Savu Popa
Poetul care a văzut melancolii
Lecturând lumea și cartea aidoma fețelor aceluiași chip tragi-comic, poetul Dumitru Chioaru surprinde, cu o acuitate nevralgică, absurdul existenței. Filtrate prin sensibilitatea melancolică a structurii sale creative, experiențele concrete sau, dimpotrivă, cele imaginative, irizate de un impuls livresc, își dezvăluie destule prelungiri fantaste și butaforice. Cotidianul, gesturile de frondă îndreptate împotriva regimului, întâlnirile sau călătoriile acestuia poartă, în poezia sa, o aură care le transfigurează orfic, indiferent de gradul deriziunii sau al cenușiului cotidian pe care îl conține oricare dintre cele menționate.
Dacă cel care a văzut idei, în accepțiunea lui Camil Petrescu, are ,,ochi halucinanți și mistuiți lăuntric”, poetul care a văzut melancolii cunoaște o altfel de mistuire lăuntrică, una care ar implica o redimensionare ludic-gravă a vieții. Poezia lui Chioaru, astfel, devine catalizatorul melancoliilor de lungă durată, intense și pline, la tot pasul, de o resemnare interogativă.
Cel mai recent volum al său, o ediție care conține atât texte mai vechi, cât și unele inedite, Melancoliile unui bătrân cărturar[1], ne oferă un bilanț al melancoliilor care îl aduce pe poet tot mai aproape de adevărurile bizare ale unei îndeletniciri cărturărești de lungă durată. Această ieșire în cotidian a cărturarului, ofensat de agresiunea concretului sufocant și limitativ, implică, aproape mereu, o intensificare a retractilității și, uneori, a angoasei, urmate de o imediată retragere în spațiul reconfortant și securizant al paginii de hârtie/ al bibliotecii, unde acest cotidian își așteaptă sentința lirică.
Volumul de față vine în continuarea celorlalte, contribuind decisiv la conturarea portretului acestui inițiator de hierofanii melancolic-livrești, de care ,,poezia uimită” s-a ținut la tot pasul. Textele adunate în prezenta carte sugerează, tocmai prin această alăturare dintre prezent și trecut, o panoramă vivantă a discreției. Alerte sau dimpotrivă încetinite de ritmul unei reflecții grave, poemele dezvăluie și subtile observații sau constatări amarnice, temperate de un fior sapiențial, însă revitalizate, imediat, de un filon sarcastic, ludic și imaginativ.
Cu toate acestea, în unele poeme, ca un semnal al primejdiei alienante, acest bilanț este scurtcircuitat de pericolul unui asalt intempestiv și halucinant al vertijurilor cotidiene în spațiul matricial al bibliotecii. Acest lucru ar atrage cu sine răscolirea paginilor pline de experiențe și confesiuni, adumbrirea rândurilor pline de miez și semn, încetarea acelui timp inefabil al lecturii de sine în oglinda poliedrică a Bibliotecii. După cum am mai precizat, odată părăsit locul securizant al cărții trăite sau al trăirii cărții, hierofantul cărturar se va confrunta cu lumea exterioară. Însă, fără a-și pierde, în nicio clipă, orizontul reveriei oracular-poetice, prin care, în continuare, va percepe, se va apropia, își va apropria lumea și poezia.
În ciclul Poesia, primul care deschide volumul, textul de început poate fi citit ca o parabolă a unei istorii maștere. Asupra căreia a planat, în semn de libertate a minții și a spiritului, dar și în semn de frondă îndreptată împotriva vicisitudinii și a mărginirii, spectrul poeziei, acel discret, însă destul de înflăcărat, Zeitgeist al unei frenetice pofte de creație. Se remarcă, încă proaspete, deși ciclul a fost scris cu zeci de ani în urmă, insolitul expresiei și al unui spirit insurgent scindat între ludic și catatrofic: ,,Și eu am iubit Poesia în blue jeans/ împotriva părinților patriei/ și-am uitat bunele maniere/ ale poeților din manuale –/ și eu am pus piedici metaforei/ și-am aruncat vorbe de ocară/ fotografiilor în alb-negru/ și-am rîs în fața unui afiș/ cu litere de-o șchioapă:/ omul a rupt lanțul (catas)trofic/ și l-a prins pe Dumnezeu de piciorul de lemn –/ și eu am dereglat toate sensurile:/ acrobații de rock în ringul melcilor/ mecanice furtuni de jazz în potirul/ cu sfînta împărtășanie –/ și eu am iubit cu nerușinare Poesia în blue jeans” (1).
