Savu Popa
Pe Lista de așteptare pentru Proba focului
Întreaga activitate literară a lui Ion Pop se desfășoară, cu regularitate, între plăcerea, eleganța opinării hermeneutice și serenitatea cărturarului de cursă lungă. În ipostaza de poet, discursul său este, înainte de toate, marcat de cotidianul imediat, amplificat afectiv sau imaginativ prin notații care, fie au aerul unei tonifiante colocvialități confesive, fie sunt străbătute de-o undă gravă, cu destule inflexiuni sapiențial-elegiace.
Voi vorbi despre două dintre volumele sale apărute în ultimii ani, Lista de așteptare[1] și Proba focului[2], care adună majoritatea textelor scrise parcă într-un registru puțin diferit față de restul producției poetice din trecut. Așteptând ,,sentința Sensului Propriu”, simțind că se apropie, precum un tăvălug necruțător, ,,momentul adevărului”, poetul devine un observator angajat al realității din jur, de care se apropie, cu mirare și cutremur. Astfel, în majoritatea textelor din volumul Lista de așteptare, regăsim, uneori însoțite de-un suflu sarcastic atenuat, pe alocuri, de spectrul unei continue și grave mirări, destule referințe legate de cenușiul vremurilor, de anomalia răcelii umane sau de o fragilitate corporal-spirituală. Toate acestea sunt captate într-o expresie poetică, din care răzbate un fior crepuscular, tot mai accentuat și mai ireversibil.
Învăluită de un aer ușor reflexiv-melancolic, confesiunea dezvăluie, în schimb, o anumită blândețe stoică, în care serenitatea se îmbină cu gravitatea: ,,Mă gândesc, e toamnă, că poate nucul/ e copacul/ cel mai filosof dintre toți. N-a așteptat să descopăr eu/ că miezul de nuci seamănă aproape perfect/ cu un creier de om, dar când mi-am dat seama,/ am devenit brusc mai modest” (ÎNTRE DOUĂ CĂDERI DE NUCI). Finalul poemului aduce o schimbare de registru, datorită căreia ni se dezvăluie, dureros și amarnic, radiografia declinului existențial. Aceasta e redată printr-o mărturie liminară care devoalează, prin melanjul halucinant de paradoxuri, mecanismele progresive ale degradării și ale suferinței care devin din ce în ce mai terifiante, mai casante: ,,Dar mai ales, simțeam,/ e și acel început/ de teamă și de cutremurare,/ starea aceea de mic asediu,/ din tăcerea ori țipătul cu virgule dispărute,/ când salutul solemn și ocara, profeția și afurisenia,/ grohăitul și cântecul/ ajung la ciudate-nvoieli, numai așa,/ ca să te lase descumpănit, asudat și singur,/ asurzind de urletul tău mut”.
În ultima strofă a altui poem, cele câteva versuri, denotând o tentă sapiențială și un iz discret de ironie amară, vorbesc despre condiția umană aflată în confruntare cu eternitatea. Practic, este o luptă inegală, dusă între perisabil și durabil, între luciditate și agonie: ,,Așa ne răzbunăm noi, cât de cât,/ pe îngâmfata Eternitate,/ murind pe margini, încet” (Mondrian).
Apropierea de celălalt generează un paradox al afectivității. Fluidizând granițele corporale dintre sensibilitatea reconfortantă și slăbiciunea afectivă, rănile, într-un ceremonial al fragilității spectaculare, potențează o sensibilitate ce va pecetlui definitiv orice apropiere: ,,Uneori e periculos să îmbrățișezi pe cineva/ pe care-l iubești aproape uitând de tine,-/ te poți trezi, fără nicio vină,/ cu sânge curgându-ți pe mâini./ Se poate, însă, și/ ca rana celui drag/ să fie un fel de bandaj/ pentru propria ta vătămătură./ Și se mai poate întâmpla ca,/ suprapuse-n îmbrățișare,/ cele două răni speriate/ să se apere una pe cealaltă/ cu dublul scut, neînfricatul,/ al crustei dintre ele” (ÎMBRĂȚIȘĂRI). Uneori, este remarcabilă performanța în registrul notației scurte, de impact, dar și de factură expresionistă, aș spune: ,,Se-ntunecă în cer-/ e ca și cum/ un fulger neatent/ ar fi produs/ un scurt circuit/ al aureolelor” (SCURT-CIRCUIT). O întâmplare obișnuită, desprinsă din recuzita cotidianului citadin, pare a fi redată printr-o notă de un comic versat, savuros, desprinzându-se un anumit tâlc la final: ,,Închipuie-ți, dragă, ce mi-a fost dat să văd/ când treceam, ieri după-amiază,/ prin Piața Carolina:/ un maidanez, nesupravegheat de bodyguarzi,/ l-a mușcat de pulpă pe domnul Senator,/ sfâșiindu-i un crac de la pantaloni./ La câțiva metri depărtare,/ am auzit un pufnet de râs,/ destul, aș zice,/ de necuviincios./ Am grăbit pasul, desigur,/ împingând cu o neașteptată energie/ căruciorul nepotului./ Noi nu,/ Noi nu facem politică” (O gospodină).
