Savu Popa
Pescarul de cuvinte
Pentru Ioan Radu Văcărescu, poezia este o reiterare profană a minunatei pescuiri biblice. Nenea Jean, așa cum îl știu cei apropiați, pare a fi, înainte de toate, un pescar de miraje crepusculare, de simfonii inefabile și grave, deopotrivă, ale memoriei și actualității. În poezia sa, mustul gândului fierbe necontenit, iar, din scrumul întâmplării, renaște o pasăre Pheonix a mirării și a nostalgiei.
Este practicată, în volumul Pescar de cuvinte[1], o poezie în care observația cotidiană se conjugă cu cea vizionară, dând naștere unei simbioze elegiace, de o mare prestanță imagistică și senzorială, deopotrivă. Fie că vorbește despre trecerea înnegurată a zilelor, trecere la care este martor din pragul casei, al camerei de lucru sau al apropierii de Mo, muza și soția de nădejde, fie că se plimbă printr-un Sibiu fantast, desprins din viziunile coșmarești ale lui Radu Stanca, fie că observă, în dulcele stil caragialesc, de pe terasa Casei Frida, oameni și întâmplări obișnuite, activându-și destule mecanisme ale empatiei și ale gravității, fie că se raportează la trecut, practicând un soi de urcuș necontenit pe pantele abisalei melancolii, așa cum urca munții din preajma Sibiului, nenea Jean își devoalează o natură poetică, de-o complexitate aparte.
Pe de o parte, în poemele ample, este practicată o confesivitate febril-vizionară. Parcă, ghidându-se după spusele lui Cioran, conform cărora, „Ne-am pierdut curajul de prea multă singurătate și am uitat să trăim, gândind prea mult viața”, poetul se angajează, în acest context, în ample desfășurări evocative sau confesive, în care se lasă interogat de muză, de soție, de fiu, într-un dialog intens elegiac, plin de-o vitalitate crepusculară și, uneori, de învățăminte deprimante. Însă, întregul cadru este salvat de ironia bonomă, elegiacă, de irizările fantaste ale unei imaginații aflate la un maximum de turații expresioniste.
Pe de altă parte, există destule poeme în care mărturisirea încearcă, într-un regim neliniștit al confruntării cu sine, să recupereze cât mai mult din trecut, să reconstituie cadre, chipuri, trăiri, tresăriri, pulsiuni senzoriale, de altădată. Dincolo de prozaismul anumitor secvențe evocative, dincolo de culoarea jovială a anumitor descrieri sau portrete, persistă totuși un fond grav care adumbrește orizontul hermeneutic al poemului. Chiar și atunci când nu reușește să redea imaginea fidelă a vieții personale, poetul apelează la imaginație pentru a suplini lipsa unui detaliu, pentru a umple un gol, pentru a acoperi vreo fisură. În cele cinci interogări cu care se deschide volumul regăsim, în fapt, cinci portrete ale poetului aflat într-un anumit stadiu al existenței sale. Ironia elegiacă irizează spiritul de observație, caustic și, adesea, faustic, jovialitatea temperată a anumitor descrieri rezonează cu resemnarea care planează asupra sorții. Dincolo de atmosfera încordată a evidenței declinului omniprezent, confesiunea se încarcă de-o tristețe insurmontabilă: ,,am plâns cum n-a plâns nimeni vreodată / am plâns cu lacrimile de sevă ale mărului/ plantat acum treizeci de ani/ am plâns acolo cu capul așezat/ pe încrucișarea brațelor mele obosite/ cu tălpile goale pe pământul uscat/ al verii acesteia a marii noastre tristeți/ a marii noastre abstinențe/ a auzului tău absolut pierdut/ în văzduhul negru al sufletului meu chinuit/ a mirosului tău suprem suspendat/ în aerosolii acri ai norilor deșirați/ a glasului tău din ce în ce mai stins/ din ce în ce mai îndepărtat / ca și când ca acuma ne-am vorbi din două lumi disparate”.