De asemenea, aproape, în toate textele acestui grupaj, confesiunea este revigorată de un potențial fantasmatic care determină un accentuat impuls al reveriei menite parcă să producă o dezordine fantezistă în universul concret: ,,Din ceașca de cafea dimineața/ creierul descolăcindu-se-n panglici albe/ vernisa lumea ca un muzeu/ cu chipuri de ceară/ unele chipuri se trezeau/ cînd le atingeam cu suflarea/ întocmai geamurilor aburite/ și ieșeau neliniștite pe străzi/ altele rămîneau chipuri de ceară/ basculate de îngeri la crematoriu –/ moartea-i un contabil suprarealist/ Ariel cu picioroange de zaruri/ cotrobăind prin mulțime –/ mă făceam una cu Poesia/ la masa mea de scris/ de cîte ori i se rostogoleau la geam/ pașii în zaruri de os (3). În alt grupaj, Întoarcerea Poesiei, tonul elegiac reușește să pună în funcțiune mecanismul oniric al nostalgiei: ,,Mașini telefoane computere – ay/ cît de mult veacul a înaintat!/ cît de repede Poesie/ te-ai demodat –/ iar eu ca inorogul am albit/ prin codri veșteji de simboluri/ și mai trist decît corbul/ stau pe bustul lui Pallas cernit/ privind înapoi ca-ntr-un hău/ Poesie – bate ceasul rău!”(1).
Altă parabolă vorbește despre condiția poeziei în societate, a alienării și a însingurării poetului în mijlocul unei lumi mult prea zgomotoase. În această atmosferă bulversantă, poezia, fiind racordată la ritmul vieții cotidiene, își pierde imboldul magic, trece prin filtrul unei banalități care o lasă dezgolită de orice esență, semnificație sau valoare estetică. Intră în scena reflecțiilor grave, pe acest fond sau climat halucinant și ireal, un personaj straniu, desprins parcă dintr-o panoplie a lumii bâlciului și a arlechinadei: ,,l-am zărit în mijlocul odăii/ pe domnul Faustofel/ așezat pe scaunul Poesiei/ picior peste picior:/ domnule veacul acesta e-al meu/ degeaba mai cauți departe/ aici sunt toate amestecate/ Binele nu se deosebește de Rău/ Cerul de Iad trupul de suflet/ bărbatul de femeie lumea de teatru/ versul de reclamă originalul de plagiat/ nu există fapte numai publicitate/ și de vînzare sunt toate –/ s-a destrămat ca fumul din pipă/ într-un rîs ascuțit prelungit/ uitîndu-și bastonul cu măciulia/ înfățișînd un cap de pudel” (2). Practic, avem de-a face cu un Faust care a coborât în miezul deriziunii clocotitoare.
Fiind învestită cu valențele unei lucidități sarcastice și grave, bagatelizând și ușor ridiculizând o existență damnată, poezia îi amintește poetului maudit, faptul că ea a rămas soluția salvatoare în fața oricărui impas cotidian sau creativ, în fața oricărei diferențe stridente dintre vechi și nou, dintre deriziune și idealitate : ,,Dragul meu – surîde Poesia –/ ești tot mai trist și ursuz/ numai eu îți pot trece pragul/ găsindu-te acoperit de cărți/ mi-e milă de singurătatea ta/ și teamă de mine –/ am băut ceva într-un bar/ cu niște poeți gălăgioși/ rași în cap cu ochelari de soare/ îmbrăcați în blue jeans și sacou/ din catifea reiată/ ca domnul Faustofel –/ vorbeau de nevoia de-a face curat/ în literatură –/ tot ce s-a scris miroase a maculatură!/ zise unul trăgînd linie/ cu o monedă pe masă/ să lăsăm uitării arca lui Noe/ și să ne așternem pe scris/ am inventat poezia!” (4).
