretă, chiar de cea actuală, în oglinda ficțiunii și viceversa, sporind astfel un dublu efect, cel al verosimilității și al ,,literarității” (H. F. Plett).
Leviatanul pandemic
Însă, după dispariția fulgerătoare a persoanei iubite, Ducu ne propune o imersiune în trecutul lor, dar și al altor apropiați, dezvăluind tot felul de momente și de evocări. Cunoaștem, astfel, detalii privind mediul universitar sibian, întâlnirea dintre cei doi, adică dintre Ducu și franțuzoaică, într-un context jurnalistic-social, dragostea lor stranie și, într-o oarecare măsură, năbădăioasă, precum și dimensiunea civică a unor proteste îndreptate împotriva unor elemente nocive care au zguduit seismic politicul și socialul României recente.
De altfel, destule pagini dezvăluie, întocmai ca în romanele lui Saul Bellow, climatul academic autohton, racordat, din ce în ce mai mult, la dimensiunile occidentale ale vieții universitare. Cel mai bun prieten al lui Ducu este Deleanu, un tip provenit parcă din romanele lui Kerouac, un carismatic versatil și un intelectual uneori caustic. Cei doi călătoresc în țări exotice, participând la tot felul de întruniri academice, discutând până la epuizare fizică și chiar mentală despre literatură și alți demoni ai acesteia, fructificând din plin un dialog al ideilor și al nuanțelor.
De asemenea, este și un roman al moravurilor universitare, în care picanteriile inerente unei astfel de vieți se împletesc cu destule elemente care atestă dimensiunea interdisciplinară/interculturală a studiului și a cercetării, a explorării de noi modalități prin care literatura română este încadrată în concertul literaturilor occidentale și a metodelor acestora de raportare la social și la uman.
Însă, odată cu debutul pandemiei, omenirea se lasă cotropită de forța tentaculară a morții. Până când internetul nu dispare definitiv, Ducu poate urmări pe camerele de luat vederi ale Pieței Mari, cum acest spațiu axial pentru cultura și civilizația sibiană se preschimbă într-un loc al morții tentaculare. Devine un crematoriu în toată regula, în care zecile de cadavre sunt arse printr-o tehnologie a suprimării, în mod paradoxal, spectaculoasă. Ducu se va confrunta cu o priveliște dezolantă a străzilor sibiene, care aparțin unei lumi a mutilării și a morții desprinse parcă atât din filmele distopice, cât și din romanul Eseu despre orbire a lui Saramago. Toate acestea hrănesc încontinuu, cu o energie ireversibilă, acest leviatan pandemic, cel care suprimă tot ceea ce îi iese în cale. Scenele sunt parcă desprinse din alte imaginare tenebroase, demne de romanele lui Kurt Vonnegut sau Bret Easton Ellis.
Not Hope Network
Când marginea finală a prăpastiei devine tot mai vizibilă, Elon Musk își face apariția în mod triumfător, anunțând, prin intermediul unor transmisiuni înregistrate, că se erijează în salvatorul omenirii rămase. Astfel, instituie un soi de paradis artificial, (nu întâmplător, acest paradis își va legitima statutul de corporație a ororii și a artefactului, numindu-se Not Hope Network), în care numărul necunoscut de supraviețuitori va deveni captiv într-un soi de experiment care prelungește speranța de viață și o face dependentă de resurse și algoritmi ai unei tehnologii a regenerării continue. Întreaga atmosferă alienantă, care aduce cu cea a unui uriaș experiment de laborator, experiment încorporat în marele experiment al pandemiei, va semăna foarte bine cu cea a romanelor lui Michel Houellebecq, Boualem Sansal, Evgheni Zamiatin sau Margaret Atwood.
Supraviețuitorii romanului lui Radu se vor obișnuit instant cu beneficiile Paradisului, livrate prin intermediul unor îngeri electronici, care, pe lângă aprovizionarea acestora cu cele necesare traiului zilnic, le vor oferi inclusiv modalități paleative de a lupta cu virusul și de a-și îmbunătăți fiecare propriile organisme sau corpuri.
