Savu Popa
Sub semnul provizoratului
În volumul Se face liniște în mine[1], semnat de Ana Blandiana, ,,o grabă nesăbuită spre un alt tărâm”, ,,o nostalgie răsturnată spre viitor” pun existența sub semnul provizoratului. În absența unor revelații epifanice, prezente în versurile volumelor de la început, își fac loc, în clipa de față, adumbririle anumitor simboluri sau semnificații, eclipsările diafanului și ale inocenței. În acest sens, prezența poetei în lumea concretă necesită o permanentă punere în gardă a simțurilor, o forjare mai accentuată a lucidității.
În redarea unui timp care călătorește din albia mică a vieții personale și se revarsă deloc fulminant sau impetuos, în albia mare a lumii, poeta va reda o dublă perspectivă a înțelegerii prezentului. Pe de o parte, va exista minunarea ușor temătoare în fața unui timp atât de nerăbdător și parcă tot mai labil și mai incert; pe de altă parte, va persista neliniștea uimită, ușor anxioasă, generată de o arhitectură a timpului pusă sub semnul improbabilului și al unei dinamici enigamtice: ,,Sub ochii mei/ de când mă știu/ timpul nu e în stare/ să se hotărască/ în ce direcție va curge-/ se rostogolește când înainte, când înapoi,/ spre un capăt sau altul, la fel de necunoscute amândouă,/ la fel de imposibil de imaginat:/ două tuneluri branșate la viață/ înainte de început/ și după sfârșit./ fără să știu dacă/ sfârșitul și începutul/ sunt legate/ pe cealaltă parte/ între ele”.
Condiția de acum a poetei pune în evidență contrastul dintre un nocturn tentacular și un diurn palid, dintre somn/ moarte provizorie și trezire/existență anemică, vlăguită, tot mai devitalizată. Între aceste extreme, existența zilnică își urmează sisific propria traiectorie: ,,De la un timp,/ în fiecare dimineață/ revin din moarte tot mai greu./ Tot mai greu ridic pleoapele,/ mă scol mirată, fac un pas,/ reînvăț să umblu/ ca și cum somnul m-ar fi convins/ că nu voi mai avea nevoie de ele./ Apoi de dimineața până seara sunt vie,/ mă agit, vorbesc, mă zbat/ și, obosită în cele din urmă,/ încerc să adorm/ numărând până la 100,/ spunând versuri,/ amintindu-mi priveliști frumoase, mă grăbesc să mă refugiez/ în moartea provizorie/ din care mă întorc tot mai greu”.
Captivă într-un coșmar lingvistic, poeta pare a trăi într-o dictatură kafkiană a cuvintelor rebele, care nu mai pot fi îmblânzite, nicidecum convertite la poezie: ,,Ce de cuvinte de care nu am nevoie!/ Prea multe cuvinte/ mișcându-se, mișunând/ ca niște gândaci de bucătărie,/ împerechindu-se,/ înmulțindu-se,/ împresurându-mă,/ încercând să se suie pe mine,/ umplându-mă de oroare/ în timp ce mă acoperă/ până nu mă mai văd/ și îmi iau locul”. De asemenea, intuim aici o parabolă a creatorului, un alt Iov aflat în lupta cu îngerul cuvintelor.
Relația poetei cu timpul și cuvintele rămâne una fluctuantă, imprevizibilă, o aventură a sinelui și limitelor. Aceasta devine, și de data aceasta în poezia Anei Blandiana, una modelatoare de imaginație, de simțire, dar și de conștiință, într-un parcurs existențial căruia i se întrevede tot mai mult ,,marginea nemărginirii” (Heraclit).
[1] Ana Blandiana, Se face liniște în mine, Ed. Humanitas, București, 2024.
INDICAȚII DE CITARE:
Savu Popa „Sub semnul provizoratului” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 4/2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 