În penultima secțiune, Melancoliile unui bătrân cărturar, imboldul întoarcerii ușor resemnate la firescul și la limpiditatea vieții în general sunt pilonii de rezistență ai identității poetice pe care Dumitru Chioaru și-o asumă cu o deplină fervoare și luciditate, cu un simț acut al umanului, până la urmă: ,,S-a întors Poesia uimită/ de capul meu cărunt –/ pe unde ai umblat atîția ani?/ prin biblioteci și muzee –/ și ce ai aflat?/ am scris un raft de cărți/ căutîndu-te –/ tu ai uitat că poezia/ e în altă parte?/ lucruri mărunte din viața/ de zi cu zi/ să le vezi și să le asculți/ ca un îndrăgostit/ (a plecat lăsîndu-mă pe gînduri)/ cobor în parcul gol din fața blocului/ și ascult/ cum cîntă o pasăre pe gardul viu/ într-o limbă învățată/ înainte de a ști/ că m-am născut poet” (De vorbă cu Poesia). Datorită acestora, transpare și acel firesc galant, acel ton rezervat prin care poetul vorbește, lipsit de orice urmă sau predispoziție a disimulării sau a jocului de nuanțe, despre preocupările cotidiene, despre angoase și temeri, despre interogații și reflecții, atinse de morbul zădărniciei, dar și despre confruntarea dintre om și lume pentru recâștigarea demnității și a spiritului ludic: ,,Aștept să cadă/ ca o bombă din cer inspirația/ i-am răspuns unei femei/ care-mi cerea să-i scriu o poezie/ în tinerețea nerăbdătoare/ – am așteptat degeaba amîndoi –/ Rimbaud credea că trebuie/ să o provoci ca și cum/ ai așeza frumusețea pe genunchi/ și ai scuipa-o –/ zic unii că-ți vine scriind/ și alții că nu există/ – există?/ nu există?/ – nici ea nu știe adevărul/ ca o femeie frumoasă/ și-a naibii de capricioasă/ venind și plecînd/ pe neașteptate” (Pe neașteptate). Experiența scrisului ni se dezvăluie printr-o puternică metaforă care îmbină senzualitatea cu gravitatea: ,,Așa cum stau aplecat/ peste albul foii de hîrtie/ îmi par pregătit/ pentru un salt în adîncuri –/ cuvintele și lucrurile/ sunt lumi diferite/ eu trăiesc în amîndouă deodată/ unindu-le în poezie/ ca două trupuri/ într-o noapte de dragoste –” (Un salt în adâncuri).
Odată cu ultimul grupaj, intitulat Poeta Viator, poetul se reîntoarce la orgini printr-o confesiune atașantă, nelipsită de câteva inflexiuni grave sau de câteva trimiteri etnografice, interesante: ,,salut bărbați cu clop de paie/ și femei cu năframă înflorată/ ca pe străbunii care/ și-au aflat sorocul/ pe unde-i purtau vara pașii/ cu coasa pe umăr/ luîndu-și numele Chioaru/ de la Țara Chioarului –/ venim de departe/ ca la mireasă/ mînați de dorința confirmării” (Țara Chioarului). Însă, această confesiune a poemelor din urmă pare marcată, cumva, de o dimensiune inefabilă, încadrată într-o aură miraculos-folclorică. Două direcții se întâlnesc și rezonează, cea a unui arcadism auroral, care învăluie serafic și nostalgic aceste locuri, și cea a unui ethos fantast al ținuturilor în cauză, care reușește să tresalte, din adâncurile memoriei locale, energii nebănuite, himerice, de-a dreptul.
Timpuri și spații geografice par a fi desprinse dintr-o actualitate marcată de auspicii alienante, însă, reconfigurată în cheia unui expresionism crepuscular: ,,Pe cheiul Senei privind în valuri/ mă regăsesc cărunt și-ncercânat/ – arunc o piatră să-mi dizolv prezența –/ turist prin visul meu de-o viață/ am bătut la pas grădini și bulevarde/ vrăjit de catedrale și muzee/ și recules la cafea pe-o terasă –/ parcă aș trăi altă viață/ printre poeți și pictori blestemați/ să guste nemurirea-n cafenele/ și să-și sfîrșească zilele în Sena –/ dar un refuz îmi dă tîrcoale:/ nu voi muri-n Paris pe-o zi cu ploaie/ răstălmăcesc un vers mai trist ca niciodată/ în poemul meu zadarnic/ – am pierdut și vecernia de la Notre Dame –/ buchiniștii încuie cărți vechi în lăzi de tablă/ pe Sena se luminează vapoare/ cu pasageri gălăgioși – poeții/ dorm duși în Montparnasse și în Montmartre –” (Paris de seară).
Un om care a văzut și vede melancolii, un vizionar melancolic este poetul și omul Dumitru Chioaru, care reușește, în aproape întreaga sa poezie, să dovedească o implicare în universul imediatului, printr-o continuă și interogativă mirare.
[1] Dumitru Chioaru, Melancoliile bătrânului cărturar , Ed. Tracus Arte, București, 2024.
INDICAȚII DE CITARE:
Savu Popa „ Poetul care a văzut melancolii” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 4/2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 