Căpătând noua formă de existență, artificială bineînțeles, Ducu va scăpa de hipertensiune, de diabet și va deveni așa-numitul mitograf al acestui Paradis, responsabil cu întemeierea unei identități culturale care să îl legitimeze și să îi justifice existența. Trebuie menționat că, prin propria rețea de internet, Elon Musk apare tot mai des, anunțând legile intrate în vigoare odată cu instituirea hegemoniei paradisiace și a unui întreg aparat de măsuri, necesar orânduirii noii existențe. În ipostaza acestui Elon Musk se îmbină stranietatea și artificialitatea, ambele degajând un aer de hipnotism hipernal. Atât el, cât și lumea sa ar putea fi desprinse din două dintre romanele lui Stephen King, Sub dom sau Institutul.
Farsă tragică
Trec 20 de ani de captivitate în acest Paradis ultraperformant, timp în care virusul își trece tăvălugul de nenumărate ori peste întreaga omenire, iar Ducu trăiește aidoma unui naufragiat pe o insulă, ducându-și existența între amintiri legate de viața de dinainte și acele incursiuni în anumite teritorii livrești și mnemonice.
Aflându-se în curtea casei sale devenite o reală fortăreață, este vizitat de tot felul de ființe fabuloase, de la personajele din Walt Disney până la miile de zei din aproape toate mitologiile lumii. Aceste întâlniri nu sunt întâmplătoare. Într-un asemenea punct de cotitură funambulescă, personajele respective, multe dintre ele devenind doar prezențe lipsite de voce, parcă ruinele zeităților și a eroilor care au fost cândva, formează cadrul unei teatralități absurde, care deturnează infernul din jur, îi conferă o aură butaforică și de farsă tragică.
O estetică a cruzimii
De-o cruzime, dar și de-un naturalism de-a dreptul lombrozian sunt scenele de canibalism. Autorul reușește efectiv să confere cruzimii nota unei simfonii thanatice. Ducu se regăsește captiv, timp de câteva zile, într-un soi de culoar subteran, care pornește din pivnița casei sale și se ramifică în diferite direcții necunoscute. Nu este singur, ci alături de un individ care încercase să îl atace cu scopul, probabil, de a-l ucide și consuma în stil canibalier, așa cum se practica tot mai des în acele vremuri.
Captivi în acel spațiu subteran, vor începe o luptă pentru supraviețuire, de-un dramatism al atmosferei și al tensiunii asemănător cu cel din filmul Tăcerea mieilor, într-o altă scenă de canibalism consumată într-un cadru domestic, alienant prin senzația de normalitate și normalizare a ororii. Meticulos și metodic, Ducu, acest Hannibal Lector mult mai umanizat, va deveni agresor din necesitate, consumându-și inamicul în câteva serii agonice, descrise detaliat și procedural. Imboldul supraviețuirii va arăta că, în astfel de circumstanțe, cruzimea este ,,esențială pentru a depăși propria slăbiciune” (Nietzsche). În operațiunea de mutilare și eviscerare a dușmanului, Ducu demonstrează o limită a umanului care, odată depășită, se ajunge într-un teritoriu în care impulsul întunecat, fractura lucidității, instinctualitatea cruzimii, toate acestea capătă o stranie naturalețe, un firesc macabru, o estetică sumbră a sadismului și a alienării.
Paradisul ca un pat al lui Procust
De la obiecte până la alimente, de la starea corpului până la cea a limbajului, totul devine artificializat, totul devine artefact, în mod sclipitor și ofertant din punct de vedere al unei supraviețuiri mecanice, pe marginea prăpastiei pandemice. Ducu, captiv în patul lui Procust al Paradisului, se află într-o permanentă carceră tehnologică și corporală.
De asemenea, universul domestic se află la cheremul unor dispozitive care reușesc să reconstituie atât partea senzorială (afecte și senzații), cât și cea biografică (prin intermediul omniscient al dispozitivelor sunt redate figuri, corpuri sau amintiri ale celor dispăruți, cum este și cazul lui Camille, care este prezentificată prin limesul virtualului, în ipostaze care imită existența concretă, imită senzualitatea unei apropieri corporale prin câteva stimulente erotice, regizate, reconfigurate conform unor algoritmi speciali).
În universul Paradisului, forțele modelatoare ale imaginației pot întemeia o lume sau pot preschimba sechelele celei vechi în linii de înaltă tensiune ale memoriei și ale empatiei. Peste tot, în această carte, am avut de-a face cu oameni care, în loc de suflete, purtau prăpăstii în propriile trupuri.
[1] Radu Vancu, Paradis, Ed. Polirom, Iași, 2025.
INDICAȚII DE CITARE:
Savu Popa „Tehnologiile infernale ale Paradisului” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 7/2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 