Forța narațiunii câștigă prin derularea ritmului alert al replicilor dintre cei doi interlocutori, reali sau închipuiți, precum și printr-o predispoziție de a insolita în cheie parabolic-fantastă existența obișnuită: ,,iarăși mă sperii foarte tare/ niciodată nu te-am auzit să fii atâta de necăjit/ știu, durerea mea era atâta de mare la masă sub măr/ de parcă rădăcinile mărului creșteau din creștetul meu/și sîngele trupului lui zvâcnea intermitent în creierul meu/ iar în dreptul pieptului mi se așezase cerul negru de piatră/ iar sângele acela era sângele copiilor noștri/ scânteind ca un pârâu de munte în luminiscența stelelor/ care apăreau acolo deasupra mărului/ în funebra lună de august”. Portretul unui Dumnezeu câine conține o doză de sarcasm grav, dacă putem spune așa, precum și o coloratură coșmarească, foarte sugestivă și plină de tâlc existențial: ,,și am întins mâna/ și i-am simțit blana groasă și mătăsoasă/ din creștet și de deasupra ochilor și de pe spatele ferm/ și el îmi lingea mai departe urechea/ și s-a lipit de mine tremurând încât îi simțeam/ inima cum îi bate nebunește în genunchii mei obosiți/ și apoi am ridicat capul de pe celălalt braț/ și i-am văzut ochii/ cum mă priveau cu infinită tandrețe printre/ firele dese de păr/ injectați de-acele fine firișoare roșii/ iar inima neagră de pe spate îi strălucea/ ca un far în noaptea cea mare la marginea oceanului/ și l-am auzit jur pe ce vrei tu / spunându-mi să stau liniștit că el e acolo lângă mine/ că de asta a venit acolo sub măr/ să mă împace/ și să aprind o țigară deși el tușește la cel mai mic/ firicel de fum/ cum, dumnezeu e cîine ?/da, dumnezeu e câine”.
Poetul revine la tonul amarnic, la acea luciditate care conferă confesiunii forța unei francheți dureroase. Totodată, în jurul podului minciunilor, unde se va petrece dialogul dintre următorii interlocutori, se va țese o atmosferă de-o stranietate hipnotică, care învăluie parcă întregul burg de pe Cibin, conferindu-i o cromatică neliniștitoare, dar și un aer de epos medieval și fantast, totodată: ,,Ce faci aici la ora asta a după-amiezii, de obicei/ ești undeva prin parc, la o bere,/ sau pe centru, la Frieda,/ e-o surpriză pentru mine să te găsesc aici. / Stau singur pe podul ăsta de fier, zis al minciunilor, / al vedeniilor precum undele-n repeziș,/ precum norii pe cerul boltit al orașului meu imperial./ Ai dreptate, ar trebui să fiu altundeva, dar acum/ n-am deloc odihnă, o neliniște precară mă leagă/ aici, în după-amiaza asta de noiembrie./ Despre ce neliniște vorbești, de obicei mă-ngâni/ să-ți fiu cât mai aproape, ca o mângâiere de vânt,/ dar acum parcă te-ai îndepărta de mine./ Nu asta am vrut, nu vreau să mă îndepărtez de tine,/ dar amintirile m-au copleșit astăzi, cred că-i un semn,/ de altfel de înțeles, al bătrâneții ce se-apropie”.
