Savu Popa
Pecetea soarelui negru asupra existenței și a memoriei
Copilăria lui Kaspar Hauser, Abraxas și Soarele Negru formează ,,o trilogie a familiei și a memoriei”, după cum mărturisește autorul acestor cărți, Bogdan-Alexandru Stănescu.
Romanul Soarele negru[1], care a primit recent premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru proză, se remarcă, înainte de toate, prin complexitatea barocă a unor narațiuni identitare, alcătuite din simboluri și repere mnemonice, fantaste, onirice, crepusculare, etc. Avem de-a face cu un roman-miriapod, un roman-metaforă, în care mareele poveștilor acoperă teritorii biografice, complexe, iar destinele personajelor interferează și reverberează într-o permanentă pendulare între concret și fictiv, între alteritate și alienare.
Himera paternă
Naratorul, Ibrahim (Ibra), este un personaj mulatru, cel care ne introduce în povestea propriei sale familii mixte. Unicul copil al unor părinți, diferiți ca origine și personalitate, acesta ne va înfățișa o frescă domestică și socială, plină de contraste și contradicții, în care și-a petrecut anii copilăriei și ai adolescenței.
Mama acestuia, Smaranda, provine dintr-un mediu religios, destul de rigid. În schimb, are o personalitate dinamică și nonconformistă, motiv pentru care va opta, de-a lungul carierei sale, pentru artele marțiale, deși va urma o facultate de geologie în Bucureștiul anilor comuniști, prilej cu care își va cunoaște viitorul soț, pe Diallo. Acesta, un camerunez carismatic la acea vreme, ajunge în România comunistă, unde va urma, după aceleași studii universitare, o carieră destul de promițătoare în domeniul geologic.
Motivul venirii și stabilirii sale în România a coincis, de fapt, cu atracția sa față de regimul politic de atunci, mult mai capricios și mai neînduplecat vizavi de cerințele sau directivele dictate de Moscova.
Cu toate că mariajul cu Smaranda va genera, încă de la început, tensiuni în familia ei natală, Diallo o va părăsi după o vreme. Spiritul său de aventură și de incertitudine îl va mâna spre alte teritorii, miraje, spații ale absenței. Va locui, o perioadă mai îndelungată, în Anglia, la Marea Nordului, unde își va duce existența împărțită între noul job, cărțile sau muzica discurilor pe care le achiziționează sporadic și dialogul cu un scriitor german, destul de rezervat și de misterios, trezorierul unor povești stranii și insolite. În țara natală, Ibra va trăi în permanență sub spectrul himerei paterne, așa cum, în Melancolia lui Lars von Trier, personajele se aflau sub asediul anxios al acelei planete necunoscute care se tot apropia de pământ.
Memoria carnasieră
În cadrul teritoriilor biografice pe care le tranzitează aceste personaje, nu prea sunt granițe între incertitudine și siguranță de sine. Ele reușesc totuși să își legitimeze, prin propria povestire/confesiune, uneori mult prea expansivă, identitatea, crezul biografic sau afectiv, chiar și fragilitatea.
Laitmotivul absenței paterne va căpăta pentru întreaga sa existență o dimensiune tentaculară. De aceea, incursiunea în trecut va scoate la suprafață vestigiile traumatice ale unei memorii carnasiere, ale unei memorii tentaculare, care nu va cruța sau cosmetiza niciun element viciat sau tarat, care va reda trecutul ca pe o rețea de fapte aflate sub asediul istoriei malaxor și al unor forțe obscure.
Ibrahim își recompune viața din fragmente încă sângerânde, care îl vor plasa fie într-o zonă de contemplații neliniștite, fie într-o zonă a furiei, a dezlănțuirii unor energii latente care pot căpăta, odată izbucnite la suprafață, un potențial anarhic. Atât tinerețea, cât și maturitate acestuia vor sta sub semnul abandonului de sine, căutând un liant afectiv-erotic în câteva relații neobișnuite, dar și în explorarea unor spații geografice, transigurate de o tensiune fantastă a mirajului și a stihialului.
O absență tentaculară
Personajul narator se va raporta, astfel, la spectrul unui tată care va rămâne într-o firidă a memoriei senzoriale, destul de cețoasă și de anemică.
