Savu Popa
Poezia unei artiste plastice
Elena Ilash, în noul ei volum de versuri Dictatura dorului[1], propune o poezie care, precum într-o oglindă, se reflectă natura și stilistica propriei sale creații plastice. Neliniștită, fremătătoare în cel mai concret înțeles, străbătută de contraste și alienări, scurtcircuitată de efluviile unei imaginații picturale, poezia aceasta îți dă senzația, încă de la prima citire, de contact năvalnic, intempestiv cu imaginația și sensibilitatea cititorului.
Printr-o acumulare tensionată, aluvionară, de afecte, senzații, percepții sau observații, poeta oferă, la o primă lectură, senzația unui disconfort confesiv și stilistic, a unei dezordini discursive care, totodată, conturează premisa unei atmosfere de obscuritate a exprimării, simțirii sau chiar și a narațiunii poematice, destul de fracturate, de discontinue și ea. Însă, trecând de aceste aspecte și pătrunzând în adâncimea textului, intuim încercarea poetei de a contura un mozaic al lumii vegetale și umane, destul de vivant și de spectaculos tocmai prin senzația permanentă de mișcare, de surpare interioară, dar și de întrepătrundere dintre regnuri și teritorii. Toate acestea conturează o panoramă plină de culoare și de prospețime, de paradoxuri sau de miraje, pe care o realizează poeta pornind de la concretul mundan și ajungând la teritoriile imaginației și ale intuiției.
O heraldică a fragilității și a disipării impulsionează freamătul expresiei, al culorii și al simțirii din întreaga poezie, generând un cumul de imagini în care vizualul devine frenetic, chiar și agresiv prin mișcările și metamorfozele pe care le generează: ,,inima albă e desenul dimineții în contrast/ cu dor de alint și pământ de pe insulă așteptat/ e ziua florilor plesnind” ,,primăvara dintre frig-ngheț”, când ,,ochii trădează neîmplinirea-/ am să fug printre brazdele negre/ voi umple nările de aer viu” ,,miros de Dumnezeu-/ miros de rai și de lumină/ raiul meu picurat pe țărână” ,,din venele mele de lut/ din inima mea plină de rădăcini/ din oasele-vreascuri coji înnegrite de/ visarea de-apoi”. Asistăm la o stranie interferență între neliniștea dusă parcă la un nivel paroxistic și o aparentă blândețe inefabilă a unor peisaje de-a dreptul sublime. Fapt care amintește, deopotrivă, de pictura avangardistă, dar și de cea a unora dintre pictorii peisagiști.
Un suprarealism vegetal, de expresie vesperală, pare să planeze asupra unui teritoriu parcă alcătuit din fiorduri și întunericul unor abstracțiuni în interiorul cărora, paradoxal, clocotește dorința, isteria vitalistă, un impuls teluric, de neoprit. Astfel, se creează tensiunea dintre senzorial și obiectual: ,,invoc un soare rece/ sau pătrat, albastru/ doresc plăcerea provocată de o încălzire/ aștept cu înfrigurare atingerile de mătase ale razelor/ vreau să gust lumina din irisul răsfrânt al unui soare/ al soarelui înghețat în desfrâul iernii/ accept ispita desăvârșirii în căldură/ a coacerii-/ dorul într-un cuptor a devenit termic” sau ,,îmi tai venele în sticla spartă a unui vis/ absurdul îmi transpare pe retina acoperită de ireal” sau ,,nu văd/ și adulmec viețuirea ce o să își facă/ un alt cuib de scrum în mine”. Această senzație de iminentă surpare a meridianelor realității, de melanj hipnotic dintre concretețe și iluzie, de fluidizare a granițelor, a contururilor, a prezențelor este datorată acestei dictaturi a dorului care instituie, în fapt, o dictatură a melancoliei și a disipării. Ambele parcă generează conturul veșnic schimbător al naturii învăluite în atmosfera unui vis vegetal, atemporal. Între fragilitate și mefiență, între o frenezie și o simțire năvalnică, melancolia aceasta impregnează totul cu o tensiune senzorială, tot mai accentuată.
Se face simțită, de asemenea, o nerăbdare și un fior al surprinderii nestatorniciei lumii și obiectelor, o criză a pre-simțirii unor obstacole sau miracole, ascunse pretutindeni în concretul din jur. O dialectică a iluziei duce la senzația aceasta de inconsistență și de bluraj, de perisabil și disipare, de provizorat și înstrăinare: ,,cerul desfăcut în culori și el-/ stau în mijlocul tău locuiesc provizoriu acolo/ nu îmi deslușesc adresa și mă pierd-/ de fiecare dată împrumut câte o inimă/ să o am haină și cuib/ ochii îmi sunt lipiți de pensula cu care mă împrăștii/ pe coli albe de hârtie/ uneori te încercuiesc cu pete calde sângerii”.
Îi putem da dreptate lui Ion Mureșan care, pe coperta a patra a volumului, făcea următoarea afirmație cât se poate de adevărată vizavi de natura acestei dictaturi aparte: ,,Dorul care își instaurează dictatura în poezia Elenei Ilash nu e dorul mândruței sau al bădiței, ci e dorul absolut, e setea pe care o declanșează starea de incompletitudine a lumii, de neîmplinire”. În final, rămânem cu impresia unei poezii cuprinse de o continuă exaltare dionisiacă, însă care ascunde multe rezerve de melancolie și fragilitate.
[1] Elena Ilash, Dictatura dorului, Ed. Limes, Florești-Cluj, 2025.
INDICAȚII DE CITARE:
Savu Popa, „Poezia unei artiste plastice” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 5/2026
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