Într-un poem cu textură parabolică, este practicat, printr-un amestec de persiflare și gravitate, un discurs împotriva încremenirii de orice natură, pornind de la condiția unor statui revoltate care își fac dreptate printr-un singur mod, acela de a părăsi soclul. Contactul direct cu lumea vie ar reprezinta un afront adus inerției omniprezente, strivitoare: ,,Până la urmă, coborâm de pe toate soclurile,/ obosim și noi, stând de-o viață, de vieți,/ încremeniți cam în aceleași gesturi,/ cu brațul întins, în poziție de drepți,/ cu arătătorul/ la tâmplă, sau ridicați/ în vârful degetelor, privind degeaba,/ peste atâtea ziduri./ Nu e deloc ușor să te hotărăști. Era/ nu prea comod,/ și totuși era./ Te încearcă, desigur, din când în când,/ și o nevoie de prospețime,/ a contactului, nu-i așa, anteic, cu pământul,/ mai dăinuie și câte-o amintire/ Inerțiile, totuși, n-au dispărut. Cedăm./ Deja mai ieri-alaltăieri,/ plimbându-mă prin parcul orașului,/ nu știu ce mi-a venit-/ am avut un ciudat impuls,/ un fel de automatism, de sechelă retorică-/ să caut un piedestal. Din păcate,/ toate fuseseră ocupate, niciunul/ nu era (încă) liber” (Până la urmă).
***
În Proba focului, detaliul biografic, de la cel aparent prozastic și cotidian până la cel legat de tabieturile scrisului, pare a fi topit în cuptoarele alchimice ale unui vizionarism crepuscular. Viața este percepută ca o developare, uneori alertă, alteori încetinită, resemnată, de stări, impresii, imagini, gesturi sau simboluri, care au trecut sau vor trece proba focului, adică cea a unei căliri sau a unei forjări necesare transfigurării de pe urmă, ,,luminoasa, ultimă transfigurare”, conferind sfârșitului ,,expresivitatea poetică”, mult dorită.
Momentul bilanțului existențial este marcat de câteva străfulgerări ale unei dureroase lucidități vizavi de o atonie letargică, ce, paradoxal, pare a fi motorul vieții zilnice: ,,Cum ai trecut, prin ani, de la unul la altul,/ ba chiar de la tine/ la Altcineva!/ Rămânând totuși cam același,/ într-o surdinizată, muzicală monotonie./ (O, Monotonie, numele ultimei armonii,/ consistență a plictisului de a fi,/ poreclă a leneșei inerții!)/ Până ce a venit un fulger de nicăieri și te-a spintecat,/ ba chiar șapte fulgere,/ obligându-te, în sfârșit, să urli/ cu șapte guri, de n-ai putut cu una” (Cum ai trecut).
Printre preocupările cotidiene, cititul, în lumina acestei lucidități nevralgice, apare ca un surmenaj potrivit sau necesar conștientizării unor limite umane, tot mai evidente și mai definitive: ,,Citind mereu texte după texte,/ am ajuns să mă gândesc tot mai des/ la oboseala punctului. Aș asemăna-o/ cu cea a alergătorului de la Marathon./ Dar în clipa asta/ nu mă pot gândi/ decât la punctul care voi fi” (Citind mereu).