Are loc o revărsare de efluvii senzoriale, care curăță și vindecă acele peisaje interioare, mult prea încremenite, blazate și intens erodate de tristețe și sfârșeală: ,,aici valurile cresc și scad în briza întețită dintr-o dată/ liniștită ca la un semn/ poate chiar acela pe care atâta l-am așteptat/ un om cu barba cenușie/ într-o barcă veche aplecată sub vânt/ veghind firul undiței întins/ în valurile lumii celei vii/ ca o iubire târzie abia bănuită/ ca o dantelărie de frunze toamna/în coroanele mestecenilor/ și totuși/ nu te simți singur/ departe de lume/ departe de tot ce ai dorit să ai și ai avut/ chiar asta mi-am dorit și acuma am/ ies seara în larg/ și las barca pradă curentului/ pescuiesc la lumina lunii și a felinarului/ trăiesc din ce-mi oferă cu bunăvoință marea/ toate sunt bune și bune câte vor fi/ țărmul cu faleza înaltă de calcar/ în care-și fac cuibul porumbeii sălbatici/ plaja îngustă cu nisip alburiu/ și sumedenie de pietricele colorate/ și scoici maronii și verzi măcinate de valuri/ laguna Voidokiliei și pădurea de cer/ are o mărginește dincolo de tufele de cimbru sălbatic/ livezile de măslini și portocali în floare/ și lanurile de alac de pe pantele muntelui/ până aproape de creasta numită de oameni și îngeri/ crucea sufletului”. ,,Într-o singurătate care întrece orice paradis”, cum spune poetul, retorica de ambră a amarului este încărcată de-o luciditate spasmatică, proiectând declinul accelerat al unei pretinse normalități. Reîntoarcerea la matca ocrotitoare și sinestezică a naturii reprezintă, poate, unica soluție izbăvitoare: ,,ai fost pescar de cuvinte/ și acum…/ acuma nada mea-i cerul/ cu nori argintii și paloare de lună/ iar eu/ un om bătrân/ într-o barcă veche/ aplecată sub vântul întețit dintr-o dată/ visând afundul de mare/ fulgerător tulburat de-o tainică săgeată”.
Cu un inedit autoportret se deschide cea de-a doua parte a volumului, intitulată Albastru de noiembrie, în care fondul sau fontul experiențelor este și mai mult îmbibat în cerneala melancoliei. O stilistică elegiacă este întâlnită în majoritatea poemelor în care predomină elemente dintr-un câmp semantic al resemnării, al cenușiului și al unei angoase forjate la cele mai înalte simțiri metafizice. Astfel, umbra, albastrul, înnorarea sunt doar câteva dintre cele care configurează ceremonialul unei sobrietăți resemnate, marcate de o simțire continuă a dezolării și a locurilor adumbrite ale acestei vieți, care se înmulțesc vertiginos. Un aer de vesperalitate crepusculară acoperă ca o ceață deasă zonele cele mai intime ale confesiunii. Cel mai grăitor exemplu al scindării poetului între rațiunea calculată, articulată de-o luciditate clocotitoare, și simțirea monstruoasă, o reprezintă acest autoportret plin de imagini vii și de-o stranie ardență funebră: ,,apoi am plecat și mai întărâtat/ în armură de drac și m-am întors în glorie/ dar apatic și cu suflet zdrobit/ la următorul război m-am înveșmântat/ în zale negre de flutur și m-am întors atotstăpânitor/ dar șchiopătând ca un porumbel agățat în laț/ și dăunăzi când la lupta aceasta din urmă m-am dus/ în armură de fier/ iată cum mă întorc scăldat în ploaia măruntă de martie/ cu sufletul adunat în pumni și învins”.
Tonul sibilinic transpare plin de forța unei expresivități puternic ancorate într-un imaginar botticellian: ,,de ce nu sunt și eu smintit/ așa cum eram odată/ și s-au ridicat împotriva mea/ zicând că eu sunt nebun/ pentru că nu sunt asemenea lor/ eu știu acum că vei înțelege/ că e cea mai bună oră miercuri seara/ tu însuți/ umil/ comandant al propriei voci/ să te întorci acasă învins/ pe ploaia măruntă de martie”. Aceeași candoare picturală este prezentă și în imaginea celeilalte, o încadrare inefabilă într-o dimensiune onirică a vieții: ,,spintecat în două jumătăți perfect egale / dacă cineva ar privi trupul din față/ iar acesta ar fi transparent/ ar vedea că o jumătate e de os și de carne prin care curge mohorât