Savu Popa
Privind înapoi cu uimire, dar și cu seninătate
Într-un interviu oferit, acum ceva timp, României literare, poetul și scriitorul Ștefan Mitroi afirma că toate aspectele realității sub acoperișul căreia trăiam au căpătat o existență atemporală odată ce au fost puse pe hârtie fapt care le–a prelungit viața. În această mărturie, precum și în altele, ne întâmpină portretul unui creator care reușește să îmbine utilul existenței cotidiene cu dulcele grai al fanteziei. Din îngemănarea celor două dimensiuni rezultă o literatură scrisă într-un limbaj firesc și captivant prin palpitul confesiunii și al imaginării, dar și prin imersiunea concretului biografic în apele adânci și neliniștite ale viziunii.
În noul volum intitulat Om de pământ[1], Ștefan Mitroi își construiește poemul, indiferent de dimensiunile acestuia sau de subiectul abordat, pe modelul unui scenariu alegoric ce întrunește câteva fapte, fie din trecutul copilăriei, din mediul familial, adânc înrădăcinat în lumea rurală de altădată, sau din cele câteva priveliști ale naturii din jur. Fiecare text înfățișează o oglindă a lumii scindate, în permanență, între teluric și spiritual, între creat și increat. Tensiunea aceasta a interferenței celor două planuri constituie temelia universului cărții de față. Ființele, obiectele, spațiul casnic sau cel natural își desfășoară existența pendulând între o realitate, în permanență modelată de forțe ale visului sau ale reveriei, și o alta, imanentă, care, deși nu intră nicidecum în contradicție cu cea concretă, nici nu o anulează, ci îi oferă patina misterului și a miraculosului uneori neliniștit/neliniștitor: ,,Ies dimineața în pragul casei/ și încep să mă caut./ Pe unde oi fi eu în lumea aceasta?/ Sunt zile în care nu mă găsesc deloc./ Te pomenești că nici nu m-am născut, îmi zic./ Aș fi putut să aflu asta de la mama,/ dar ea s-a ferit să-mi spună,/ pesemne ca să nu mă supere./ Cum nu mai am pe cine să întreb acum,/ îmi văd,/ așa nenăscut cum sunt,/ mai departe de viață”. În textul acesta iese, ca de obicei, la suprafață o carismă sapiențială a relatării care captivează prin farmecul povestirii, uneori neaoș. Poetul pare preocupat de cauzele și de efectele producerii unor situații aparent absurde care, cumva, perturbă fluxul existenței până la un punct după care firescul învăluie totul odihnitor.
Pentru Ștefan Mitroi, realitatea dintotdeauna reprezintă un palimpsest format din straturi suprapuse ale miraculosului și ale obișnuitului, ale candorii și ale mirajului, ale semnelor vizibile și ale celor invizibile. În această comuniune dintre vizibil și invizibil, dintre celest și teluric, personajul principal al poemelor sale, trecând prin câteva ipostaze formative, citește necontenit realitatea fie dincolo de lentilele inocenței și ale bonomiei, fie prin cele ale visului și ale enigmei. Uneori, surprinde mecanismele paradoxale ale unui moment inefabil: ,,Ca nu cumva să fiu învinuit/ că alerg prea repede,/ mă opresc din alergat./ Stau pe loc./ Uneori chiar cu viteza luminii”. Alteori, întâlnim scenarii cu alură aforistică, în care înțelepciunea spunerii este dublată sau susținută de un simț al vieții, destul de proaspăt, de subtil și de paradoxal-jocular datorită și prezenței unei lucidități cu ecou îndelungat în planul sensibilității: ,,Ceea ce credem că e moarte/ e tot viață./ dar dată foarte încet,/ din dorința de a trăi și altfel/ decât pe fugă./ Atât de încet încât/ ajunge să stea pe loc./ Asta e moartea, de fapt,/ viață ce stă pe loc.”
Deși se află sub incidența sau coincidența unor legi perisabile și iluzorii, totuși concretul a rămas și va rămâne mereu o anticameră a neprevăzutului miraculos, care menține și reîmprospătează constant arhitectura misterului. O lume din semințele căreia încă mai poate răsări rodul unei transcendențe învăluitoare.
Într-un spirit senin, nelipsit de o anumită efervescență mitică sau, uneori, ancestrală, poetul realizează câteva poeme monografice, pline de candoarea evocării și a fanteziei. Efectul solar transpare în următoarele versuri cu o forță hipnotică. Realismul rural devine catalizatorul principal al umorului hâtru, al fluenței narative, al unui soi de comic metafizic, destul de vivant și de proaspăt: ,,Cimitirul de la noi din sat/ e mai vesel/ decât cel din Săpânța/ E cel mai vesel cimitir din lume/ Auzi tot timpul/ câte un mormânt râzând/ de te miri ce/ dar cel mai mult/ de cimitirul trist care e satul/ Dacă n-ar fi mila morților/ față de cei încă vii/ și dacă n-ar fi crucile/ ce sunt antenele prin care morții/ vorbesc cu Dumnezeu/ și dacă n-ar fi numele/ de pe cruci/ ca Dumnezeu să știe cu cine vorbește…/ ar râde toate odată/ S-ar speria satele din jur/ de râsul lor/ și ar începe să râdă/ și mormintele din cimitirele acestora/ Ia uite ce le arde ăstora/ ar spune Dumnezeu/ făcându-și cruce/și s-ar pune și El pe râs”.
În tonul unei astfel de veselii parcă atemporale, ar trebui citită această poezie în care înțelesurile grave trec prin școala blândeții, iar, după ce au absolvit-o, capătă smerenia uimirii.
[1] Ștefan Mitroi, Om de pământ, Ed. Junimea, Iași, 2026.
INDICAȚII DE CITARE:
Savu Popa, „Privind înapoi cu uimire, dar și cu seninătate” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 10/2026
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