Anumite schimbări de temperatură fiziologică și spirituală sunt surprinse atent, nuanțat. Poetul urmărește trecerea graduală, de la suprafața corporală, cuprinsă de o acalmie încordată, la o interioritate captivă, devoalată, în schimb, printr-un expresionism visceral al emacierii continue: ,,Mi se desprind, încet, pleoapele,/ ca frunzele respirând ușurate/ în toamna galbenă/ și mi-e frică puțin/ să mă privesc în oglindă,/ să văd cum zvâcnesc,/ pupilele, irișii/ părăsiți în humusul alb,/ ca niște semințe/ foarte speriate” (Cad ochii). Imaginile acestea, precum și altele din poemele volumului, par desprinse parcă din atmosfera paginilor din Istoria urâtului a lui Umberto Eco. În schimb, când toată această priveliște aneantizată capătă un spectator misterios care coordonează, din umbră, cu o malițiozitate supremă, tot acest spectacol degradant, abia atunci apare, strivitor, sentimentul unui declin iminent, atât fizic, cât și spiritual: ,,Scorojirea, zi după zi,/ a ochilor de pe pânză,/ ramele străduindu-se totuși/ să pună/ orbirea în geometrie./ Și tu, obosit foarte,/ surâzând, sleit,/ când cineva,/ din nu știi ce ceață,/ te tot strivește, râzând” (Ceață).
Totuși, cea care are ultimul cuvânt, este o luciditate autoscopică, singura, în măsură, să radiografieze, cât se poate de fidel și de tragic, un fond sufletesc ruinat, mortificat, din care doar putridul și miasma mai pot forma sintaxa vreunui simțământ, a vreunei manifestări vitale. S-a ajuns la acest stadiu al conștientizării devitalizării interioare, atunci când, cum ar spune Aurel Pantea, în câteva versuri memorabile, și ele radiografii ale unei dureroase imersiuni în interioritatea tenebroasă, se prelungesc pîndele/ în trupuri: ,,Tot adâncindu-te în tine,/ spirit (auto)analitic ce ești,/ dai, foarte dezamăgit,/ doar de drojdii și de pământ./ Ți se pare/ cam vulgar, la capătul/ atâtor trudnice distilări,/ dar asta e situația./ Și n-ar fi nimic, numai că/ acea mlaștină doare” (Tot adâncindu-te). Senzația de surmenaj existențial, apăsător, vorace și tot mai omniprezent, persistă și în următoarea proiecție parabolică: ,,Îmi vine, de la o vreme, să cred,/ și cred tot mai mult,/ că locuiesc într-o propoziție. În care subiectul,/ obosit să tot înceapă,/ lasă doar predicatul să lucreze./ Iar acela asudă, trudește,-/ a angajat furnici, cârtițe, viermi, lăcuste” (Gramaticală). Pe când, în spiritul fatalist, frecventat de poet cu o asiduitate dureroasă, necesară reconectării la acea luciditate de pe urmă, acesta declară că trecerea prin proba focului semnifică purificarea finală, dincolo de cenușa care se poate risipi într-o clipă, ștergându-te definitiv din memoria umană, dar și din cea naturală: ,,Mă gândesc, prozaic și birocrat, că, la urma urmei,/ cel mai economic capăt de drum/ ar fi cenușa./ S-ar câștiga ceva/ și din expresivitatea poetică a sfârșitului,/ comparația cu focul/ neputând fi ratată nici ea” (Proba focului).
Parcă detensionând fondul grav din anumite poeme, cele câteva Semne de carte dezvăluie, datorită concentrării formale, notații de un impresionism reflexiv, emoționant și destul de plastic. Sunt atașante și oferă un suport afectiv sau imaginativ celor mai intense și recurente preocupări ale fiecăruia: ,,Cât de simplu poate începe nemărginirea!/ E destul să ațipească o linie” (Semn de carte) sau ,,Am aflat astăzi că a mai murit/ unul dintre prietenii mei cei mai apropiați./ Să am grijă ca nu cumva/ să mă împrietenesc/ prea repede cu mine” (Semn de carte).
Spiritul de observație al poetului este, mai degrabă, temperat de o resemnare sapiențială, survenită pe fondul conștientizării unui aer de finitudine care învăluie nostalgic-nevralgic existența înconjurătoare.
[1] Ion Pop, Lista de așteptare, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2019.
[2] Ion Pop, Proba focului, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2023.
INDICAȚII DE CITARE:
Savu Popa „ Pe Lista de așteptare pentru Proba focului” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 3/2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 