sângele melancoliei/ iar cealaltă jumătate e trunchi de mesteacăn/ din inima căruia pulsează o sevă dulce-amăruie/ ce inefabilă tăietură între chipul întunecat / de care nu mi-e drag decât atâta de rar/ și cel de verde lumină de care mi-e teamă”. O legătură intertextuală cu acea gheară argheziană din Flori de mucigai, care scria, zgâriind versuri pe firida goală, capătă în poemul următor o amploare vizionară, puternică, generând imagini ale unei consumări fiziologice, redate cu o acuratețe aparte. Imaginile par desprinse dintr-un imaginar în care vegetalul și cazna se conjugă generând un tablou apocaliptic, plin de o anumită grandoare supliciată: ,,peste ani veţi înţelege dragii mei/ cum stau în cer ca și pe pământ/ fiinţele şi lucrurile lumii acesteia/ ani nu mulţi dar destui încât să fiţi/ prea obosiţi/ așa cum sunt eu acuma/ ca să luaţi totul de la capăt/ sau poate că totuşi nu și sunt eu acuma prea pesimist/ dar zeii au îmbătrânit şi ei/ sau au dispărut de mult/ și-odată cu ei toată nevinovăția/ și frumusețea lumii acesteia/ și lumilor celorlalte/ atîrnate în crengile marelui arbore alb și el/ ca zăpada”
Evocarea unor ținuturi exotice, grecești sau autohtone, vizează prezența muntelui sau a mării. În preajma acestor două forme de relief, transfigurate, devenite două entități ale unui imaginar melancolic, poetul se simte cotropit de adumbriri elegiace, care îi oferă un soi de ascuțire a simțurilor: ,,urechile ţiuie în vântul portocaliu/ fălcile cu greu pot fi descleştate/ dinţii zornăie ecou răvăşit al iernii/ ochii se rotesc în toate direcţiile/ mâinile încearcă să ascundă/ ceea ce nu poate fi ascuns muguri ramuri tinere / la pieptul ţigăncilor/ în lunci sălcii albe/ tampoane în pragul apelor învolburate/ printre alămuri şi timpane/ pământ jilav şi iarbă obraznică”. Din nou, măiestria stilistică este experimentată în construcții de-o plasticitate vie și antrenantă: ,,nu avea probleme cu vederea sângelui/ aşa cum sunt destui/ era însă o umbră de nelinişte într-un final/ când se întorcea de la baie/ unde alerga împiedicat să oprească curgerea/ şi să se spele pe faţa întunecată/ ca a cerului înaintea iernii”.
În aceeași atmosferă evocativă, scara aurarilor capătă semnificații grave, coborând direct în râul Styx, în unul dintre cele mai emoționante poeme din volum, forsythia, un poem încărcat de-o empatie elegiacă, în măsură să șteargă granița dintre prezent și trecut, dintre viață și moarte: ,,n-am mai coborât de mult scara aurarilor/ acuma sunt singur/ atunci ultima dată/ chiar în pasajul îngust/ la mijlocul vârstei noastre cenuşii/ cum zicea pe vremuri dani/ am intrat în peretele foarte înalt/ printr-o uşă de fier cu iustin şi cu radu/ ne-am aşezat la o masă joasă și rotundă/ pe nişte tabureţi de lemn/ care semănau cu turele de şah/ ca şi când ne-am fi adunat în jurul focului/ la munte la fântânele ”. În alte poeme, cotidianul imediat se află în prim-plan. De aceea, un anumit aer de colocvialitate șugubeață, o predispoziție a amplificării spiritului de observație, cu angoasă și luciditate, un umor hâtru, specific și omului Jean Văcărescu, sunt câteva dintre ingredientele poemelor din penultima parte. Din ultima parte, rețin poemul sonet de noiembrie, atât pentru forța expresivă, cât și pentru amprenta gravă a confesiunii. ,,și cum îmi aprind și eu o țigară amară/ cum trag în piept cu nesaț primul fum și privesc/ cu ochii senini ca dintr-o copilărie furată/ vizuina de lup din pădurea de pe muntele tăcut / părăsită și care mai păstrează un vag miros/ de singurătate și spaimă”
Avem în față o poezie cu destule vibrații reci și întunecate, așa cum doar pe muchiile ghețarilor nordici, în miezul nopții polare, mai putem întâmpina.
[1] Ioan Radu Văcărescu, Pescar de cuvinte, Ed. Junimea, Iași, 2019.
INDICAȚII DE CITARE:
Savu Popa „Pescarul de cuvinte” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 6/2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 