Savu Popa
Pe undele pragmatice ale filosofiei
Este nevoie, în cultura actuală, ca filosofia să coboare mai des din turnul de fildeș al gândirii? Să devină mai apropiată de omul contemporan sau chiar, în sens stendhalian, să se preschimbe într-o oglindă pe marginea drumului, care să reflecte atât luminile, cât și umbrele fiecăruia? Pornind de la aceste întrebări și de la altele, în recentul volum de impresii, experiențe, reflecții, intitulat Filosofia într-o lume pragmatică[1], Mircea Flonta își propune, în cele șase convorbiri cu Leonid Dragomir, să abordeze câteva direcții tematice, destul de fierbinți, din agenda vieții contemporane.
Abordând subiecte diverse, de la provocările filosofiei, în societatea de azi, până la rolul școlii sau al relației dintre limbaj și subiectivism sau al acelei, uneori spinoase, dintre psihologie și hermeneutică, în discursul celor doi interlocutori, filosofi de cursă lungă, se remarcă precizia și concizia argumentării sau a persuadării. Dincolo de toate acestea, răzbate, din cartea de față, o atmosferă intens cordială a unei strânse prietenii consolidate, de-a lungul vremurilor, pe un solid fundament livresc și pe o cunoaștere pătrunzătoare, cât se poate de lucidă, a lumii actuale.
Răspunsurile lui Mircea Flonta devin, prin fluxul constant al nuanțărilor ideatice, adevărate fragmente eseistice care îmbină spiritul reflexivității și al opinării cu flerul povestitorului de cursă lungă, șarmant, evaziv în legătură cu stabilirea unor verdicte definitive, rezervat vizavi de amploarea zgomotoasă a unor aparente adevăruri care ghidează o bună parte din lumea momentului. În schimb, întrebările lui Leonid Dragomir dovedesc o anumită suplețe ideatică și formală, sunt caustice și inteligente, nu se abat de la miezul discuției și întrețin, în mod lucid, spiritul conversației și al dezbaterii, aprobând sau dezaprobând, într-o manieră elegantă, opiniile interlocutorului.
De pildă, chiar în primul din cele șase dialoguri, la întrebarea lui Leonid Dragomir referitoare la o posibilă definire a înțelegerii semnificației unei ,,forme de viață filosofică”, Mircea Flonta se lansează într-o veritabilă problematizare, cu un pronunțat iz eseistic, camuflată în răspunsul cuvenit la întrebarea adresată. Prin stabilirea legăturilor organice dintre filosofie și tradiție se ajunge la o expunere a rolului gândirii care, cumva, a avut aceeași soartă cu ascensiunea și decăderea unor societăți sau a unor orizonturi de cunoaștere din sfera umană. Se mai cuvine spus că fiecare astfel de răspuns reprezintă o felie dintr-o lecție de istorie a filosofiei și, implicit, a lumii contemporane sau trecute. Așa cum, abia strânsa legătură dintre filosofie și alte arte poate fi considerată un act întemeietor de cultură: ,,Când oamenii vorbesc despre filosofie, eu cred că fiecare are în vedere ceva. Dar cuvântul acesta este folosit pentru lucruri foarte diferite. Există o istorie a culturii și a gândirii în care au apărut și au avut o perioadă de înflorire, uneori de declin, diferite moduri de a înțelege și de a practica filosofia. Eu cred că pentru a înțelege lucrul acesta este potrivită comparația cu arta, cu literatura, cu pictura, cu muzica, pentru că acolo toată lumea este de acord că survine următorul fenomen: apare un mare creator care realizează ceea ce numim o capodoperă. Este o realizare exemplară a genului. O realizare care inaugurează o tradiție, se plasează la începutul unei tradiții, generează o tradiție. Ce este tradiția? O tradiție este o succesiune de opere care au între ele o asemănare de familie. Asta înseamnă că se deosebesc sub multe aspecte, dar au și unele trăsături comune.Trăsăturile astea comune țin de înrudirea lor cu capodopera care inaugurează tradiția” (p.12).
Un alt aspect adus în discuție îl reprezintă manipularea. Ideea lui Mircea Flonta vine să sublinieze faptul că cel educat în spiritul tehnologiei, indiferent de câtă dexteritate digitală ar da dovadă, este mult mai expus manipulării și controlului. Este instituită astfel o discrepanță menită să tragă un semnal de alarmă între cel care cultivă simțul practic și cel aplecat spre latura umanioarelor, cele din urmă fiind responsabile pentru dezvoltarea gândirii critice. Spune Mircea Flonta, într-un mod tranșant, că: ,,poți să fii un tip foarte performant în materie de cercetare în tehnologie, în computere, în economie și să fii extrem de naiv și credul, subdezvoltat din punct de vedere intelectual, și deci victimă sigură a manipulării… Or rostul predării filosofiei și a disciplinelor umaniste trebuie să fie tocmaidezvoltarea gândirii critice, independente, care te face capabil să reziști acestor manipulări” (p. 48).