În clarobscurul acestei absențe paradoxal formative pentru propriul parcurs biografic, Ibrahim devine ,,un clasic al deznădejdii” (Cioran), tocmai prin modul în care își va duce întreaga existență, își va asuma întreaga formare erotică, profesională, etc., raportându-se, mereu, la rămășițele unor gesturi sau fapte de tandrețe paternă, trăite și consumate în restrânsa apropiere dintre cei doi, tot mai ajustată și mai frântă în malaxorul timpului.
Apare, la un moment dat, și persistă imaginea unui soare negru care însoțește și animă viața personajelor sau, dimpotrivă, le pecetluiește destinul. Într-o hieraldică melancolică, aceste ipostazieri solare conturează permanența regretului și a deziluziei. Între spectrul solar al nădejdii și cel al dejnădejdii se desfășoară practic întreaga narațiune, care pendulează astfel de la un orizont al ridicării la unul al căderii.
Sateliții narațiunii principale
Celelalte povești, fie se intersectează fortuit cu povestea băiatului, fie nu au nicio legătură cu aceasta, urmând propriul lor făgaș narativ și imaginativ, sunt poate cel mult sateliți ai narațiunii principale și par desprinse parcă dintr-un imaginar asemănător celui al lui Tim Burton.re
Sunt povești precum cea a Ileanei alias Dana, mătușa mamei lui Ibra, care va deveni o croitoreasă de renume, plasându-se sub tutela unei personalități care dictează mersul modei în comunism. Între o mondenitate vulgară, plină de compromisuri sau de gesturi, decizii alienante și o dimensiune a existenței marcată de boală, de halucinații și de transe psihedelice, în care are viziunea unor peisaje și personaje desprinse dintr-un imaginar tenebros-autohton, geto-dacic, femeia aceasta va juca un rol cheie în existența mamei personajului. O altă poveste vizează biografia doctorului care, la spitalul Obreja, o va trata pe Dana. Acesta își va petrece tinerețea în Rusia, unde își va definitiva studiile de psihiatrie, fiind în scurt timp racolat de KGB și implicat în realizarea unor experimente care aveau de-a face cu memoria unor pacienți.
Altă narațiune dezvăluie o alegoria valpurgică și malefică. Este vorba despre un nazist implicat într-o societate secretă, denumită Thule, într-o Germanie ieșită din Primul Război Mondial, de-a dreptul eviscerată de traume colective și răni individuale, încă supurânde. Membrii acestei societăți desfășoară o activitate care transcende granițele normalului și ale paranormalului, printr-un amestec de știință și ocultism tenebros. Fapte care vor prilejui nașterea unui copil monstru, un viitor dictator care va pecetlui tragic fața destinul unei întregi omeniri.
Toate aceste relatări întregesc panorama de roman miriapod, de roman poliedric care alătură toate aceste destine ca într-o veninoasă pânză de păianjen a memoriei și a ficțiunii.
Barocul stihial al naturii
Una dintre experiențele cu valoare de document antropologic este cea în care Ibrahim, împreună cu prietenul său din facultate, Cristi, dar și cu sora acestuia, vor pătrunde în universul stihial al pădurilor din preajma Sulinei.
Preaplină de un baroc fremătător, întunecat, al formelor sau al nuanțelor, natura conține un sâmbure latent al unui demonism vegetal, atemporal. Se mai adaugă acestui context de-o sălbăticie agrestă, fiorul erotic pe care personajul îl simte și îl trăiește intrând în miezul apelor unui lac glaciar sau alături de sora lui Cristi, o ființă bogomilică, în care instinctul se conjugă cu o inocență zburdalnică și proaspătă ca un izvor de munte.
Toate narațiunile acestui roman hipnotic și tentacular țes imaginea acestei absențe care va persista dincolo de fapte și de memorie și care va căpăta, într-un final, o strălucire himerică.
[1] Bogdan-Alexandru Stănescu, Soarele negru, Ed. Trei, București, 2024.
INDICAȚII DE CITARE:
Savu Popa „Pecetea soarelui negru asupra existenței și a memoriei” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 5/2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 