Relația dintre câștiguri și pierderi, în cadrul progresului comunitar și uman, este evaluată printr-o observație personală, nelipsită de o discretă patină de malițiozitate, precum și de un ton amar-resemnat. În cele din urmă reiese un portret fidel al unor categorii umane aflate într-o relație antagonică, indiferent de societate sau de perioadă istorică. Pornind de la întrebarea intelocutorului său, care vizează o despărțire între ,,ceea ce se poate spune de ceea ce se poate arăta”, una dintre ideile preluate din filosofia lui Wittgenstein, un nume des vehiculat și analizat în dialogurile de față, Mircea Flonta aduce următoarele precizări cu privire la relația dintre individul practic, pragmatic, și cel idealist, visător, între dinamism și contemplație, în cadrul unor lucrări practice sau artistice: ,,Există un tip uman rațional în sens instrumental, lipsit de orice ideal și de sensibilitate pentru bine și frumos”, așa cum, ,,la antipodul lui este tipul artistic, anarhic, incapabil să-și pună ordine în viașa lui, incapabil de echilibru, cel care nu vede, în afară de dimensiunea artistică a lucrurilor, dimensiunea lor morală și intelectuală.” Totuși, ca soluție de avarie ,,există aceste trei dimensiuni, artistică, morală și intelectuală, pe care omul cu adevărat superior le reunește. Iar cultivarea filosofiei speculative, bunăoară în maniera lui Noica, poate servi acest scop înalt” (p. 112).
Interesante, dotate cu un scop pedagogic pe care cei doi interlocutori îl îmbrățișează în vederea luminării cititorilor cu privire la o terminologie uneori destul de pretențioasă, sunt și observațiile care despart psihologia de fenomenologie și vorbesc despre rolul limbajului folosit în societate, în creație sau în viața personală. Se pune accentul, din perspectiva lui Flonta, pe o încadrare a semnificațiilor lingvistice într-un context mai larg tematic și valoric, dar și artistic. Dimensiunea subiectivă a fiecăruia dintre noi amprentează limbajul și îi conferă o identitate aparte. Pornind de la această observație, filosoful se poziționează critic față de orice taxonomie, venită din partea științei, care pune între paranteze rigide viul unui astfel sau dintr-un astfel de limbaj: ,,Orice limbaj poate descrie doar stări intersubiective, ceea ce este accesibil tuturor. Așa-numitul limbaj privat nu este, de fapt, decât o parte componentă a comportării noastre. Atunci când relatez ceva despre ceea ce simt, fac același lucru ca atunci când exteriorizez altfel, nu prin limbaj, ceea ce simt, de exemplu, durerea. Aceasta arată cât de lipsită de noimă este întreaga discuție care se duce despre introspecție, cunoaștere subiectivă, limbaj privat și eviențiază totodată importanța clarificărilor conceptuale” (p. 149). Acestea sunt ideile lui Flonta care vin în sprijinul celuilalt partener de dialog care pornește din nou de la o idee a lui Wittgenstein, cel care ,,consideră că semnificația este conferită de utilizarea practică” (p.146).
Ambii filosofi se află într-un conflict deschis cu ambiguitatea, cu răspândirea confuziei informaționale și a distorsionării unor adevăruri necesare cunoașterii de sine, în primul rând. Relevanța salvatoare a filosofiei în acest context spinos ține de capacitatea acesteia de a ordona, de a clarifica și de a oferi un sens major oricăror activități, prin încurajarea cunoașterii, acest anticorp al ignoranței, imperios necesar într-o societate tot mai babelică. Astfel, gândirea se înscrie într-un lanț trofic al efectelor benefice aduse de către rațiune și luciditate oricărui demers concret, oricărei acțiuni sau viziuni sociale: ,,Activitatea filosofică este, în primul rând, o activitate ce urmărește clarificarea și îmbunătățirea modului nostru de a gândi, prin dezvoltarea capacității gândirii de a identifica marea varietate și diversitate a formelor de viață și a activităților omenești (p. 149).”
Nu ultimul rând, o altă dimensiune a acestui dialog ține de redescoperirea umanității. Pornind, încă o dată, de la observațiile lui Wittgenstein, este adusă în discuție distincția dintre ceea ce se poate spune și ceea ce se arată, cele două dimensiuni ale cunoașterii lumii, dar și ale cunoașterii de sine, în funcție de un tezaur spiritual în care intră valori precum idealul, transcendența, libertatea de expresie. Următoarele observații au, în acest sens, parcă un rol testamentar pentru înțelegerea necesității filosofiei în cadrul unui pragmatism, însă atât de alienant, al lumii de azi: ,,Concluzia este că pentru a gândi mai bine este important să ne imaginăm contexte și situații diferite, să ne eliberăm de înclinații puternice spre uniformitate, să ne dezvoltăm capacitatea de a percepe diversitatea situațiilor” (p. 148).
O filosofie a dialogului și nu doar un dialog al filosofiei practică cei doi arheologi ai interogației, ale căror tendințe sunt în mod cert modelatoare pentru idealul unui profilul sănătos al societății și al solidarității umane.
[1] Mircea Flonta, Filosofia într-o lume pragmatică. Șase convorbiri cu Leonid Dragomir, Ed. Cartex, București, 2024.
INDICAȚII DE CITARE:
Savu Popa „Pe undele pragmatice ale filosofiei” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 12/2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 